Cum să nu te plictiseşti într-o seară de primăvară în Bucureşti

FOTO: fanatik.ro

Ştiţi cum este când la finalul zilei, deşi îţi vine să te faci rulou şi să dormi un secol, totuşi alegi să mergi în parc pentru că un prieten bun îţi lansează invitaţia şi nu ar fi frumos să îl refuzi? Doar a zburat 800 de km ca să te vadă. Ei bine, nu poţi să te fofilezi şi nici să te faci rulou, se mai întâmplă! Aşa că ieşi, te bucuri să îl vezi, deşi caşti de 30 de ori pe minut.

Începi să sporovăieşti cu el despre democraţie, despre cafeaua rece pe care o beau grecii dimineaţa, la prânz şi seara, despre justiţie socială şi alte mizilicuri. Tu îl întrebi despre cum mai merge economia din Grecia, el despre traficul din Bucureşti şi despre taximetriştii rasişti. Şi aşa, tam-nesam, ajungi să discuţi şi despre poliţie şi ce (nu) face aceasta. Nu ai cum să nu ajungi să discuţi despre poliţişti, fie că eşti cu prietenii, cu iubitul, cu colegii sau doar cu un necunoscut în tramvai cu care te cerţi pentru scaunul liber.

Amicul meu grec, Kosta, îmi povesteşte despre un incident recent, din oraşul său. Doi vecini de-ai lui se certau. Un cuplu. Ce să-i faci, certurile domestice sunt la fel de des întâlnite peste tot, din păcate. El o loveşte, ea ţipă după ajutor. Kosta sună la poliţie. I se răspunde că „Mda, bine, trimitem un echipaj“. Şi aşteaptă... Coboară până la urmă şi vorbeşte cu bărbatul agresiv. Femeia îl roagă pe Kosta să nu sune la poliţie, că a lovit-o, dar nu aşa rău. („Poftiiim?!“ ştiu că aţi întreba voi repede. Dar da, victimele tind să minimizeze gravitatea abuzului şi să se învinovăţească). Măcar bărbatul nu a mai lovit-o, pentru că, da, e important ca martorii să intervină. Nici poliţia nu a mai ajuns. S-o fi răzgândit poliţiştii pe drum sau or fi uitat. Chit că amicul meu a stat şi i-a aşteptat... 

Cam ca în povestea lui Jack şi Rose din „Titanic“, când ea credea că el doarme şi spera să se trezească la un moment dat, dar de fapt el era îngheţat bocnă, tot un fel de somn, dar pe veci. Aşa şi amicul meu, credea că poliţia va ajunge, dar asta nu s-a întâmplat. Ar putea fi subiect de banc sec „- Cum te lasă poliţia cu ochii în soare? - Nu vine“.

Kosta şi-a încheiat povestea când vizavi de noi, în faţă la Universitate, chiar pe treptele Universităţii, trei bărbaţi tineri îşi cărau pumni. Atât de mulţi şi atât de viguros că zău, nu îi puteam distinge (nici pumnii, nici pe ei). Ciudat e că toţi trei erau extrem de beţi. Atât de beţi încât dacă vântul ar fi suflat mai tare, sigur cădeau şi acolo rămâneau până a doua zi dimineaţa sau până le trecea beţia (la unii, am înţeles că durează mai mult).

Am sunat la poliţie, ca orice cetăţean care nu îşi poate vede liniştit de plimbare, ci îl roade simţul civic să facă ce e corect. La telefon am dat detalii, se insista foarte mult pe gradul de beţie al celor trei, dacă se ţin sau nu pe picioare, indicatori importanţi, măi să fie! Mi s-a făcut legătura şi la Salvare, pentru că la cât se loviseră şi căzuseră, sigur nu erau bine. „Doamnă, dar ei se cunosc, nu? Se pot ţine pe picioare? Unde sunt acum? Că dacă nu stau pe loc, nu are rost să trimitem Salvarea. Ştiţi cum sunt beţivii... Îşi revin ei. Eu zic că nu are rost să trimitem echipaj.“ Şi aşa a fost... Salvarea nu a mai salvat pe nimeni, până la urmă.

Problema e că în timpul discuţiei, imperativ necesară dar fără o finalitate clară, cei trei şi-au mai cărat pumni serioşi. Cel mai beat, deci prin urmare şi cel mai lovit dintre bărbaţi avea un ochi umflat, cu rana deschisă şi era atât de ameţit şi sătul de pumnii primiţi încât s-a gândit să traverseze şoseaua ca o „floricică“, cu ochii închişi şi în paşi de vals nebun, prin loc nesemnalizat şi aproape de curbă, unde maşinile vin în viteză.

Nu ştiam dacă să alerg şi să-l ajut sau să pun mâna la ochi, în cazul în care „floricica“ ar fi fost stropşită de vreo maşină. Nu îmi plac florile moarte, dacă mă înţelegeţi. În timpul acesta eu eram cu poliţia la telefon. Am strigat la „floricică“ să nu traverseze, dar nu m-a văzut, nu m-a auzit!

Bărbatul a reuşit să traverseze, până la urmă, ajutat de „amicul“ lui, cel care i-a cărat cei mai mulţi pumni. Acesta l-a luat târâş din mijlocul şoselei. Celalalt „amic“ a fugit când a văzut că am sunat la poliţie. Apoi, amicul-agresor a început să mă chestioneze, cu o limbă împleticită şi o privire aburită de alcool, timp în care se chinuia să îşi care târâş victima, de frică să nu vină poliţiştii. Era ca şi cum vedeam o scenă dintr-un film de comedie neagră, sincer. Prietenul meu grec mă privea şi îi privea înmărmurit. Faină scenă în prima lui seară în Bucureşti...

După vreo 15 minute a ajuns şi echipajul de poliţie în faţa Universităţii, cu girofarele pornite. Nu au mai găsit pe nimeni. Apreciez totuşi că au venit şi mă bucur că nici unul dintre cei trei bărbaţi nu a sfârşit prin a-şi sparge capul de bordură. Au avut noroc.

Îndreptându-ne către staţia de troleu, prietenul meu, Kosta, către mine: „Pentru că ai sunat la poliţie, s-au oprit din a-şi mai căra pumni“. Apoi am vorbit despre motivele pentru care martorii nu intervin în situaţii de genul, dar şi despre cum se pot întâmpla nenorociri pentru că în general, considerăm că nu e treaba noastră să intervenim în conflicte.

Kosta mi-a mai zis că poliţiştii greci ar avea ce să înveţe de la ai noştri: simţul datoriei, să vină când sunt chemaţi. Ei da, venitul ca venitul, dar ce fac aceştia după, contează foarte mult. Însă astea sunt detalii...