Şcoala bate ura

Discriminarea, în forma ei desăvârşită, s-a născut în India. Acolo, cu rădăcini înfipte adânc în cele mai vechi forme de organizare socială, au fost inventate castele. Fragmentarea societăţii în categorii cu graniţe inexpugnabile a creat decalaje sociale uriaşe pe care India contemporană se luptă să le atenueze.

După obţinerea independenţei, India şi-a elaborat un sistem sofisticat de mecanisme de compensare care sunt susţinute legal încă de la nivelul Constituţiei: „Statul va acorda asistenţă specială dezvoltării economice şi educaţionale a categoriilor de populaţie dezavantajate şi le va proteja de orice formă de injustiţie socială şi de exploatare“. Azi, aproximativ un sfert din locurile în parlamentul indian sunt rezervate pentru cele mai dezavantajate caste şi triburi.

Mecanismul „rezervărilor“ – termen folosit ca echivalent al „acţiunii afirmative“ sau „discriminării pozitive“ –, asigură unui grup de beneficiari (romi, femei etc.) acces la educaţie şi pe piaţa muncii. Cu acest sistem, procentul de alfabetizaţi din India a crescut de la 12% în 1947 (data obţinerii independenţei) la 74% în 2011. Cu tot saltul uriaş, măsurile afirmative se dovedesc a fi, şi în prezent, mai mult decât necesare, India fiind, încă, ţara cu cel mai mare număr de analfabeţi din lume. În ciuda efectului benefic asupra societăţii, sistemul „rezervărilor“ produce frustrarea unor categorii sociale care se percep dezavantajate, discriminate. Anul trecut, în oraşul cel mai important din statul Gujarat, 300.000 de membri ai comunităţii Patel – o categorie privilegiată provenind dintr-o castă a proprietarilor de pământ şi comercianţilor – au organizat o demonstraţie de protest faţă de „rezervările“ impuse de guvern în beneficiul uneia dintre castele cele mai dezavantajate; furia manifestărilor împotriva măsurilor afirmative a atins cote violente – şapte morţi, maşini incendiate, sedii ale poliţiei atacate etc.

Nota de plată istorică

Românii nu s-au enervat atât de puternic atunci când romii şi minorităţile etnice au beneficiat de locuri rezervate în Parlament; pentru locurile din şcoli şi facultăţi rezervate romilor am întâlnit, în discuţii cu elevi, studenţi şi profesori persoane care acuzau mecansimul ca fiind discriminatoriu faţă de ne-romi, dar nu a existat o opoziţie masivă faţă de aceste măsuri afirmative. Similar, am înregistrat opinii destul de vehement critice faţă de ideea rezervării unui număr de locuri pentru femei pe listele de candidaţi la alegeri locale şi parlamentare. Adevărul este că nu-i uşor să explici unui contemporan că avem de achitat consumaţia strămoşilor noştri: timp de mai multe sute de ani, străbuneii au folosit munca romilor pe care i-au ţinut legaţi de statutul de robi (sclavi), iar femeile au fost reduse la un statut de robie atenuată. Efectul acestor tratamente, măsurat cu instrumente academice, spune că România este ţara cu cel mai mare nivel al discriminării faţă de femei din ţările membre ale Uniunii Europene. 

România a reuşit să instituţionalizeze câteva acţiuni afirmative pentru romi: locuri în şcoli şi facultăţi, reprezentare la nivelul administraţiei locale (mediatorul sanitar) şi parlamentare. Pentru comunităţile afectate de sărăcie extremă subvenţionarea unei mese calde pentru copiii care merg la şcoală este o victorie recentă. Paradoxal, femeile – care putem presupune că sunt mai apropiate de sufletul majoritarului decât romii – nu beneficiază de măsuri afirmative de dimensiuni comparabile. Speranţa vine de la Bruxelles: Uniunea Europeană cere ca până în 2020 consiliile de administraţie ale companiilor să fie populate cu cel puţin 40% femei.

Cheia e la şcoală

Pentru a înţelege motivele unor asemenea intervenţii, pentru a înţelege diferenţa dintre „condiţii egale“ şi „şanse egale“, pentru a preveni reacţiile necugetate sau chiar violente, e nevoie ca toţi cei afectaţi, îndeobşte cei care se simt discriminaţi negativ de „discriminarea pozitivă“ să aibă perspectiva contextului social şi istoric care justifică acţiunile afirmative. Dar cine ar trebui să furnizeze această viziune? Cu siguranţă mediul cu audienţa cea mai importantă – ignorând biserica – este şcoala. Din păcate, în şcoală nu există, în prezent, profesori cu competenţe în materia non-discriminării. În nicio etapă a pregătirii lor pentru activitatea didactică, profesorii nu se întâlnesc cu vreun curs dedicat combaterii discriminării. Or, acesta este un handicap a cărui depăşire este la îndemâna unui ministru, iar la implementarea unui asemenea program ar sări în ajutor zeci de organizaţii de drepturile omului. Poate că un ministru citeşte „Adevărul“.

Urmăriţi dezbaterea „Cât este de bună discriminarea pozitivă?” aici.