Fals jurnal de ieri şi de azi: La jumătatea lui ianuarie

La jumătatea lui ianuarie, răbdarea ţăranului – pe timpuri, bun înţeles! – nu mai avea stare şi din viul nopţii ţăranul ieşea în pridvor să numere stelele, să vadă cerul, să-şi dea cu bobii lui cât a mai rămas până la primăvară, fiindcă pentru el cumpăna timpului se apleacă mai devreme înspre martie; februarie nu prea conta, era luna de trecere „ian – februarie”, zicea el.

Şi vine martie să ne dumirim şi noi mai iute încotro o luăm. Începe aratul, bate vântul de martie şi zbiceşte pământul. Se poate intra în brazdă, cine - tot bun înţeles -avea interes şi chef de treabă, deşi pentru ţăran cheful ăsta îl pândea şi mereu din toate părţile.

La noi, azi, dintr-o cumplită nefericire istorică, chef de treabă nu mai prea are nici ţăranul, care a mai rămas, mahalaua lui Gură-Cască, la televizor s-a lăţit peste toată ţara, din vârful muntelui până în inima capitalei, în mijlocul Bărăganului, cu Parlamentul ţării cu tot, şi cu toată administraţia care picoteşte amorţită şi ea, aşteptând să vază cine mai e la putere şi cine mai rămâne şi cine mai vine şi cu cine mai vine.

Boierii politici s-au întors şi ei de pe unde s-au întors, fiindcă, faţă de cei de pe timpuri, nu le mai ajunge Nisa şi nu le mai place în general iarna în provincia România care ea singură, spre deosebire de amintirile de pe timpuri, a rămas neclintită acasă, toată iarna, în aşteptarea gerurilor şi zăpezilor şi inundaţiilor care toate ne iau prin surprindere şi până şi trenurile se uită îngheţate pe şinele lor care mai şi crapă - de ger, fireşte. Cum să nu-i înţelegi şi pe boierii de azi, care simt nevoia, nemaiajungându-le Nisa, să se tragă la umbra Floridei; oricum ţara tot picoteşte amorţită în penurie şi frig, care s-au instalat şi se instalează de la sine, bunînţeles.

Ce i-a apucat pe români acum, în aşteptarea boierilor la slujba lor de dirijori dirijaţi, ca în orice colonie, e patima amantlâcurilor ilicite ca tot ilicitul economic întreg, care nici el nu mai cutremură pe nimeni. E mai vie patima divorţurilor îmbogăţiţilor peste noapte care îşi fac de cap la drumul mare. Nici gratiile de la celulele în care unii, săracii, au rămas peste sărbători şi se dedau pofticioşi la schimbarea nevstelor şi amantelor.

O ţară de amantlâc aşteaptă să dea soarele, să-i miroasă şi ei a ghiocei şi să vadă ce se mai poate vinde din ce-a mai rămas şi nu s-a vândut şi ce se mai poate retroceda, din ce s-a tot retrocedat, ce se mai poate împărţi până şi din ajutoarele pentru săraci, scoase şi ele la mezat, ce cârdăşie se mai poate pune la cale cu un capăt de autostradă care nu mai începe în pofida atâtor inagugurări şi panglici tăiate şi uitate şi când mai începe iar lucrul la ea, cu un împrumut la o bancă sau la un Fond care, oricât am sărăcii noi, ele se îmbogăţesc.

Deocamdată, ne frecăm somnoroşi la ochi, pregătiţi parcă să ne mulţumim şi cu visul urât. Nu ne mai trezim la mijlocul lui ianuarie, nu ne mai scoală din pat cheful de muncă: „dragă domnule, fiindcă, munca nu se mai rentează şi  nu se mai riscă niminea nici cu munca.”- zicea un ţăran din cei vechi.

Nu se mai prea riscă nici cu aşteptarea trecerii lui ian – fe – martie.