Optiunile mele politice: precizari

La începutul acestui prim articol pe teme de politică internă de pe blog, cred că este onest din partea mea să schiţez câteva dintre opţiunile mele politice şi instituţionale.

Mă poziţionez, în sens larg, în zona dreptei; dacă recurgem la separarea simplă (contestabilă) stânga-dreapta, cred că sunt destul de departe de centru.  Cunosc mulţi conservatori şi mulţi libertarieni; cunosc, de asemenea, destui libertarieni dezamăgiţi care ajung la concluzii conservatoare. Eu sunt, mai degrabă, un conservator dezamăgit care ajunge la concluzii preponderent libertariene.

Împărtăşesc pesimismul conservatorilor cu privire la failibilitatea umană, dar nu şi speranţele lor că acţiunea publică, fie ea şi cumpătată, ancorată în valori şi tradiţii, va rezolva mare lucru. Împărtăşesc ataşamentul libertarienilor faţă de principiul unei prezenţe cât mai reduse a statului în vieţile noastre (inclusiv pe piaţa liberă), dar nu şi convingerea lor că vom şti foarte bine să ne gestionăm libertatea.

Nici conservatorismul, nici libertarianismul nu se armonizează foarte bine cu principiul democratic, dar eu nu văd altă soluţie de a lua decizii colective, politice (acolo unde e cazul să le luăm împreună). Mă interesează, aşadar, ca statul să fie strict circumscris, dar puternic şi eficient în domeniile în care îl recunoaştem ca legitim; şi ca democraţia să funcţioneze bine în domeniile în care admitem decizia colectivă, sub cenzura principiilor statului de drept. Aplicată la realităţile româneşti, această viziune ar pune un mai mare accent pe proces decât pe starea finală – e vorba de procesul prin care tot mai multe sfere ale existenţei noastre ar trebui eliberate de coerciţia arbitrară (fie ea şi blândă, binevoitoare) din partea statului. Nu-mi fac prea mari iluzii că această bătălie poate fi câştigată, dar mi se pare important ca ea să fie, totuşi, purtată.

Trecând la câteva dintre opţiunile instituţionale majore, sunt conştient că ele nu oferă un tablou extrem de coerent, cu atât mai mult cu cât în ecuaţie intervin adesea şi factori non-raţionali pe care – spre a folosi o expresie la modă – mi-i asum.  

Aşadar, în ceea ce priveşte forma de guvernământ, opţiunea mea a fost şi va rămâne  monarhia constituţională. Nu m-am prezentat la referendumurile pentru Constituţie nici în 1991, nici în 2003 şi, foarte probabil (voi explica mai târziu ce înseamnă asta), nu o voi face nici acum. Motivul este, în esenţă, acela că nu mi s-a cerut niciodată părerea asupra formei de guvernământ, aşa cum mi s-ar fi părut corect (nu are importanţă, aici, previzibilul rezultat al acestui referendum – e vorba de dreptul meu de a decide în cadrul unui proces neviciat, în care autorităţile statului să fie neutre faţă de cele două opţiuni). Forma republicană este legală şi legitimă graţie votului majorităţii, dar nimeni, niciodată nu mă va putea convinge că am fost tratat echitabil pe parcursul procesului. Altfel, mă prezint la vot în alegerile prezidenţiale, pentru că văd în dreptul de vot şi un mijloc prin care mă pot apăra de ce e mai rău. Dacă ar fi să aleg între tipurile de republică, aş prefera-o pe cea parlamentară; în cazul menţinerii sistemului actual, aş susţine, în esenţă, reducerea atribuţiilor preşedintelui, inclusiv în cazul numirii primului ministru, în sensul că propunerea trebuie înaintată de majoritatea parlamentară.

Nu sunt un susţinător al actualului preşedinte, dl Traian Băsescu, dar nu am avut o altă soluţie decât să boicotez referendumul din vară, numărându-mă printre cei care au considerat că măsurile ce au prefaţat declanşarea procedurii de suspendare au implicat abateri grave de la principiile statului de drept, aşa cum le înţeleg eu. Pe de altă parte, am boicotat cu egală plăcere referendumul din 2009, nu numai pentru că sunt un adept al bicameralismului, ci şi pentru că organizarea acestuia în paralel cu primul tur al prezidenţialelor, în condiţiile în care iniţiatorul său era competitor în alegeri, a fost o lezare a principiilor statului de drept – din nou, aşa cum le înţeleg eu.

Şi ajungem astfel la explicarea acelui „foarte probabil” în legătură cu eventualul referendum constituţional de anul acesta. În ipoteza în care va exista un îndemn la boicot motivat de „obligativitatea” de a se respecta rezultatele din 2009, eu voi veni la vot pentru a contribui la întrunirea cvorumului. Şi, evident, îmi voi anula buletinul, din motivele expuse mai sus.

Pentru că nu vreau ca acest articol să fie prea lung, las pentru altădată câteva comentarii despre extinderea cumpătată a agendei drepturilor individuale, laicitatea rezonabilă,  teama faţă de deriva Uniunii Europene, şi multe altele. Am dezvăluit, indirect, de ce nu mă simt reprezentat de forţele politice actuale. Celelalte teme mă vor ajuta să explic de ce simt, tot mai acut, că distanţa ce mă separă de ele este tot mai mare. S-ar putea să mă înşel, o fac adesea, inclusiv la vot: am senzaţia că susţin o variantă mai puţin ameninţătoare şi constat după aceea că nu a fost chiar aşa. Din fericire, simt că nu sunt singurul care păţeşte aşa ceva – ar fi extrem de deprimant. Cu aceeaşi seninătate îmi doresc ca majoritatea promisiunilor făcute de cei pe care îi votăm să nu fie niciodată îndeplinite – ar fi un dezastru.