Tătuca, fiul risipitor şi fericita Românie

Când ţara e la ananghie, sar s-o scape salvatorii ei de unde nu te aştepţi. Uneori se simte chemat tătuca să intre în acţiune, să-şi scape fiii. La fel Iohannis, care pare însă rău supărat pe premierul său risipitor.

România e o ţară fericită. De ce-o fi praf şi pulbere? De ce spune şi Cioloş că e ”un stat eşuat”, repetând vorba preşedintelui care l-a desemnat premier, ştiind bine că n-are nicio şansă să şi fie?

România e o ţară fericită, pentru că e plină de salvatori. Şi plină de oameni politici care mai de care mai isteţi şi doldora de pretenţii şi de imaginaţie. Ce nu prea are? Politicieni filistini.

România duce mare lipsă de ipocriţi, care să-şi mintă cetăţenii punându-şi cenuşă în cap după ce-au greşit rău. Nu are lideri care să recunoască, doar aparent smeriţi, că au călcat strâmb, că s-au înşelat, că au luat decizii aberante, care au trimis în corzi ţara şi poporul la podea. Fiindcă toti au dreptate până la ceruri. Nici unul nu vede vreun motiv de căinţă. Nici unul n-a mâncat usturoi, niciunuia nu-i miroase gura. De criză vinovaţi sunt alţii. În niciun caz preşedintele ţării.

După ce a constatat, înainte de a pleca la Aachen, ca să-şi ia în primire premiul Charlemagne, că statul român ”este unul eşuat”, fără să facă timp de două săptămâni nimic (necum să-şi dea demisia spre a lăsa la butoane pe cineva care nu este de şapte ani la cârmă şi n-a devenit preşedinte-jucător), Klaus Iohannis a ieşit subit marţi seara cu o declaraţie. Una de un dramatism neîmblânzit.

Şeful statului a calificat situaţia României, referindu-se exclusiv la cea pandemică, drept ”o dramă naţională de proporţii teribile” şi a cerut instituirea aproape instantanee a unor noi restricţii, sugerând că ar trebui să fie severe. Poate chiar foarte severe. Păi de ce? Unde a fost până acum?

De ce a tolerat Iohannis, ca protejatul său, pe atunci prim-ministrul Cîţu, să anunţe iresponsabil, în iunie, că ”am învins pandemia”, când în România erau ”doar circa 25% dintre români vaccinaţi” iar optimismul premierului nu era împărtăşit de către experţi, care atrăgeau atenţia ”că sezonul rece va aduce aproape sigur un nou val”, după cum reliefa atunci un cotidian de mare tiraj?

Nu-i încuraja apoi tătuca Iohannis pe supuşii săi români, extrem de relaxat, să încerce satisficaţia de a juca frumosul sport zis golf, pentru ca, în paralel, să pună pe butuci şi principalul partid guvernamental, patria sa politică şi guvernarea patriei sale mari?

Nu lua el parte, viteaz şi indiferent la vicisitudini ca statuia lui Bruckenthal, fără mască, în plin val patru, la o făcătură de congres PNL cu 5000 de participanţi claie peste grămadă? Întâlnirea avea să se soldeze cu o alegere de şef ce va rămâne pe veci în analele liberalismului mondial ca premieră de scrutin aranjat de la distanţă, dar Klaus Iohannis a rămas, ca un dulap săsesc, imperturbabil...

De unde acum atâta bruscă îngrijorare, după o atât de îndelungată relaxare? Sigur, la prima vedere, declaraţiile sale răsunătoare, inaugurate cu alarmante cifre de contaminări, de posibile îmbolnăviri şi de prea multele sute de decese ale zilei de marţi, sunt salutare. Fiindcă situaţia pandemică într-o ţară cu un sistem medical şi sanitar extrem de precar este realmente dintre cele mai grele. Numărul vaccinărilor complete e insignifiant, aşa cum masa scepticilor e net mai amplă faţă de cele din alte ţări. Deloc de mirare că, raportată la a altora, are şi o mortalitate excesivă.  

Dar dacă această situaţie medicală era grija reală a preşedintelui, n-ar fi tolerat demiterea, după doar câteva luni, a unui ministru al sănătăţii reformist şi competent, ca Vlad Voiculescu. N-ar fi admis şi încurajat ca, după şocul provocat atunci partenerilor de coaliţie, premierul să repete figura şi cu ministrul justiţiei, punând pe butuci guvernarea şi spaţiul de manevră al executivului şi statului. Şi n-ar fi acceptat în ruptul capului ca lucrurile să treneze până după ce s-a alarmat OMS.  

Dar ziarele le citeşte. La televizor se uită. Îl va fi auzit pe şeful Colegiului Medicilor reliefând că, de îndată ce ”va trece pandemia, trebuie să găsim şi nişte vinovaţi, nu numai moral, ci şi penal, pentru că au fost făcute greşeli”. Ar fi de râs, dacă n-ar fi tragic. ”Greşeli”? Naţiunea pare iremediabil învrăjbită. Un partid istoric e scindat, poate distrus. Contabilizarea deceselor pandemiei continuă. 

Cum să nu vrea să evite decontarea, fie şi numai prin suspendarea din funcţie, a catastrofei de proporţii epice şi biblice care are loc ori ameninţă să se desfăşoare sub ochii noştri, în condiţiile în care ştie că popularitatea preşedintelui tinde spre zero iar românii sunt supăraţi foc şi pe lipsa unui guvern funcţional şi panicaţi de explozia preţurilor la energie, pe care mulţi nu le mai pot achita? Şi cum să i se mai ceară decontarea, dacă e creditat ca salvator?

Concomitent, Iohannis ştie că trasul politic de timp a luat sfârşit de miercuri, odată cu predictibilul eşec al tentativei lui Dacian Cioloş de a-şi asuma răspunderea unui guvern şi a-l trece prin parlament, când nu va mai avea de tras decât ultima săgeată care i-a rămas în tolbă. Refacerea coaliţiei de centru-dreapta, cu alt premier decât nefericitul Cîţu.

Despărţirea de el a survenit iniţial prin ştiri date pe surse, ca fiind motivată de necesitatea nominalizării altui penelist ca viitor şef de guvern iar oficial prin afirmarea necesităţii de a convoca, de miercuri, ”o şedinţă pentru a discuta cu responsabilii în gestionarea pandemiei despre instituirea unor noi măsuri restrictive”, Iohannis ştiind bine că responsabilul cu pricina (la singular) e Cîţu. Pe care astfel, indirect, l-a dezavuat. 

Şi nu doar indirect. Căci, potrivit lui Iohannis, ca şi cum el însuşi n-ar face parte din ”autorităţi”, este ”alarmantă lipsa de acţiuni concrete din partea autorităţilor”. Iar ”pregătirea acestui val, pe fondul unei campanii de vaccinare care s-a mişcat mult prea lent, a fost deficitară”. 

Din cauza cui? A altora. ”Nu spui ţine”, vorba lui Dandanche, ”persoană însemnată”. Căci, potrivit lui Iohannis, chiar ”dacă vedem cine şi ce a greşit, acum ceea ce mai contează este să reuşim să depăşim această mare cumpănă”. Nu serios? Nu contează poate şi să evităm ca aceiaşi neaveniţi să treacă iar la pupitrul politic de la care, sub oblăduirea preşedintelui, au produs dezastrul? Ba contează şi pentru preşedinte, deşi, ca să nu-şi tulbure nou proiectata imagine de tătuc salvator, n-a mai pomenit nimic de criza guvernamentală.

Aşa că urmează grele zile pentru fiul risipitor Cîţu. Căruia, dându-i-se nu loc de întors, ci papucii elegant, dar tranşant, nu-i rămâne decât să dispară fără urme din viaţa politică în zilele următoare. Ceea ce, ca lider PNL proaspăt înscăunat de preşedinte şi ca ex-protejat căzut în dizgraţie, îi va veni foarte greu să facă.

Restul discursului prezidenţial e bla bla cu sos empatic la adresa românilor, medicilor şi spitalelor, stropit abundent cu praf în ochii tuturor şi pretenţii aparent docte, dar false, pentru că, altfel decât a susţinut Iohannis, valul patru nu s-a dovedit ”mult mai agresiv chiar şi decât cele mai pesimiste aşteptări şi prognoze”, ci exact cum s-a prezis. De pildă, când pupila sa, Cîţu, a început să demită miniştri, experţii avertizau în legătură cu toamna. Iar apoi au ars la Constanţa pacienţi nevinovaţi.   

Da, ”fericita” Românie chiar e tristă. Chiar trece printr-o ”dramă naţională de proporţii teribile”. Şi da, ”prioritatea zero este salvarea” de vieţi şi ”protejarea sănătăţii celor vulnerabili şi a celor bolnavi”. Dar şi până acum era. Unde a fost infailibilul până acum? Din cauza cui încă n-are ţara guvern, dacă nu a lui şi a fiului său risipitor?

Şi dacă tătuca nu e infailibil, de ce n-o spune? De ce nu-şi pune cenuşă în cap? De ce nu-şi asumă răspunderea faptelor sale şi consecinţele lor?

Sau e sub demnitatea paltonului său, a crosei lui de golf să admită că nu doar conspiraţioniştii şi colportorii de fake-news ”fac extrem de mult rău celor încurajaţi să refuze tocmai soluţia care le-ar putea salva viaţa”, ci şi politicienii ca el, pe care i-a preocupat în acest an puterea într-atât încât n-au mai avut vreme să se ocupe şi de un biet stat ”eşuat”?

Petre M. Iancu - Deutsche Welle