Dar tuturor copiilor, fără excepţie, în orice religie, în orice cultură, în orice societate li se extirpă, cum să spun, organul milei, li se aplică milocizia. Dacă o societate viitoare ar renunţa la această barbarie, la acest ritual al iniţierii, al consfinţirii lui ca membru al societăţii şi ar lăsa organul milei să se dezvolte natural - o cu totul altă lume s-ar naşte.

Această practică a milociziei este trăsătura fundamentală a societăţii umane – şi nu de ieri de azi ci dintotdeauna şi indiferent de regiunea în care s-a dezvoltat. Ceea ce-l apropie pe european de arab, pe boşiman de canadian, pe scandinav de chinez este tocmai excizarea milei din sufletul uman, ca şi cum omul s-ar fi inventat – peste tot – cu preţul sacrificării empatiei, a capacităţii de a compătimi, de a suferi-împreună cu celălalt.

Noi, oamenii de astăzi, ne-am obişnuit să legăm apariţia civilizaţiei şi a culturii de reprimarea unor instincte sau pulsiuni naturale – a se citi rele. De la Moise la Freud omul a fost văzut ca fiind tentat în primul rând să facă rău celorlalţi semeni ai săi şi de aceea societatea, religia au rolul de a contrabalansa aceste tendinţe natural-rele ale lui printr-o serie de interdicţii sau porunci (nu fura, nu ucide, nu săvârşi adulter etc. etc.) care creează o stare de tensiune şi deci de „nevroză“ pe măsură ce gradul de civilizaţie şi de cultură (deci de reprimare) sporeşte. Chiar şi când în joc erau acele îndemnuri pozitive – respectă-ţi părinţii, iubeşte-ţi aproapele! – presupunerea era că omul este mai curând înclinat să facă opusul, deci chiar şi „poruncile“ pozitive le putem privi tot ca pe nişte interdicţii. O bună parte din anxietatea nevrotică provine din teama că, în ciuda disconfortului resimţit în faţa interdicţiei în general, în absenţa acestora, ordinea s-ar dizolva, psihismul s-ar dezintegra (re)cucerit de forţe animalice irepresibile. Vechea opţiune a sacrificării libertăţii de dragul binelui general îşi face şi aici simţită prezenţa.

„Răul“ şi „binele“ sunt desigur noţiuni culturale şi trebuie tratate ca atare.

O altă tradiţie însă afirmă, dimpotrivă, bunătatea fundamentală a fiinţei umane. De la Platon până la Rousseau – omul a fost văzut ca fiind rău doar prin accident, dintr-o eroare fatală şi neintenţionată, dintr-o greşeală. De aceea, atât la Platon cât şi în Geneză, imaginea asociată cu această „nesincronizare“, cu acest „rateu“, cu această eroare de ritm este „căderea“. Omul cade precum un prunc care nu ştie încă să meargă, căderea este legată – la Platon – post factum – cât şi în Geneză – ante factum  – de ignoranţă, de uitare, neştiinţă. Este foarte semnificativ că mitul Căderii, care-l acuză pe om de cea mai gravă nesupunere, îl şi scuză în cel mai înalt grad: căci el săvârşeşte răul înainte de a şti ce este binele şi răul, cu alte cuvinte face răul fără să ştie ce este răul. Este ca un om care cade fiindcă a călcat greşit, strâmb.[1] Natura omului este bună, iar omul face răul doar pentru că şi-a uitat (reprimat) dispoziţia lui primordială din diferite pricini („lumea sensibilă“, „proprietatea“, ispitele Diavolului.) Soluţia răului este deci – de la Platon până la iluminişti – a îndepărta starea de uitare, de ignoranţă, de neştiinţă prin învăţare, prin dezvoltarea raţiunii, prin cunoaştere.

„Răul“ şi „binele“ sunt desigur noţiuni culturale şi trebuie tratate ca atare. Din nefericire, suntem închişi în propria noastră sferă de referinţă şi, oricât ne-am dori, nu avem acces la ceea ce înseamnă binele în sine, binele obiectiv – lipsit de orice formă de subiectivism. De aceea nu putem să ne referim la milă ca la un bine în sine – ci ca la o capacitate naturală a omului (numai a omului?) – valorizată pozitiv în mai toate culturile şi civilizaţiile. Când afirmăm că mila este un bine reprimat de societate – nu spunem altceva decât că societatea umană recunoaşte mila ca fiind o valoare dar că prin toate practicile ei, societatea infirmă această valoare, acordându-i deci doar o recunoaştere formală, teoretică şi, în cele din urmă, exclusiv ipocrită.

Înfiinţarea oricărei societăţi umane se întemeiază, aşadar, este cât se poate adevărat, pe reprimarea unor tendinţe naturale ale omului. Dar nu doar a unor tendinţe valorizate negativ de către aceeaşi societate (considerate rele), ci şi a unora considerate de ea drept pozitive, bune. Mai mult decât atât, diferenţierile între societăţile umane ţin mai curând de primul aspect, decât de ultimul. Unele societăţi umane sunt mai permisive cu exprimarea agresivităţii umane, altele mai interdictive; unele sunt mai iertătoare în cazul omuciderii, altele mai coercitive; unele sunt mai liberale în înţelegerea relaţiilor dintre copii şi părinţi, altele sunt mai conservatoare / autoritariste. În schimb, în privinţa reprimării instinctelor bune ale omului (considerate bune, valoroase) – toate societăţile umane se aseamănă între ele. Folosesc în general aceleaşi strategii subliminale şi subversive de demontare practică a binelui la care, teoretic şi formal, pretind că aderă. Cine nu a fost măcar odată în viaţă, mai ales în copilărie, uluit de contradicţia evidentă dintre lucrurile frumoase (iubire, altruism, generozitate, fraternitate) rostite din amvonul bisericii şi cerşetorii în zdrenţe aflaţi la uşile ei? Şi prin amvon al bisericii înţeleg şi şcoala, poveştile moralizatoare ale părinţilor, discursurile edificatoare de orice natură – de la cele filosofice până la cele politice. Această simplă ex-punere are o forţă suficient de mare pentru a duce în timp la reprimarea instinctelor bune, la ceea ce am numit metaforic excizarea organului milei.

Doi dintre marii reformatori religioşi ai omenirii – Siddharta Gautama Buddha şi Iisus Hristos – au exprimat în termeni şi poveţe de neuitat această uluire teribilă legată de profunda sciziune din interiorul societăţii, au demascat mecanismul de reprimare a binelui din om, au ridicat barierele impuse de societate asupra impulsurilor morale, bune ale omului (pe care ea, societatea, le lăuda în aşa fel încât indivizii ei să nu le dea curs!) Meritul fundamental al lui Buddha şi Hristos ţine de faptul că amândoi au eliberat sau au încercat să elibereze omul de frica de a face binele! Căci, şi acest fapt merită atenţie, atât reprimarea răului (a acelor tendinţe, impulsuri, instincte a căror manifestare e valorizată negativ de către societate), cât şi reprimarea binelui (a acelor tendinţe, impulsuri, instincte a căror manifestare e valorizată teoretic pozitiv de către societate) ţin de o angoasă fundamentală – aceea că nemijlocita lor exprimare ar duce la dizolvarea ordinii, la anarhie, la entropia socială. Buddha şi Iisus sunt cei care au refuzat milocizia, sunt cei care păstrându-şi, printr-un miracol, întreg, sănătos şi funcţional organul milei au exprimat în modul cel mai spontan, naiv şi inocent sentimente precum iubirea faţă de semen, suferinţa în faţa suferinţei lui (compătimirea), iertarea, sacrificiul de sine, ajutorarea celuilalt. Sunt cei care au îndrăznit să imagineze o societate în care instinctul binelui să se exprime nemijlocit, natural, mai mult o societate fundamentată pe principiul exprimării nemijlocite a instinctului / instinctelor binelui. Odată cu Iisus – omul s-a simţit eliberat de frica de a face binele, de a simţi şi de a-şi manifesta instinctul binelui. Mai mult decât atât, omul a îndrăznit să-şi imagineze că o societate poate funcţiona fără milocizie, a devenit pentru un moment cel puţin convins că milocizia este o superstiţie, o mutilare inutilă şi primitivă a sufletului uman. Ceea ce a simţit omul în timpul revoluţiei psihanalitice, urmată de revoluţia sexuală, descătuşarea libidoului şi eliberarea de sub imperiul complexelor de vinovăţie, trebuie să fi simţit – mutatis mutandis – cei aflaţi în preajma temporală şi spaţială a lui Iisus sau a lui Buddha. Nu doar de dragul simetriei trebuie să afirmăm că există în egală măsură şi complexe de nevinovăţie întreţinute, cultivate de societatea umană. Să ne gândim doar la sensul peiorativ pe care-l au cuvinte precum „naiv“, „inocent“, „blajin“. Să ne gândim la riscul permanent la care se supune bunătatea – aceea de a fi confundată cu prostia. Credinţa şi încrederea, valori recunoscute ale societăţii actuale, sunt subminate de un cuvânt cu aceeaşi rădăcină: „credul“. E bine să crezi, ai grijă să nu fii credul! În general, riscul cel mai mare al bunătăţii, al manifestării nestăvilite a instinctului binelui este prostia. Iar inteligenţa, cum se ştie, este şi a fost dintotdeauna considerată fundamentul societăţii, trăsătura fundamentală a fiinţei umane. Homo sapiens – îşi spune, dar temeiurile inteligenţei sale stau să fie surpate de manifestarea instinctului binelui. Încât acest instinct trebuie reprimat sau sublimat, exprimat indirect, artistic sau metaforic. Iar dacă agresivitatea se sublimează în concursuri şi întreceri sportive, dacă instinctul sexual se sublimează în dans şi în literatură erotică, cum se sublimează instinctul reprimat al binelui? De la tragediile antice greceşti până la telenovele, de la romane până la emisiuni sentimentale şi lacrimogene – peste tot avem de a face cu fenomenul catharsis-ului care nu este altceva decât eliberarea, într-un cadru determinat şi controlat, limitat în timp, a energiei binelui – reprimat în mod obişnuit de comandamentele vieţii în comun – suspiciunea, precauţia, amabilitatea neimplicată. Catharsisul eliberează aşa numitele sentimente nobile (chiar această sintagmă denotând şi faptul că sunt rare şi neîntâlnite în mod obişnuit) – de milă teribilă în faţa suferinţei omului ca om (nu ca rudă apropiată sau ca alter-ego). Sentimente pe care suntem educaţi să le simţim, în viaţa de zi cu zi, în mod parcimonios faţă de terţi. Eliberat de această periculoasă energie a instinctelor binelui prin participarea la un fapt artistic (deci ireal) omul va putea continua să-şi trăiască viaţa într-un mod inteligent, adică necopleşit de sentimente de milă şi de generozitate în faţa suferinţei şi nevoii semenului. Va putea trece indiferent pe lângă un bătrân, un bolnav şi un mort… Buddha era nedus la teatru[2]… (Însăşi consumarea „sentimentelor nobile“ în faţa unui cadru fictiv, în faţa scenei sau a ecranului, induce ideea că exprimarea lor nu ţine de lumea reală, obişnuită, de zi cu zi).

Între strategiile de dezamorsare a impulsurilor de milă trebuie inclusă şi puternica ambivalenţă a acestui concept. În vreme ce „milostenia“, „milostivirea“, „miluirea“ sunt valori religioase pozitive şi sunt asociate fie cu atribute divine, fie cu comportamente dezirabile ale creştinului, „mila“ pe care ţi-o inspiră sau ţi-o provoacă o persoană este strict depreciativă. Căci a ajunge „demn de milă“ sau „milog“ denotează ultimul stadiu al decăderii demnităţii umane. De asemenea când iubirea faţă de o persoană se transformă în milă – vorbim despre degradarea iremediabilă a afecţiunii faţă de acea persoană.

Reprimarea are loc în societăţile civilizate nu doar în privinţa impulsurilor şi instinctelor considerate de acele societăţi ca fiind rele, nocive şi distructive, ci şi în privinţa impulsurilor considerate de aceeaşi societate ca fiind bune, benefice şi constructive.

Dacă-i acordăm credit lui Feuerbach atributele divine sunt de fapt proiecţia la nivel supra-uman şi perfect al unor trăsături existente la modul parţial în firea umană. Dumnezeu ar fi, deci, Omul absolut, în deplinătatea puterilor sale – atotştiutor, creator, atotputernic, dar şi milostiv, iertător şi iubitor. Altfel spus omul transpune în Dumnezeu, la superlativ, facultăţile sale pe care, din diferite motive, nu le poate activa decât într-un mod parţial, imperfect sau reprimat. Mila este unul din aceste atribute. Mila – această capacitate umană naturală, valorizată pozitiv în toate culturile, dar în mod egal reprimată în toate culturile – este ipostaziată ca trăsătură fundamentală a dumnezeirii. Mizericordia, milostivirea, miluirea divină sunt invocate în aproape oricare rugăciune. („Dumnezeu, milostiv şi iubitor de oameni“, „Doamne miluieşte“ – formulă care conform canoanelor ortodoxe trebuie repetată de zeci de ori la sfârşitul majorităţii rugăciunilor.) Dacă Dumnezeul creştin este, într-adevăr, oglinda perfectă a celor mai dezirabile facultăţi umane, vom observa că puterea sau voinţa divină sunt invocate incomparabil mai puţin decât mila şi iubirea sa, de unde reiese, conform argumentării lui Feuerbach, că omul, cel puţin omul creştin apreciază / valorizează mult mai mult puterile sale afective decât puterile sale intelective sau volitive.

Dar chiar şi această transpunere în fiinţa divină a acestor trăsături umane semnifică, pe de altă parte, o „sublimare“ a lor, o de-legare a acestora în seama altuia, o „trăire“ a lor prin re-prezentare. Lăsându-l pe Dumnezeu să-i preia sarcina „milei“, omul creştin se simte dezlegat de impulsul de a-i da curs, de a o pune în practică, de a o simţi.

În concluzie, reprimarea are loc în societăţile civilizate nu doar în privinţa impulsurilor şi instinctelor considerate de acele societăţi ca fiind rele, nocive şi distructive, ci şi în privinţa impulsurilor considerate de aceeaşi societate ca fiind bune, benefice şi constructive. Mila este unul dintre sentimentele primare reprimate în cadrul societăţii civilizate. Repulsia faţă de suferinţa celuilalt, cum o numea Jean-Jacques Rousseau este supusă diferitelor mecanisme de reprimare şi de sublimare, aşa cum am văzut, similare reprimării şi sublimării instinctelor cu potenţial negativ sau distructiv. Mai trebuie amintită şi „raţionalizarea“ ca un alt mecanism de apărare. Drepturile omului sunt rezultatul acestui proces de raţionalizare – în care impulsurile, instinctele binelui sunt ecranate prin exprimarea lor intelectuală, sub forma datoriei, a obligaţiilor care derivă din imperativul bunei convieţuiri. Moştenitoare ale eticii kantiene – în care – este esenţial pentru discuţia de faţă – sentimentul era alungat din cetatea datoriei parcă tocmai pentru a  proteja societatea de turbulenţele pe care o manifestare liberă a instinctelor binelui le-ar fi putut provoca, drepturile omului continuă să lucreze şi astăzi în acelaşi sens al inhibării forţei binelui din om, al deplasării ei la nivel teoretic, intelectual şi deci al reprimării energiei ei specifice. Gândirea pozitivă – însăşi denumirea ei o spune – este rezultatul aceluiaşi proces de raţionalizare. Nu simţire pozitivă, ci gândire pozitivă. În plus, filosofia gândirii pozitive propune o viziune parţială asupra realităţii psihismului uman – împărţit între impulsuri negative şi impulsuri pozitive (valorizate ca atare de către societate). Gândirea pozitivă este mai curând reprimatoare a sentimentelor negative (inclusiv cele naturale, primare – precum tristeţea), decât stimulatoare, eliberatoare a sentimentelor pozitive.

Acest text reprezintă o variantă mai extinsă a articolului publicat în numărul curent din Dilema Veche.


[1] Expresia a „călca strâmb / greşit / în străchini / pe-de-alături“ – folosită de obicei pentru a reda infidelitatea conjugală – ţine de aceeaşi paradigmă a vinovăţiei-inocente, a „căderii“ ca urmare a unui pas necalculat, neimputabil. Această expresie „simpatizează“ (şi îl scuză) pe cel pe care-l acuză.

[2] Lui Buddha, ne spune legenda, i se ascunseseră toate referinţele privitoare la aceste subiecte tragice ale condiţiei umane. Astfel încât instinctele bune, needucate să se exprime doar într-un indirect, simbolic, reacţionează spontan, natural şi violent în faţa suferinţelor reale, întâlnite în lume. Invers, copiii obişnuiţi sunt expuşi de la cele mai fragede vârste poveştilor legate de suferinţă şi moarte – tocmai pentru a le atenua, dacă nu chiar anihila, reactivitatea naturală în faţa realităţii acestora.