Diavolul corupţiei se costumează în „drepturile omului”

Când Boc a vrut să taie din pensiile uriaşe ale şmecherilor din sistem, prin introducerea unui sistem unitar bazat pe contributivitate, micile ecrane au fost populate subit cu artişti unanim apreciaţi, care ar fi fost afectaţi şi ei de măsură. Evident, erau excepţiile din rândul pensionarilor de lux imorali, dar stratagema a funcţionat şi reglementarea a căzut şi sub presiunea opiniei publice.

Azi, când societatea civilă a ieşit în stradă pentru continuarea luptei anticorupţie, potentaţii sistemului s-au îndrăgostit brusc de drepturile omului.

Sigur, nimeni nu vrea să-i fie ascultat telefonul. Nici cei care au o amantă sau plănuiesc un şpriţ „subversiv” cu băieţii, fără ştirea nevestii, nici cei care pun la cale o crimă sau o hoţie. Tocmai aici este chemat sistemul legal să facă distincţii şi să separe pe cei care comit infracţiuni de cei care se dedau la tertipuri sentimentale care, cel mult, pot fi definite ca imorale.

La fel cum pâra, bârfa, turnătoria şi denunţul nu sunt chiar acelaşi lucru. Pentru că una e să fii lipsit de caracter, fair-play şi să porţi vorba de colo-colo de dragul de a face rău sau pentru mai ştiu eu ce interes personal meschin şi alta e să sesizezi o ilegalitate. Însă termenii sunt intenţionat amestecaţi, pentru a pune o egalitate strâmbă între turnătorii de la Secu, de exemplu, şi cei care depun mărturii în Justiţie împotriva vreunui tâlhar. Şi unii şi ceilalţi devin o apă şi-un pământ, iar defecte de caracter comune ajung să fie asociate cu acte de justiţie, în ultimă instanţă.

Un loc aparte în dezbaterile ultimelor luni din societate îl are definirea juridică a abuzului în serviciu. O infracţiune care s-a strecurat în prim plan la umbra unor declaraţii de intenţie generoase, cum ar fi reducerea pedepselor exagerate pentru mici infracţiuni comise de oamenii obişnuiţi. Evident, „oamenii obişnuiţi” pasibili să comită abuz în serviciu fiind numai cei în poziţia de a face aşa ceva – miniştri, primari, consilieri locali, înalţi funcţionari etc. Trecând, însă, peste această escamotare transparentă a beneficiarilor, ofensiva politică împotriva abuzului în serviciu s-a servit din plin de o decizie a CCR din vara lui 2016, prin care Curtea nuanţa condiţiile în care Justiţia poate reţine această infracţiune împotriva unei persoane. Greu de explicat subtilităţile legii, dar simplu de aburit mintea oamenilor.

Toate aceste dezbateri întortocheate, ca şi multe alte atacuri ale politicienilor asupra Justiţiei, induc omului simplu, subliminal, ideea ticăloasă că marii corupţi nu au comis decât mici păcate domestice, pe care fiecare dintre noi le facem într-o formă sau alta. Şi, până să ne dezmeticim că între şpriţul „ilegal” de aseară şi escrocheria FNI e o deosebire ca între 100 de lei mai puţin în portofel şi multe milioane de euroi dosite prin conturi off-shore, coaliţia dintre politicienii corupţi şi milionarii de carton veroşi care au stors România de resurse în ultimii 27 de ani s-ar putea să reuşească să legifereze furtul din bani publici.

Pe scurt, cu toţii ne dorim să fie respectate drepturile omului şi mai ales cele privind împiedicarea eventualelor abuzuri ale Justiţiei. Iar legile sunt perfectibile, cu siguranţă. Însă permanenta preocupare politică de a ascunde corupţia în spatele respectării acestor drepturi nu mai este „admisibilă” în faţa completului acelei părţi a societăţii civile care pare să fi ieşit de sub hipnoza răstălmăcitorilor de vorbe.