Mascări şi demascări

Aveam vreo 14 ani, când tata Victor mi-a spus, referitor la un om din comuna natală, care furase ceva şi a fost prins: „Tudore, prostul fură încălcând Legea, de aceea el este prins şi băgat la închisoare. Deşteptul fură şi el, chiar mai mult, dar fură acoperit de Lege, de aceea lui nu i se întâmplă nimic rău”.

Văzând că am rămas cu gura căscată, tata a continuat: „Băiete, eu ca tine am fost, dar tu ca mine încă n-ai fost, aşa că vei trăi şi vei vedea”. Şi chiar aşa s-a întâmplat cum a zis tata, adică am trăit şi am văzut, şi văd şi acum cum se adevereşte vorba lui.

La puţină vreme după Revoluţie, dacă aşa se cheamă ea, rula la TV filmul „Casa Buddenbrook”. Într-o situaţie anume, un personaj din acest film afirmă (citez din memorie): „La originea oricărei mari averi se află o mare excrocherie, perfect mascată”. Un personaj este un personaj, da miliardarul George Soros este o persoană, chiar o personalitate, iar dânsul, chiar cu referinţă la România postrevoluţionară, afirmă, fără niciun fel de echivoc sau ezitare că „Acela care s-a urcat în trenul afacerilor în primele trei luni, nu mai poate fi ajuns din urmă”. Formularea este a mea, dar ideea şi metafora cu trenul, care poate fi şi trendul, îi aparţin lui George Soros. 

Trenul nu mai poate fi ajuns din urmă de cei care au rămas în urmă, ca sărmanii ţărani din Proştii lui Liviu Rebrenu. Dar, în acelaşi tren, împreună cu oamenii de afaceri şi cu hoţii, mai există şi judecătorii. Iar simţul comun, ca şi bunul-simţ ne vorbesc despre coexistenţa sau coabitarea celor două personaje, care dau titlul unui roman al lui Dürenmatt, adică Judecătorul şi călăul. Aşa se face că ne trezim, „din senin, din iarbă verde”, cu nu mai puţin decât nouă miniştri, care au dosare la DNA. Vrând-nevrând, îmi amintesc acum că pe vremea comuniştilor genialul nostru Bulă a compus o parodie pe seama celor „Zece negri mititei” ai Agathei Cristie, autoarea de romane poliţiste. Ne poate interesa aici chiar prima strofă, care sună aşa: „Zece negri mititei/ Au visat o viaţă nouă/ Unul a vorbit în somn/ Şi-au rămas doar nouă”.

Evident că aici apar mai întâi diferenţele, adică nu este vorba de nouă negrii mititei, ci de nouă miniştri, care nu sunt negri, ci sunt albi, un alb ca varul sau uşor palid, mai nou. Apoi, cei nouă miniştrii au visat şi dânşii o „viaţă nouă”, dar nu pentru alţii sau pentru noi, ci pentru dânşii, ca şi pentru cei apropiaţi, rude sau colegi de afaceri din acelaşi aluat „Eiusdem farinae”. Rămâne deschisă problema celui care „a vorbit în somn”, iar aici părerile sunt împărţite, aşa cum se cuvine să fie în oricare democraţie, fie ea mai dezvoltată sau mai puţin dezvoltată. Oricât de multe şi de mari ar fi diferenţele dintre poezia-parodie şi proza vieţii reale, liniile lor de continuitate sunt şi ele evidente. Să mai zică acum cineva că nu există o linie de continuitate între „pre” şi „post”, în raport cu Revoluţia, sau cu „evenimentele din 1989”, cum sunt numite ele neutru-neutral! Adică există şi o coerenţă, respectiv o logică a Istoriei, chiar dacă aceasta este o logică ilogică.
 

Cu spusa dânsului, tata Victor făcea diferenţa clară dintre proşti şi ceea ce azi numim „Băieţii deştepţi”, făcându-mă să iau aminte doar la diferenţa dintre ei, dar nu a adus şi o completare, care ţine de asemănarea lor, lăsându-mă să o aflu eu. Şi ea poate fi aflată chiar plecând de la câteva zicători populare, de genul „Ulciorul nu merge de mai multe ori la aceeaşi cişmea”, sau „După faptă, şi răsplată” sau „Gura păcătosului adevăr grăieşte” etc.
 

Cu numai câţiva ani în urmă, faimosul Sorin Ovidiu Vântu era pus sub urmărire penală. Într-o seară, la un post TV apare liberalul Dinu Patriciu. Cu o statură maiestoasă, cu vocea profundă şi „zâmbind a râde”, cum ar zice Cronicarul, dânsul afirma ferm că Sorin Ovidiu Vântu nu poate pierde procesul şi nu va ajunge la închioare pentru că are bani mulţi şi îi poate angaja pe cei mai buni dintre avocaţi. Şi aceasta este o logică absolut coerentă, nu!?  Cu o astfel de logică ilogică se explică, dar nu se şi justifică, de ce o amărâtă de femeie care fură nişte găini ajunge („proasta” în limbajul lui tata) după gratii, iar procesul lui Dan Voiculescu („băiat foarte deştept”) se prelungeşte ani în şir, avocaţii dânsului fiind pândiţi ei înşişi de culpa „abuzului de drept”. 

Dacă nu pleca dintre noi, Dinu Patriciu ar fi putut să verifice pe cont propriu (inclusiv financiar) sau chiar pe piele proprie validitatea aprecierii cu referinţă la Sorin Ovidiu Vântu, infirmată chiar de soarta actuală a acestuia. Notez doar în trecere că după 1989  Dinu Patriciu şi colegul de „breaslă” Călin Popescu–Tăriceanu au înfiinţat un nou Partid liberal-aripa tânără, dar nu au precizat dacă această aripă este cea din stânga sau ce din dreapta acestei Păsări măiestre, care este liberalismul, oricum, nu cel teoretizat de către marele Ştefan Zeletin.
 

Stai şi te întrebi uluit, cum este posibil ca timp de 10 ani, chiar nouă miniştri consecutivi („consecutivi”ca nevestele lui Călin Popescu-Tăriceanu), să mascheze prin tăcere o excrocherie de sute de milioane de euro sau de dolari!? Straniu este că dezvăluirea a început cu sfârşitul, cu controlul financiar al fostului Ministru din P.D., Daniel Funeriu, apoi a „regresat” arheologic, dacă nu chiar geologic, către origini, către izvoarele Guvernului Năstase. Fapta cu pricina a fost artistic executată, iar tăcerea a fost pe măsura acestei fapte, elocvente fiind aici doar documentele, ticluite într-un fel de Rebus, aproape imposibil de descifrat. Numai că „aproape imposibil” mai are un minim spaţiu de rezervă pentru „posibil”, ceea ce s-a şi întâmplat.
 

La aflarea veştii cu cei nouă miniştri am rămas uluiţi cei mai mulţi dintre noi, dar probabil că au rămas şi dânşii convinşi fiind că „făcătura” este atât de bine făcută încât ea nu ar avea cum să fie desfăcută asemeni Nodului Gordian. Aici nu mai putem vorbi de „demascarea duşmanului de clasă”, dar atunci cum îi mai putem numi pe cei nouă împricinaţi!? În sfârşit, premierul Victor Ponta şi preşedintele Traian Băsescu sunt sau cad aici de acord, iar cei nouă miniştrii sunt numiţi, deocamdată, oameni sau cetăţeni „fără calităţi”. Este vorba, desigur, de calitatea juridică a dânşilor, dar expresia luată simplu sau izolată de context are ironia şi umorul ei destul de negru.