România în straturi

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Aceasta este opinia unui procuror din sistem despre tragedia de la Caracal. Pentru că a dorit să-şi păstreze anonimatul, am decis să o publicăm pe blogul meu.

(După modelul „mămăligii în straturi“ care se mai cheamă şi „taci şi înghite“)

Stratul de mijloc

Cei care îşi fac treaba cu măsură, care, vorba unui celebru, se acoperă după moarte cu pământ şi în viaţă cu hârtii şi care se feresc, pe cât posibil, de răspundere. Procurorii dau vina pe poliţişti, poliţiştii dau vina pe procurori. Şi toată lumea se bâlbâie.

Evident în procedura penală este necesar un formalism care să limiteze cât mai mult posibilităţile de abuz şi să ofere cât mai multe garanţii împotriva arbitrariului. Dar formalismul nu este absolut şi nu trebuie dus la absurd. Există situaţii de urgenţă care, tocmai prin caracterul lor excepţional, permit – impun chiar - derogări. Un pompier nu are nevoie de autorizaţie ca să spargă uşa, să intre şi să stingă incendiul.

Dacă există suficiente elemente care să ofere indicii că există un pericol legat de viaţa sau integritatea unei persoane, se poate interveni. În baza Constituţiei dacă nu în baza a altceva. Atunci când iei o astfel de decizie e aproape un pariu, nu este nimic la fel de limpede ca atunci când ai toate datele, adică după. Asta este problema deciziilor: atunci când trebuie să le iei, nu ai acces la datele care sunt rezultatul deciziei tale.

Justeţea deciziei de a intra într-o locuinţă fără mandat de percheziţie trebuie raportată la momentul în care decizia trebuie luată, nu la momentul ulterior în care informaţiile sunt sau nu confirmate. Dacă în momentul în care eşti pus în faţa deciziei există, pentru orice om rezonabil, destule indicii că acolo se petrece ceva foarte grav, decizia este justificată, indiferent dacă în interior descoperi o oroare sau o eroare (alarmă falsă). Ţine, printre altele, şi de bun simţ.

Dar nu se poate arunca întreaga responsabilitate asupra unor agenţi de poliţie şi asupra unor procurori cu o experienţă mai mult decât limitată. Cu atât mai mult cu cât la şcoală nu înveţi cum să reacţionezi într-o situaţie de urgenţă.

Şi mai mult, ceea ce lipseşte cu desăvâşire sunt procedurile oficiale scrise. Proceduri simple, clare, ghiduri practice cu valoare normativă, care să îţi spună ce să faci în astfel de situaţii excepţionale, care să facă astfel încât decizia ta să nu mai semene atât de mult cu un pariu. Cum să faci o intervenţie rapidă, eficientă şi în limitele legii. După modelul protocoalelor din medicină (nici acolo nu stăm foarte bine), din medicina de urgenţă, de exemplu.

Un astfel de ghid pe care să îl porţi în buzunar, pe lângă faptul că îţi este un instrument util, te poate apăra, la nevoie, de acuzaţiile arbitrare ale şefilor, ale presei de scandal etc. Altfel nu eşti apărat de nimic, nu ai nicio garanţie, nicio previzibilitate privind consecinţele acţiunilor tale. Şi puţini sunt dispuşi să-şi pună pielea în joc în condiţiile astea.

O observaţie cu privire la cazurile de dispariţie: nu ai posibilitatea legală de folosi mijloace moderne de căutare şi localizare. Într-un „simplu“ caz de dispariţie, dacă îţi dispare copilul de exemplu, nu ai posibilitatea să soliciţi un listing telefonic sau localizarea şi interceptarea telefonului mobil al copilului dispărut.

Stratul superior

Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii calcă, la propriu, pe cadavrele unor adolescente şi cere aşa-zisei „Secţii Speciale“ să deschidă un dosar penal şi să cerceteze ce a făcut sau n-a făcut procurorul local. Totul pentru a justifica existenţa şi a sublinia importanţa vitală a unei aberaţii politice – Secţia de Investigare a Infracţiunilor din Justiţie.

Procurorul general recurge şi el la serviciile aceleiaşi secţii speciale.

Orice verificare se desfăşoară mai nou în cadrul unui dosar penal. România pare să fi eliminat toate celelalte ramuri de drept, toate celelalte forme de răspundere (disciplinară, civilă etc.) şi să fi rămas numai cu dreptul penal. O ţară unde dreptul penal este chemat să rezolve toate problemele este o ţară bolnavă.

Mai mult decât stratul de mijloc, stratul superior fuge de răspundere. Metoda cea mai sigură este să împroaşte stratul de mijloc cu controale cât mai dure. Care să dea cât mai bine în ochii opiniei publice.

Nu cu mult timp în urmă, aceleaşi personaje au cerut aceleiaşi secţii speciale să facă dosare penale în speţa în care autorităţile, cu mandat de percheziţie au intrat într-o locuinţă pentru a lua de acolo o fetiţă ţinută ilegal, care între timp fusese adoptată de o familie din SUA. E drept că intervenţia autorităţilor nu a fost strălucită şi a dovedit o crasă lipsă de experienţă. Însă ea a fost făcută într-un cadru legal. Şi atunci toată lumea s-a ales cu dosar penal iar finalizarea procedurii de adopţie a fost întârziată artificial. Mai mult, episodul a avut loc în acelaşi spaţiu geografic cu acela al fetelor dispărute.

Şi atunci, din partea stratului de mijloc – bulversat – se ridică o întrebare către vârfurile sistemului: intrăm sau nu intrăm? Nu mai înţelegem nimic pentru că oricum greşim în orice situaţie.

Premierul României cere cu verticalitate demisia şefului Poliţiei Române (de ce?) care este şi demis.

Antena 3 urlă că vina o poartă preşedintele României care a blocat modificările dorite de PSD la codul de procedură penală. Care modificări nu fac decât să limiteze crunt posibilităţile de cercetare a faptelor penale.

Din nou premierul României intră în scenă şi cere pedepse mai aspre pentru violatori şi, culmea ipocriziei, cere partidelor să nu politizeze această iniţiativă.

Şi aşa mai departe.

Stratul de jos

Rămâne stratul de jos care, în ultimă instanţă, nu interesează pe nimeni. Care face uneori obiectul unui foc de paie, cristalizează în jurul lui interese politice sau personale, scandaluri sau jocuri de putere, dar care, în rest, plictiseşte. Pentru că, după ce focul se stinge, nimic nu se schimbă.

Ar fi util să învăţăm din experienţa altor ţări care, după episoade similare, au luat măsuri concrete, practice pentru funcţionarea sistemului de justiţie împotriva infracţiunilor grave contra persoanei, creând mecanisme (baze de date, sisteme de monitorizare, conexiuni între cazuri etc.) care să permită identificarea din timp a agresorilor sexuali în serie, a criminalilor în serie etc.

În fine, stratul de jos îl reprezintă coşmarul trăit de un copil înainte să fie omorât.

Iar dacă între stratul superior şi cel de mijloc se creează multiple şi perverse legături de susţinere reciprocă bazată pe frică, laşitate, fugă de răspundere, ipocrizie şi minciună, stratul inferior rămâne paralel cu celelalte două. Pe cât posibil trecut sub tăcere. Iar când acest lucru nu e posibil, îngropat sub gălăgia lor asurzitoare.

Aceasta este opinia unui procuror din sistem despre tragedia de la Caracal. Pentru că a dorit să-şi păstreze anonimatul, am decis să o publicăm pe blogul meu.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite