Rolul ”omului cinstit” pe scena politică

Să facem o recapitulare: prin faţa ochilor noştri se perindă, zilnic, la televiziune şi radio, prin Parlament, pe stradă etc., chipuri de politicieni care îşi pledează nevinovăţia, curăţenia sufletească, buna intenţie, cinstea, corectitudinea, integritatea morală, dorinţa de bine pentru propăşirea neamului şi câte altele. Despre mulţi dintre ei ştii că au avut nişte dosare penale, care au dispărut ca prin farmec sau au obţinut mult râvnitul NUP.

O parte din aceştia, însă, au procese amânate ani şi ani, care vor aduce în final mult râvnita prescripţie a faptelor. Despre o parte din această parte, presa a scris că are case de vacanţă în străinătate, vile în ţară, la munte şi la mare, odrasle care circulă drogate până se izbesc de câte un pom cu bolizi de sute de mii de euro, sau care se deplasează în provincie cu elicopterul personal.

Cele mai multe dintre personajele noastre au datorii la stat de milioane de euro care, dacă ar fi achitate, ar putea completa pensiile sau salariile nevoiaşe altor milioane de români. Din această categorie, printre alţii, mai fac parte şi cei care câştigă sume uriaşe din exploatarea unor zăcăminte naturale, plătind taxe derizorii la bugetul statului. La aceste zăcăminte, natura a lucrat poate milioane de ani. Bogăţiile subsolului pot fi considerate zăcămintele lui Dumnezeu, pe care Acesta le-a dăruit, după criterii ştiute numai de El, unor ţări anume, printre care se numără şi România.

Acum, sub ochii noştri, zăcămintele lui Dumnezeu sunt stăpânite de către un Popescu oarecare, pe baza unei hârtii semnate şi parafate în condiţii dubioase, în spatele unor uşi închise cu şapte zăvoare şi trei lacăte. Cheile cu care pot fi descuiate aceste uşi se găsesc uneori, dar, ca din întâmplare – ce ghinion! – sunt pierdute imediat. Ce contează? Curtea noastră să fie neapărat bogată, cea a ţării întregi nu are decât să aştepte alte vremuri.

Înainte de a ajunge la putere, politicienii noştri promit că doar sub conducerea lor ţara va prospera. Ajunşi pe scaunul mult dorit, cu ajutorul unui electorat care trebuie mereu să aleagă între un şchiop şi un ciung, aceştia încep să jefuiască în linişte, în văzul tuturor, fără să se stingherească unii pe alţii. Dacă se întâmplă să se incomodeze reciproc, unul dintre ei zice: ”Dă-te mai încolo, că nu prea am loc”. Celălalt face un pas în lateral şi continuă să ronţăiască cu viteză mai mare, la întrecere, din aşa-zisul caşcaval al ţării.

După ce naţia, care se mai şi trezeşte din când în când la îndemnul ”Deşteaptă-te, române!”, le dă jos de la putere pe harnicele rozătoare, acestea apar în mass-media chiar de a doua zi cu sfaturi legate de conducerea ţării, dar şi cu critici la adresa celor care încă nu au apucat să se aşeze pe noile scaune ale puterii. Încheierea unei campanii electorale, aduce cu sine imediat începerea uneia noi. Astfel, România are la activul său vreo 23 de ani de campanie electorală care, conform unui plan secret, va fi încheiată în anul 3000.

Pentru aceste personaje, care joacă rolul omului cinstit cu un talent care ar putea să-i impresioneze chiar şi pe Radu Beligan sau Florin Piersic, nu are nicio importanţă votul popular, care i-a dat jos de pe scena politică a ţării. ”Poporul cu ale lui, noi cu ale noastre!”, par să zică politicienii-actori ai României de azi.

Când mint, expresia feţei lor e una senină, iar frazele sunt rostite de pe poziţia oratorului moralist. ”Atâta timp cât nu am fost condamnat, prezumţia de nevinovăţie, dar şi imunitatea mea îmi spun că sunt curat ca lacrima”, mai afirmă bravele noastre personaje coborâtoare din I.L.Caragiale.

Rolul ”cetăţeanului cinstit” este jucat zilnic de mii şi zeci de mii de asemenea actori, care nu se află pe o scenă de teatru, ci pe scena politică a ţării.

În opera lui I.L.Caragiale, îl descoperim pe ”cetăţeanul turmentat”, alături de Mitici, Caţavenci, Brânzoveneşti şi alţii ca ei, pe care îi putem întâlni şi în zilele noastre. Între timp, noi nu am stat pe loc, iar panoplia s-a îmbogăţit cu un nou personaj, mult mai versat decât înaintaşii lui, care face mare carieră la început de nou secol şi mileniu: ”cetăţeanul fariseu”. Aşadar, cine afirmă că lumea lui Caragiale se suprapune întru totul cu cea de azi greşeşte. Cel mult se poate afirma că farisei de acest gen existau şi în timpuri mai vechi, dar replica subsemnatului e următoarea: poate că da, dar erau nişte dulci copii faţă de cei contemporani cu noi.

În bună măsură, ”cetăţeanul fariseu” este tipul de om care, prins în flagrant delict, conform versurilor populare – cu adresă şi la oameni, nu numai la câini – ”El se jură că nu fură/Eu l-am prins cu raţa-n gură”, îţi răspunde: ”În primul rând, raţa nu e raţă, e pisică, iar pisica nu e a ta, ci a vecinului”. În timp ce tu rămâi perplex, el obţine NUP-ul.