Despre tortura psihică din arestul poliţiei
0
Nu este Elena Udrea prima persoană care se plânge de condiţiile din arestul Poliţiei Capitalei şi mai mult ca sigur că asemenea condiţii se regăsesc în multe alte locuri de arest din ţară. Nu este vorba de bani foarte mulţi pentru a le face, cât de cât, acceptabile. Cred că este vorba de altceva.
Cred ca, in contextul dat, condiţiile inumane, degradante, umilitoare, fac parte din strategia de derulare a anchetelor, de a-i face pe arestaţi să mărturisească mai repede ce au de mărturisit. Sau să inventeze, să fabuleze, pentru a scăpa de arest.
Anchetele în curs demonstrează că limita maximă a suportabilităţii umane a cestor condiţii este de circa 3 luni. După care fiinţa umană se prăbuşeşte şi spune tot ce i se cere să spună.
Parcursul în arest al unor personaje anchetate, precum Dorin Cocoş şi Gheorghe Ştefan, care au rezistat 3 luni fără să facă denunţuri, demonstrează acest termen limită de suportabilitate.
Alţi urmăriţi penal, mai isteţi, ştiind ce-i aşteaptă în arest, s-au pus de la început pe denunţuri şi mărturisiri, scăpând astfel de conditiile mizerabile din arest. Cat de credibile sunt astfel de denunţuri?
Nu discut gravitatea faptelor şi aflarea adevărului, decisă până la urmă de judecători.
Dar nimănui nu-i este permis să-şi bată joc de fiinţa umană, nimic nu justifică acest lucru.
Mă revoltă, însă, adevărata tortură psihică la care sunt supuşi arestaţii, demnă de evul mediu, când predomină, e adevărat, tortură fizică. Care tortură este mai greu de suportat, cea fizică sau cea psihică?
Spunea Elena Udrea de două colege de celulă care stau în arest de două luni pentru evaziune fiscală. De când nu se poate cerceta evaziunea fiscală cu măsuri mai uşoare?
Aş pune la îndoială şi valoarea unor spovedanii obţinute în condiţii de tortură psihică. De unde ştim, în absenţa şi a altor probe, că declaraţiile sau denunţurile sunt conforme cu realitatea, sau date doar pentru a scăpa de arest?
Umanitatea şi respectarea fiinţei umane, beneficiară a prezumţiei de nevinovăţie, trebuie să prevaleze în faţa dorinţei de a rezolva dosare cu orice preţ, cu economie de timp, de bani şi resurse. Nu există discuţie şi loc de opţiuni.
Cred că reclamaţiile la CEDO ar da câştig de cauză persoanelor arestate sau foste în arest, dacă acestea s-ar îndrepta împotriva statului român. Bugetul de stat ar plăti daune în sume mari reclamanţilor, dacă aceştia s-ar organiza şi ar acţiona unitar.
Chiar şi la instanţe româneşti ar obţine câştig de cauză, pentru că tortura de orice fel este sancţionată şi de codurile noastre penale.
Am toată consideraţia şi respectul pentru drumul urmat de justiţia romană.
Cu excepţia cazurilor, puţine, cum este cel al fostului deputat Surupaceanu, condamnat în primă instanţă la 7 ani închisoare pentru corupţie, şi achitat apoi de Curtea de Apel, sentinţă definitivă, în acelaşi dosar şi cu aceleaşi probe, justiţia face acum o curăţenie necesară în societatea românească.
Cu atât mai mult ar trebui să nu existe cazuri de tortură psihică, de care să existe bănuiala că se folosesc procurorii, pentru a ajunge mai repede la soluţionarea dosarelor.
Este păcat să-şi facă loc în societate suspiciunea şi neîncrederea în instituţiile justiţiei, exact acum când magistraţii reprezintă anticorpii unei societăţi bolnave de corupţie.
Comisia de abuzuri din Parlament a apreciat că lucrurile nu sunt în ordine şi în perioadă următoare va face vizite în locurile de arest şi detenţie reclamate.
Condiţii grele regăsim şi în unele spitale şi în unele cămine studenţeşti sau azile de bătrâni. Nu înseamnă că sunt mai puţin acceptabile, ilustrează neputinţa statului român de a se achita de îndatoriri elementare. Dar una nu scuză pe celelalte.
Ar fi foarte bine să existe reacţia necesară şi rapidă a instituţiilor statului la această problemă reală a societăţii româneşti .
Se încarcă comentariile...
