Pentru o societate paşnică, incluzivă, durabilă, cu instituţii eficiente la toate nivelurile

În ultima perioadă auzim tot mai frecvent vorbindu-se despre dezvoltare durabilă cu accent pe problemele sociale, economice şi de mediu. Preocuparea guvernelor pentru creşterea economică nu mai poate fi decuplată de consecinţele activităţilor economice aspra mediului ambiant.

Mediul înconjurător, schimbările climatice, poluarea sunt aspecte incluse în toate programele de dezvoltare internaţională. Se poate constata că dezvoltarea economică, a tehnologiei şi informaţiilor nu generează întotdeauna bunăstare pentru toţi.

Chiar şi ţările cu cele mai avansate economii se confruntă cu problema sărăciei, a inegalităţilor socioeconomice, chiar şi a foametei care afectează oameni, grupuri şi comunităţi întregi. Şi economia românească a beneficiat de ritmuri de creştere impresionante în ultimii ani, însă sărăcia continuă să afecteze un sfert din populaţia ţării, iar inegalităţile sunt tot mai mari comparativ cu alte state membre UE. Dezvoltarea durabilă presupune creştere economică, preocupare pentru protecţia mediului, dar şi bunăstare pentru un număr cât mai mare de oameni. Noi, cei din prezent, trebuie să ne rezolvăm problemele, fără a compromite şansele generaţiilor viitoare de a răspunde propriilor lor nevoi.  

Dezvoltarea durabilă rămâne un „concept pe hârtie” în lipsa unui cadru adecvat în care autorităţie să lucreze: stat de drept funcţional, acces neîngrădit şi egal al cetăţenilor la justiţie, mecanisme eficiente de prevenire şi combatere a violenţei sub toate formele şi la toate nivelurile, instituţii puternice. Toate aceste aspecte prealabile dezvoltării durabile sunt prevăzute în obiectivul de dezvoltare durabilă nr. 16 din Agenda 2030 – „Transformarea lumii noastre”.[i]

La nivel global, progresele în implementarea obiectivului de dezvoltare nr. 16 – „Pace, justiţie şi instituţii puternice” sunt lente, neuniforme, fapt care afectează securitatea şi bunăstarea oamenilor.[ii] Violenţa rămâne în continuare o provocare a lumii în care trăim. Datele statistice arată că numărul omuciderilor cu intenţie a crescut la 6 la 100.000 de persoane, la nivelul anului 2015, la 6,1 la 100.000 de persoane, în anul 2017, pe seama criminalităţii în creştere din unele regiuni ale lumii cum ar fi America Latină şi Caraibe, ţările din Africa sub-sahariană. Peste tot în lume, copiii se confruntă cu sărăcia, malnutriţia, munca forţată, dar şi violenţa. Conform statisticilor ONU bazate pe datele culese din 83 de ţări în curs de dezvoltare, 8 din 10 copii cu vârste între 1 şi 14 ani au fost supuşi unor acte de violenţă. Violenţa ca metodă de disciplinare este o practică des întâlnită în multe societăţi. În multe ţări există probleme chiar cu înregistrarea nou-născuţilor, cum ar fi Africa sub-sahariană unde 46% dintre copiii cu vârsta sub 5 ani nu figurează în bazele de date ale serviciilor de evidenţa populaţiei.

Munca forţată şi exploatarea copiilor, traficul de persoane mai ales pentru exploatare sexuală, căsătoriile forţate între copii constituie tot atâtea probleme nerezolvate care pun la încercare capacitatea de acţiune a autorităţilor internaţionale (Interpol, Europol), dar şi a celor naţionale. Accesul egal la justiţie este o problemă nu numai pentru ţările în curs de dezvoltare. Calitatea vieţii persoanelor care execută pedepse privative de libertate este încă o problemă sensibilă pentru multe guverne. Până la urmă, modul în care lumea se raportează la problemele copiilor, persoanelor vârstnice, ale celor aflate în nevoie sau ale categoriilor defavorizate, marginalizate, excluse social ţine de gradul de civilizaţie a comunităţii globale de astăzi.

Încă de la lansarea Agendei 2030, Uniunea Europeană a asumat poziţia de lider global în promovarea obiectivelor de dezvoltare durabilă. Pentru statele membre UE, democraţia, statul de drept, buna guvernare sunt esenţiale pentru o societate paşnică, incluzivă şi durabilă. În ultimii ani, la nivelul UE, se constată o tendinţă generală de scădere a infracţiunilor înregistrate: numărul celor mai multor tipuri de infracţiuni înregistrate de către poliţie în UE-28 a scăzut între 2007 şi 2012. Datele Eurostat indică o scădere de aproximativ 10 % a numărului de infracţiuni săvârşite prin violenţă, înregistrate în perioada 2007-2012.[iii] În anul 2018, 56% din locuitorii UE considerau independenţa instanţelor de judecată şi a judecătorilor din ţara lor ca fiind „foarte bună” sau „bună”, ceea ce reprezintă o creştere cu patru puncte procentuale faţă de anul 2016. Conform indicelui de percepţie a corupţiei calculat pentru anul 2017 de Transparency International, statele membre UE continuau să se numere printre ţările cele mai puţin corupte la nivel mondial.

UE şi statele membre sunt angajate în consolidarea sistemelor de justiţie eficiente, transparente, independente, deschise, responsabile. Din perspectiva Agendei 2030, statele membre trebuie să asigure accesul neîngrătit la justiţie pentru toţi, mai ales pentru persoanele vulnerabile, aflate în sărăcie, discriminate, marginalizate sau excluse social. Un efort deosebit va fi acordat combaterii criminalităţii şi violenţei urbane, precum şi combaterii criminalităţii transnaţionale organizate în legătură cu traficul de arme, droguri, de fiinţe umane. În această direcţie, cooperarea poliţienească europeană şi internaţională devine extrem de importantă. Pentru atingerea acestor deziderate, UE şi statele membre îşi propun să colaboreze cu actori relevanţi în domeniul securităţii, apărării şi ordinii publice pentru consolidarea capacităţii de realizare a obiectivelor de dezvoltare durabilă, pentru consolidarea unor societăţi şi comunităţi paşnice şi incluzive.

România a făcut paşi importanţi în ceea ce priveşte protecţia drepturilor copilului, începând cu anul 2002, când a fost demarată reforma privind închiderea instituţiilor rezidenţiale, de tip vechi, şi promovarea unor forme alternative de protecţie, de tip familial, cum ar fi reintegrarea în familia de origine cu susţinere materială, plasamentul la asistenţii maternali profesionişti, adopţia naţională şi internaţională, protecţia copiilor în module de tip familial integrate în comunitate şi altele. Conform datelor furnizate de INS, la 1 ianuarie 2019, din populaţia totală rezidentă de 19.405.156 locuitori, copiii sub 18 ani erau în număr de 3.645.267, din care în sistemul de protecţie şi asistenţă socială erau 52.783 de copii: 17.096 de copii beneficiază de măsuri de protecţie (servicii) de tip rezidenţial şi 35.686 de copii în servicii de tip familial.[iv] Conform statisticilor Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie, la finalul anului 2019, erau înregistrate un număr de 15.996 de cazuri de abuz, neglijare şi exploatare a copiilor, din care două treimi reprezintă cazurile de neglijare a copiilor (11.015), peste jumătate din cazuri (6.491) fiind raportate în mediul rural.

Cazul Alexandrei Măceşanu din vara anului 2019 ne reaminteşte de modul în care relaţionează şi acţionează autorităţile atunci când sunt semnalate cazuri de abuzuri împotriva copiilor din România. La momentul dispariţiei Alexandrei Măceşanu, pe site-ul Poliţiei Române figurau doar 17 cazuri de copii dispăruţi.[1] Referitor la fenomenul copiilor abuzaţi, traficaţi spre a fi exploataţi în muncă sau sexual, dispăruţi, trebuie să precizăm faptul că există suspiciunea subraportării acestor cazuri, de cele mai multe ori datorită complicităţii dintre infractori şi organele de aplicare a legii, la care adaugăm pasivitatea sau lipsa de reacţie a comunităţii faţă de problemele celor aflaţi în situaţie de risc.

O altă ţintă asociată obiectivului de dezvoltare durabilă nr. 16 este cea referitoare la accesul egal al persoanelor la Justiţie. Societatea românească a fost o vreme conflictualizată de controversele legate de lupta anti-corupţie coordonată de Departamentul Naţional Anticorupţie, asistat de serviciile de intelligence. Aceste controverse s-au exteriorizat în ample manifestaţii de stradă pro-anticorupţie versus mitinguri de susţinere guvernamentală, soldate cu violenţe şi distrugeri de bunuri materiale. Încrederea în justiţia din România se situează pe un trend negativ, datorită administrării componentei penale a actului de justiţie, tergiversării unor cauze civile şi suspiciunii de instrumentalizare politică a justiţiei. Deşi în ultimul deceniu s-au făcut eforturi în combaterea corupţiei şi a faptelor asimilate acesteia, evaluările europene şi internaţionale continuă să fie critice, semnalând probleme legate de independenţa justiţiei.

Volumul de activitate în domeniul Justiţiei a crescut de 4 ori în utimele decenii. Conform datelor INS, în anul 1990, erau înregistrate un număr de 589.660 de cauze pe rolul instanţelor judecătoreşti din România, din care 94.481 de cauze penale şi 494.679 de cauze civile. Spre comparaţie, în anul 2018, erau înregistrate 2.074.860 de cauze în instanţele judecătoreşti, din care 446.965 cauze penale şi 1.627.895 cauze civile. În anul 1990, un judecător avea în lucru în medie un număr 390 de dosare. În anul 2018, unui judecător îi revenau un număr de 455 de dosare, o creştere a volumului de muncă şi complexităţii cauzelor de soluţionat.

Criza sanitară provocată de pandemia de SARS-CoV-2 a afectat accesul persoanelor fizice şi juridice la justiţie. Activitatea în materie de justiţie civilă a fost suspendată pe perioada situaţiei de urgenţă. Instanţele civile au continuat să lucreze înregistrând documentele depuse de justiţiabili şi să redacteze hotărârile judecătoreşti care fuseseră pronunţate anterior instituirii situaţiei de urgenţă. Pe perioada stării de alertă, instanţele au utilizat sistemul de videoconferinţe, au organizat comisii rogatorii şi audieri fără accesului publicului interesat. Odată cu încetarea stării de urgenţă, procedurile judiciare au fost reluate în toate cauzele civile.[2]

Ca urmare a pandemiei de COVID-19, administraţiile naţionale ale penitenciarelor se confruntă cu nevoia stringentă de a găsi soluţii pentru a limita impactul virusului asupra mediului de detenţie închis şi vulnerabil. Printre măsurile vizând evitarea răspândirii virusului se numără suspendarea temporară a tuturor vizitelor de familie şi a tuturor activităţilor desfăşurate alături de persoane din exterior, cum ar fi sportul sau formarea profesională. Deţinuţii au suferit din cauza încetării activităţilor şi a vizitelor, ceea ce ridică probleme pentru păstrarea motivaţiei personalului şi prevenirea revoltelor deţinuţilor. În special, statele membre care se confruntă cu o suprapopulare a închisorilor sunt obligate să ia decizii dificile cu privire la o posibilă eliberare anticipată. De asemenea, majoritatea statelor membre au amânat toate transferurile fizice de deţinuţi.

Creşterea ordinii şi siguranţei publice, prevenirea şi combaterea infracţionalităţii este de asemenea o ţintă prevăzută de obiectivul de dezvoltare nr. 16 din Agenda 2030. Datele comunicate de Ministerului Justiţiei arată că, în anul 1990, rata infracţionalităţii (numărul infracţiunilor soluţionate de poliţie şi a infracţiunilor declinate Parchetului) era de 422 la 100.000 locuitori. În anul 2018, rata infracţionalităţii era de 1771 de infracţiuni la 100.000 de locuitori. Rata criminalităţii (numărul de persoane condamnate definitiv) era în anul 1990 de 160 de condamnaţi la 100.000 de locuitori, iar în anul 2018 de 165 de condamnaţi la 100.000 de locuitori. Cele mai puţine condamnări definitive s-au înregistrat în anul 1990 (160 de comdamnări), iar cele mai multe în anul 1997 (496 de condamnări). Creşterea infracţionalităţii şi criminalităţii este asociată cu perioadele de tranziţie, crizele economice şi tensiunile sociale. Criza sanitară de SARS-CoV-2 va fi urmată în mod inevitabil de o serie de consecinţe sociale şi economice dure. Pierderea locurilor de muncă, scăderea veniturilor, (re)migraţia şi sărăcia sunt probleme asociate cu creşterea infracţionalităţii peste tot. În acest context, asigurarea păcii sociale, a ordinii şi siguranţei cetăţenilor capătă o altă prioritizare în lumina obiectivelor de dezvoltare durabilă ale Agendei 2030.

Fără instituţii puternice care să funcţioneze pe baza principiilor bunei guvernări[3] (legalitate, transparenţă, imparţialitate, echidistanţă, echitate, incluziune) nu se poate vorbi despre dezvoltare durabilă. Instituţiile trebuie să devină reziliente şi adaptative în fata problemelor sanitare, sociale, economice, legate de schimbările climatice sau în situaţia producerii dezastrelor naturale. Rezilienţa şi adaptarea se construiesc printr-un parteneriat efectiv cu societatea civilă şi cetăţenii interesaţi. Parteneriatul între autorităţi şi cetăţeni constituie o sursă de încredere şi de legitimitate necesară realizării obiectivelor de dezvoltare durabilă ale Agendei 2030, proces în care sunt angajate şi autorităţile din România, de la nivel naţional şi local.

[1] Copii dispăruţi: https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/social/lista-copiilor-disparuti-ai-tarii-in-ce-conditii-au-disparut-si-in-urma-cu-cat-timp-1166650, ultima accesare august 2020.

[2] Portalul European e-justiţie: https://e-justice.europa.eu/content_impact_of_the_covid19_virus_on_the_justice_field-37147-ro.do, ultima accesare iulie 2020.

[3] Vezi Ciprian Iftimoaei, Despre securitate, consolidare democratică şi bună guvernare. România în context regional, Editura LUMEN, Iaşi, 2015.

[i] Sustainable Development Goals Knowledge Platform: https://sustainabledevelopment.un.org/post2015/transformingourworld, ultima accesare august 2020.

[ii] United Nations, Report of the Secretary-General for High-level political forum on sustainable development, convened under the auspices of the Economic and Social Council, https://undocs.org/E/2019/68, ultima accesare martie 2020.

[iii] Statistici privind criminalitatea în UE: https://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php?title=Archive:Crime_statistics/ro&oldid=259837, ultima accesare august 2020.

[iv] Institutul Naţional de Statistică (INS) – TEMPO Online: http://statistici.insse.ro:8077/tempo-online/, ultima accesare august 2020.