Fals jurnal de ieri şi de azi: O nefericită aniversare

Prin 2003, primăvara, ambiţionat să înfrumuseţez pajiştea din faţa Navei Amiral a Teatrului românesc, sufocată de parcările vestite sub firma Dali (pe care nu le putusem înlătura, oricât m-am zbătut) şi înaintea începerii lucrului la reîntinerirea faţadei iniţiale, Horia Maicu, a Naţionalului, poveste imaginată pe planşeta arhitectului Belea din echipa din urmă cu decenii (vezi imaginea de azi),

împătimit de Caragiale, obţin aprobările de rigoare de la cele mai înalte foruri şi aduc din scuarul din strada Maria Rosetti statuia marelui scriitor şi o aşez în faţa monumentalei clădirii.

Urmează o violentă contestare a statuii şi a acţiunii mele în aproape toată presa scrisă, la posturile de radio şi la televiziuni, campanie avidă să denunţe instalarea unei opere sculpturale care înainte ar fi fost închinată lui Lenin şi modificată apoi, prin aşezarea pe umerii omului politic a capului lui Caragiale. Imbecilitatea ia proporţii, fiind slujită şi de un fel de Cilibi Moise agresiv, autor de fabule şi epigrame cu subiecte din universul parlamentar, altfel „poetul”, creator şi al unui partid mort sufocat în scutece, un lingvist remarcabil şi un exigent istoric literar.

În plin zumzet de viespar mă trezesc la Slătioara, la telefon, cu o voce suavă care îmi face legătura cu primarul general al Bucureştilor din epocă.

— Cine v-a permis, domnule director general, să luaţi o statuie din Bucureşti, de pe soclu, şi să o puneţi unde vreţi dumneavoastră? Fără aprobarea mea!

— Nu era nevoie, zic eu cu prezenţă de spirit, de aprobarea primarului general, care nu are prerogative decât pentru clădiri. Pentru monumente, legea prevede aprobarea Ministrului Culturii şi a Primului Ministru. Eu am luat şi aprobarea Preşedintelui, mai adaug.

— O să văd! – aud în telefon. O să văd ce se ascunde în spatele acestui abuz!

— Ce să se ascundă? mai dau eu să zic: Caragiale!

Dar Primarul închisese telefonul.

Tot atunci, civilizat şi amical, mă sună şi Guvernatorul Mugur Isărescu.

— Dragă, zice el, ce-i cu nebunia asta cu Lenin şi Caragiale?

— O nebunie!, zic. Baraschi n-ar fi făcut niciodată o statuie a lui Lenin. De altfel, trăiesc mari plasticieni, sculptori şi pictori, care au lucrat în atelierul lui pe Calea Victoriei, şi unii chiar la statuia lui Caragiale. De pildă, ginerele de atunci al lui Baraschi, celebrul grafician Eugen Mihăescu. De ce mă întrebaţi?

— Pentru că vrem să ilustrăm bancnota de un milion cu o reproducere a statuii. Şi aşa a şi apărut bancnota de un milion, azi de o sută de lei: Caragiale – opera lui Baraschi – pe faţada Teatrului cel Mare.

Vine vreme, trece vreme, Primarul General ajunge Preşedinte şi nu uită lipsa prerogativei în chestie în cazul primarului, astfel încât, iute, doi Miniştri ai Culturii slugarnici, o cucoană descoperită colaboratoare cu necuratul şi retrasă grăbit şi un compozitor creator al unei opere mediocre inspirată de O noapte furtunoasă. Amândoi, (pe rând, fireşte!) se reped asupra statuii lui Caragiale, ultimul, compozitorul, cheamă o firmă care îl leagă pe Caragiale cu frânghii (cum vedeţi în fotografie) şi îl face să zboare deasupra Bucureştilor agăţat de aripa unei macarale, de unde  – se spune –  ar fi şi scăpat şi ar fi căzut şi s-ar fi betegit (opera) şi îl depun pe Caragiale în scuarul din piaţa Maria Rosetti, unde  la picioarele celebrului comediograf fac pipi căţeluşii cucoanelor bătrâne cu umbreluţe, din cartier.

Primo tempo al Aventurii lui Caragiale în zilele noastre.

Secundo tempo:

Prin 2003, acum toamna, mă duc la noul Primar General, Prof. Univ. Dr., şi îi înmânez un memoriu semnat de mari cărturari români  în frunte cu istoricii Dan Berindei, Dinu Giurescu, Florin Constantiniu, Răzvan Theodorescu, filosofii Alexandru Surdu, Vasile Tonoiu, profesorul sociolog Ilie Bădescu, etc., etc., etc.. Semnatarii memoriului solicită respectuos instalarea statuii exilate  în faţa marchizei celebre a Teatrului cel Mare, construită la insistenţa mea pe lângă Primul Ministru în faţa hotelului Novotel, ridicat pe ruinele celebrei Nave Amiral. Primarul, Prof. Univ. Dr., de care mă leagă o onoranta amiciţie, însoţită de toate sentimentele mele de drag, ne asigură de rezolvare pe toţi, mă asigură şi pe mine mereu, de atunci, în public şi în particular, cum m-a asigurat şi Arhitectul Şef Pătraşcu, un om admirabil şi el.

Vine vreme, trece vreme, se fac de atunci doisprezece ani! Rar a fost ignorat atâta amar de vreme un memoriu la Primăria noastră iubită. Şi semnat de asemenea mari cărturari!

Să fie un blestem care îl urmăreşte şi azi pe Caragiale? Sau, vorba fostului Primar General, „Ce se ascunde în spatele acestei poveşti? Sau cine se ascunde?!”

În Jurnalul meu, gata de tipar, sper să dezleg misterul – sper – fiindcă se mai află câte ceva.

Până atunci mă întreb de ce ţine profesorul univ. doctor să mă facă să îmi treacă de dor de Băsescu?!