De ce nu vom fi noi niciodată nemţi

O lume perfectă nu există. Nici una normală. O lume în care să îţi placă să trăieşti se construieşte, se întreţine şi se preţuieşte. Ea nu se găseşte pur şi simplu în natură, stând şi aşteptându-ne pe noi să o populăm şi să ne bucurăm de avantajele ei. O lume minunată începe printr-o alegere a celui care vrea să trăiască în ea. Ca să înţelegeţi ce spun, o să povestesc patru întâmplări din Germania.

În urmă cu câţiva ani am parcat maşina lângă centrul vechi al unui oraş mare din Germania. Într-o parcare amenajată, cu plată şi foarte bine demarcată. Am plecat să îmi fac treburile care includeau o masă de prânz, vizitarea catedralei, întâlnirea cu o prietenă care locuia în oraşul respectiv şi nişte turtă dulce de la vânzătorii ambulanţi. Că nu degeaba m-am oprit în oraşul fraţilor Grimm. La întoarcere, ce să vezi? Maşina îmi era blocată de un soi de VW Golf, prima serie, în orice caz arăta mai bătrân ca mine. M-am învârtit, m-am sucit, ce să fac? Unde să sun? Pe cine să chem? Habar nu aveam ce să fac. Aşa că am intrat în prima tutungerie şi l-am întrebat pe domnul care vindea ţigări şi ziare dacă mă poate ajuta cu vreun sfat. Imediat cum şi-a dat seama despre ce era vorba a sunat la poliţie. În câteva minute a apărut un poliţist căruia nu i-au trebuit mai mult de 10 secunde ca să priceapă ce se petrece şi a început să scrie o amendă. În vreo zece minute a apărut şi un utilaj special de ridicat maşini care a trecut la treabă tacticos şi organizat. Aproape când să plece cu maşina, care mă bloca, apare din senin şi proprietarul maşinii cu pricina. Un neamţ de vreo 35 – 40 de ani, nervos şi agitat, care dădea din mâini ca şi când venea sfârşitul lumii. Poliţistul s-a răstit scurt la el şi atât a fost. Omul a paralizat, a plecat capul şi a luat amenda fără să crâcnească. Cred că mai avea puţin şi izbucnea în plâns. Când l-am întrebat pe tutungiu ce s-a întâmplat, mi-a spus că amenda pentru o astfel de parcare neregulamentară valorează cam 3.000 de euro şi că dacă şoferul mai protesta risca să fie şi arestat.

Soră-mea locuieşte în Germania de vreo cinci ani şi a doua poveste are legătură cu serviciile de salubritate. Oraşul în care stă ea ar avea statutul de comună la noi. Dar la ei e trecut ca fiind un orăşel. Ca să ţi se ridice gunoiul plăteşti o taxă care creşte sensibil dacă alegi ca lucrătorii de la salubritate să sorteze gunoiul pe categorii în locul tău. Aşa că toată lumea preferă să îşi sorteze resturile menajere acasă. Ai zice că e simplu. Şi că dacă uneori nu sortezi gunoaiele corespunzător nu se întâmplă mare lucru. Păi ce se poate petrece dacă uiţi o sticlă în punga cu resturi de hârtie. Uite că se întâmplă, şi soră-mea preocupată cu micuţii nu a observat că a încurcat pungile. Aşa că s-a trezit cu tot gunoiul la uşa apartamentului şi cu o notificare prin care era înştiinţată că timp de o săptămână nu i se va mai ridica gunoiul pentru că nu a fost atentă. Pe lângă neridicarea gunoiului, i s-a comunicat şi faptul că va trebui să îl ţină în casă pentru că nu are dreptul să îl depoziteze la ghena comună. A doua zi, în drum spre staţia de autobuz s-a întâlnit cu o vecină care a oprit-o amabil şi a rugat-o să fie mai atentă data viitoare, pentru că dacă se repetă greşeala, serviciile de gunoi nu vor mai ridica timp de o săptămână gunoaiele de la toate apartamentele din blocul în care locuieşte.

A treia poveste e legată tot de maşini şi trafic prin oraş. Am stat o săptămână în orăşelul de care tocmai v-am povestit şi am închiriat o maşină ca să mă pot plimba prin împrejurimi. Nu am văzut niciun radar şi niciun poliţist în perioada asta. În schimb, soră-mea a primit prin poşta, la cam două săptămâni de când am plecat eu, un plic cu trei amenzi de depăşire a vitezei, amenzi care însumau aproape 100 de euro. Am fost intrigată şi i-am cerut să mi le trimită ca să văd şi eu unde şi cum am reuşit să depăşesc viteza. Ei bine, depăşisem viteza chiar în cartierul în care locuisem şi unde, pentru că era zonă rezidenţială, existau restricţii de viteză care coborau până la 20 de km/h. Eu am mers prin zonele respective cu 40 de km/h şi camerele de supravegheat şi-au făcut treaba. Cu această ocazie am mai aflat că dacă treci pe roşu, nu acorzi prioritate sau jigneşti vreun coleg de trafic, şofer sau pieton, şi toate astea se petrec fără să te vadă camerele de supravegheat, tot nu scapi. Şi asta pentru că nemţii care văd o astfel de infracţiune sună la poliţie şi te reclamă.

Ultima poveste e din ciclul cum protejăm mediul şi cum ne comportăm în situaţii neprevăzute care presupun întâlnirea cu animalele care au şi ele drepturile lor. Un cuplu de români din Germania a vrut să sece un mic iaz pe care îl aveau în grădină, ca să construiască un loc de joacă pentru copii. Zis şi făcut, luat aprobări, cumpărat nisip şi unelte şi trecut la treabă. Când, ce să vezi?! Pe fundul iazului secat trăiau două şopârle cam de mărimea unei iguane. După sperietura de rigoare, constată că şopârlele, probabil obişnuite cu rigoarea germană, nu fug şi nici nu dau semne că ar dori să îşi părăsească habitatul. Ce să faci? Ce să faci? Întreabă un vecin - un sport popular la ei -, aşa că se iniţiază o discuţie rapidă cu domnul responsabil de peste drum. La întrebarea dacă ştie vreun lac prin apropriere unde ar putea fi cazate şopârlele, vecinul face scurt o tahicardie şi îi avertizează să nici nu le treacă prin cap să facă aşa ceva, pentru că amenzile pentru disturbarea habitatului sunt considerabile. Şi dacă îl vede vreun vecin că se apucă să le mute, sigur sună la primărie să îl reclame. Ce să faci? Cum adică ce să faci? Pui apa la loc, te duci la Primărie şi depui o cerere de rezolvare a problemei. Angajaţii speciali ai primăriei vor veni să investigheze cazul. Dacă se va dovedi că şopârlele pot fi mutate vor face chiar ei acel lucru. Dacă se dovedeşte însă că iazul tău e de fapt habitatul natural al şopârlelor, ghinion, căci se cheamă că iazul e al lor şi nu al tău. Simplu, nu?

Bun. Acum imaginaţi-vă că aceleaşi poveşti ar fi avut loc la noi. Oricare dintre ele. Păi ce zgomot, ce distracţie, ce talk show-uri s-ar fi încins. Remus Cernea apărea de niciunde să apere cauza doar că nu i-a spus nimeni că o discreditează în fapt. Grupuri de cetăţeni revoltaţi ar fi remarcat că mor oamenii prin spitale şi nouă ne arde de amenzi? Prim-ministrul ar fi ieşit în conferinţă de presă doar că să spună că e vina fostului Preşedinte. Orice scenariu e posibil, dar sunt gata să dau în scris că un lucru ar fi fost cert: am fi făcut enorm de mult zgomot fără să schimbăm nimic. Lucrurile ar fi continuat ca şi până acum.

De ce? Pentru că nu gândim în viitor şi nu facem niciun fel de proiecţie a ceea ce vrem. Nu ştim în ce lume dorim să ne ducem zilele, nu facem niciun plan şi în consecinţă nu putem respecta nicio regulă. Dacă apare prin senin o regulă, păi atunci o desfiinţăm pentru că noi suntem spontani, latini şi speciali. Nici nu apucăm să vedem dacă regula e bună sau nu. Noi criticăm pur şi simplu fără să mai gândim. Şi aici trebuie să recunoaştem că avem un talent extraordinar la a folosi principiile împotriva ideii care a născut principiul respectiv. Un cunoscut politician spunea ieri că ”oamenii s-au născut liberi şi nu trebuie să trăiască în cătuşe”. Corect. Doar că făcea referire la politicienii care sunt prinşi că fură, sunt corupţi şi fac trafic de infuenţă. Ne plac sofismele, paradoxurile şi teoria conspiraţiei. Şi nu ne dăm seama că din cauza lor trăim într-o lume nesigură, incoerentă şi nedreaptă. Uite din cauza asta nu o să fim noi niciodată nemţi.

Citiţi mai multe articole pe sereniti.ro

Un articol semnat de Lidia Marinescu