Sunt cuvinte care reverberează cu adevărat în sufletele oamenilor ce au trăit sub alte zări, a căror sensibilitate a fost îndelung cultivată în sensul umanismului, în timp ce la noi aceleaşi cuvinte cad surd, într-o indiferenţă totală, precum o creangă ruptă într-un codru virgin. „Solidaritate” de pildă – este un neologism, preluat din franceză într-o română căreia îi lipsesc cadrele mintale pentru a-l percepe în mod autentic şi care nu-l poate rosti decât din vârful buzelor, nesigur şi cleios. Acest cuvânt care le ridică părul pe mâini francezilor şi care i-a ridicat pe leşi întru contestarea comunismului – produce acum acelaşi efect nul pe care-l produceau în timia românilor sloganurile socialismului ceauşist: „propăşire”, „multilateral dezvoltat”, „înaltele culmi ale progresului ştiinţific”, „revoluţia socialistă” etc. etc. Cuvântul „solidaritate” face parte dintr-o alt fel de limbă de lemn – nu pentru că nu ar însemna nimic, nu pentru că ar fi găunos de la bun început, conceput în laboratoarele ideologice doar în scopul amorţirii şi hipnotizării minţilor – ci pentru că sufletele noastre rămân ca „lemnul” la auzirea lui, pentru că nu există un corespondent real în psihismul nostru care să-l facă să vibreze, pentru că nu avem nicio categorie afectivă şi intelectuală adecvată lui.

Se pot da şi alte exemple: „cinste”, „onoare”, „dreptate”, „onestitate”, „patriotism”, „eroism”, „incoruptibil”. Am mai vorbit într-un alt text despre faptul că e o ipocrizie fără margini să li se solicite românilor să respecte nişte valori pe care ei pur şi simplu nu le înţeleg sau nişte interdicţii a căror raţiune ei nu „o pot pricepe”. E greu să schimbi mentalitatea doar prin simpla repetare a unor zicale, proverbe şi ghicitori – cum ar fi „corupţia ucide”. Nu mai vorbesc de faptul că e greu să schimbi o mentalitate fără să ai şi un nivel de trai care să permită asimilarea unei noi axiologii. Un incoruptibil care crapă de foame îi evocă românului nostru doar imaginea prezentă în zicala „capra moare de râie, dar ţine coada sus”. O înţepătoare ironie e şi în expresia „sărac, dar curat” unde curăţenia (morală?) este pandantivul – de o invizibilă strălucire – al unei grele mizerii materiale. Fără o educaţie morală reală (adică filosofică) şi fără un nivel de trai normal – „morala” promovată de structurile actuale de putere rămâne fără acoperire, rămâne să cadă în golul unor urechi lipsite de timpan.

În atari condiţii – cum credeţi că e posibil ca vreun politican român să răspundă unor „imperative morale” – oricât de „frumoase”, „sublime” sau pur şi simplu de „bun simţ” nu s-ar părea. Apelului la solidaritate – cum i-ar putea răspunde un om cu pielea sufletului tăbăcită de carierism, avariţie şi arivism? Oricât de perfectă şi emoţionantă ar fi interpretarea unui Mozart – rinocerii rămân, prin natură, neatinşi…

Ce putem face? Ce se poate face? Aici operăm cu materialul clientului şi trebuie să ne adaptăm la acesta. Unui om care a ajuns în vârfurile puterii coborând din neguri păstoreşti, din analfabetism habotnic, din secole de umilire şi „rezistenţă” pasivă, din foame şi sărăcie lucie – în care cea mai mare speranţă şi cea mai mare frică veneau de la Dumnezeu – trebuie să i se vorbească pe limba sa. Poporul român este un popor încă primitiv, un popor cu un spârc de cultură şi cu o spoială de „raţionalitate”, un popor care are o tradiţie infinit mai legată de ritmurile naturii şi de prispa bisericii decât de cărţi şi de biblioteci. Un popor care alocă cea mai mare încredere Bisericii (ca instituţie a statului!). Un popor – mare amator de vrăjitoare, de ghicitoare – şi deseori am ascultat mărturii ale vrăjitoarelor care dezvăluiau că multe nume mari şi grele ale politicii româneşti le frecventează asiduu.

Concluzia se desprinde cu necesitate logică: pentru ca politicienii noştri să înceapă să mişte ceva – trebuie să fie ameninţaţi cu blesteme! Trebuie reactivată instituţia blestemului – şi aici biserica ortodoxă poate renunţa la pretenţiile de monopol şi să-şi dea mâna cu „cabinetele de metafizică practică” patronate de marile noastre vrăjitoare. Afurisiţi-i, caterisiţi-i, excomunicaţi-i, trimiteţi-le duhurile rele asupra lor, rostiţi imprecaţii înfiorătoare, dansaţi sub lună plină, aruncaţi-le pisica moartă la poarta parlamentului şi a guvernului, deocheaţi-i, incantaţi-i, scuipaţi-i a rău, smulgeţi-le câte un fir de păr şi vrăjiţi-l, înţepaţi-le efigia şi daţi-i foc, spurcaţi-i în toate felurile posibile – căci sufletele lor „tradiţionale” numai la asemenea acţiuni şi cuvinte pot răspunde.

Biserica noastră se mulţumeşte – umil şi ineficace – să binecuvânteze întruna şi nediferenţiat „conducătorii ţării”. De aceea rămâne inactivă social, de aceea este o instituţie criticată pe motiv de neimplicare în treburile obşteşti. Cum s-ar putea implica Biserica Ortodoxă Română? E foarte simplu: făcând diferenţieri, introducând ierarhii, binecuvântând pe cine trebuie, excomunicând şi blestemând pe cine merită. Dacă politicienii români – care ştim că sunt cu toţii foarte credincioşi – ar fi ameninţaţi cu blestemele şi cu excomunicarea, sunt absolut convins că ţării ăsteia i-ar fi mult mai bine. Conceptul de „frică de Dumnezeu” a rămas atât timp neoperant. E timpul să-l puneţi în aplicare, să-l faceţi să producă efecte! Fac un apel către clerul bisericii ortodoxe, catolice şi greco-catolice să facă uz de puterea cu care a fost învestit şi să pună umărul la reconstruirea din temelii a României! Ameninţaţi-i că nu le mai sfinţiţi BMW-urile, viloanţele şi, la limită, că nu le mai botezaţi progenitura! Nu e poate chiar ieşit din comun ca Sfântul Sinod să reflecteze şi să (re)introducă o listă a păcatelor capitale, cu sancţiunile aferente. În cazurile cele mai grave, să se folosească blestemul transgeneraţional: copiii şi copiii copiilor lor să fie interzişi de la botez  şi /sau împărtăşanie sau să li se dea un botez incomplet şi/sau să fie obligaţi să se spovedească la megafon – căci numai la asemenea frici şi la asemenea imprecaţii rezonează, reacţionează şi… acţionează politicianul român. Iar acela dintre politicieni care ar vrea să obţină iertarea mai devreme – va trebui să efectueze o călătorie din Bucureşti până la Iaşi, la mitropolitul Moldovei … în genunchi.

Trebuie lăudată Primăria Capitalei pentru o iniţiativă în acest sens, extrem de inspirată. Văzând că românii sunt complet insensibili la indicatorul pus în dreptul locurilor de parcare rezervate persoanelor cu handicap – au adăugat un text explicativ: „Cine-mi ia locul, să-mi ia şi handicapul”. De la introducerea acestor blesteme oficiale – nu am mai văzut niciodată vreo maşină parcată abuziv pe acele locuri – chiar în cele mai aglomerate puncte ale Bucureştiului. Iată deci că puterea blestemului se verifică în realitate!

Ştefan cel Mare se simţea atât de puternic pentru că se simţea protejat de biserică. Dar nici biserica nu-şi dădea atât de uşor şi „din oficiu” protecţia conducătorilor ţării – cum se face acum. Căci aceeaşi Biserică i-a binecuvântat pe Ceauşescu, pe Iliescu, pe Constantinescu, pe Băsescu şi pe Iohannis – fără nici un fel de discernământ. Singură biserica şi-a devalorizat puterea sacralităţii sale – provocând o inflaţie de binecuvântări. Pentru a diminua inflaţia trebuie să reintroducă pe piaţă contrapartea – „blestemul”, „afurisenia”, „caterisirea”. Frica de Dumnezeu şi de Biserică a românilor în general, a oamenilor politici în special, încrederea în biserica ortodoxă – ca într-un fel de instituţie supremă a statului român – toate acestea trebuie speculate, exploatate în scopul normalizării şi modernizării României. În mod paradoxal, tocmai cele mai ancestrale fibre ale noastre, cel mai adânc tradiţionalism al nostru pot fi folosite întru modernizare, progres şi occidentalizare. Nu altfel s-a întâmplat în Europa civilizată unde amvonul bisericii a stimulat aproape întotdeauna – cel puţin până la un moment dat – facultăţile perfecţiunii umane. Dar să nu uităm niciodată că de la acelaşi amvon curgeau şi binecuvântări şi blesteme, iar frica de Dumnezeu a fost folosită ca o super-armă a bisericii, era modul prin care Dumnezeu devenea activ, prezent în istorie.

Jurămintele cu mâna pe Biblie ale miniştrilor învestiţi în funcţie – au devenit caduce, simple formalităţi care nu mai produc efecte – căci ei ştiu că biserica le e prietenă, că Dumnezeu îi iartă şi îi iubeşte pe toţi – hoţi, corupţi, indiferenţi, incompetenţi. Aici trebuie să intervină Biserica şi aici îşi va îndeplini menirea socială (mult mai mult decât în crearea de cantine pentru săraci): în revigorarea instituţiei blestemului!