„Marea Unire” din 30 noiembrie

Scriu acest text în ajunul alegerilor. Deşi nu am la îndemână nici măcar datele preliminare, nu ezit să afirm că actualele alegeri parlamentare sunt cruciale şi că Marea Unire din 1918 poate fi celebrată în acest an doar prin reconfirmarea parcursului european al Republicii Moldova.

Fiecare naţiune are momentele sale de glorie, după cum fiecare generaţie îşi are locul rezervat în istorie. Dacă în urmă cu 96 de ani s-a luptat cu arma în mână pentru dreptul la apartenenţa română, astăzi printr-un simplu vot putem da peste bot expansionismului putinist.

Din păcate, noi nu mai avem şansa turului doi, în care să ne mobilizăm, să recuperăm terenul, să ajungem din urmă „trenul eurointegrării” şi să devenim eroi. Dacă forţele retrograde şi pro-ruseşti vor obţine majoritatea înseamnă că ne-a învins mentalitatea sovietică, ne-a convins propaganda mieroasă şi ne-au răpus şantajul, embargourile şi linşajul mediatic. Cu alte cuvinte, această situaţie nu ar fi decât o confirmare că mulţi dintre noi ştiu să-şi dea cu stângul în dreptul şi că le place poziţia capetelor aplecate, în speranţa că nu vor fi retezate de sabia ţarului moscovit.

Dacă, însă, partidele pro-europene vor rămâne la guvernare, avem şansa bolnavului la întremare. Putem spera să ne debarasăm definitiv şi irevocabil de metehnele trecutului, de teatrul absurdului jucat de businessmeni care se pretind a fi comunişti şi de comunişti deghizaţi în democraţi. Sigur că nu avem nicio garanţie, nicio certitudine că apologeţii vectorului european nu se vor mai certa între ei sau nu vor mai claca impardonabil, denunţând acorduri sau delapidând fonduri. Dar altă opţiune nu există, iar cât timp Ucraina rezistă însăşi ideea aderării la Uniunea Vamală reprezintă o himeră. Nu ne putem permite să fim o insulă roşie într-o mare albastră.

Să nu credeţi că sunt încântat de modul în care lucrurile au evoluat pe ultima sută de metri a campaniei electorale. Excluderea intempestivă, cu doar o zi înainte de alegeri, a unui concurent cotat cu şanse reale de accedere în Parlament nu este tocmai „europeneşte”, oricât de motivată nu ar fi Hotărârea Curţii Supreme de Justiţie. Dar faptul că Usatîi a fugit în adevărata sa patrie, lăsându-şi „Patria” de izbelişte, nu face decât să confirme vinovăţia acestuia.

Deşi în comunicatul de presă al Ambasadei SUA la Chişinău, cea pe care Usatîi dorea să o transforme într-un club karaoke, s-a tras un semnal de alarmă, prin „exprimarea îngrijorării faţă de asigurarea respectării statului de drept şi a unui proces electoral corect şi democratic”, mă bucur că diplomaţii americani nu ne-au apostrofat ca în cazul refuzului lui Ianukovici de a semna la Vilnius Acordul de Asociere cu UE, atunci când au declarat ironic că fostele autorităţi ucrainene „nu au ratat şansa să rateze şansa”. De cealaltă parte, însă, ambasada Rusiei în Republica Moldova a emis un comentariu furibund, în care a dat de înţeles că îşi sprijină acoliţii şi că ar putea să conteste rezultatele finale ale alegerilor de duminică.

În tot acest talmeş-balmeş, vizita preşedintelui ales al României a fost ca o gură de aer proaspăt. Păcat că dumnealui s-a întâlnit şi cu un politician expirat şi neinspirat (care s-a lăudat că-şi va intitula memoriile la fel ca şi cartea lui Iohannis: „Pas cu pas”). Dintre oficialităţi, doar Nicolae Timofti a avut o întrevedere cu viitorul său omolog, în cadrul căreia a mulţumit „României pentru ajutoarele consistente acordate Republicii Moldova în vederea modernizării infrastructurii şi consolidării instituţiilor democratice”. Altfel spus, un îndemn să nu risipim ajutorul prietenilor şi să nu le pierdem încrederea.

Cel care nu a îndrăznit să dea ochii cu Iohannis a fost prim-ministrul Leancă, aflat acum în postura unui copil ruşinat de boroboaţa comisă, atunci când şi-a afişat cu nonşalanţă nepermisă susţinerea pentru Ponta în alegerile prezidenţiale din România. Dar şi mai interesant este că premierul nostru a făcut-o lată încă o dată, declarând în cadrul unui interviu pentru o agenţie rusească de ştiri că se pronunţă „ferm pentru neutralitatea ţării” şi că „noi la NATO nu vom adera şi dorim ca toţi partenerii noştri, atât din Vest, cât şi din Est, să respecte statutul nostru de neutralitate”. Dacă Leancă a vorbit ca diplomat, mai treacă-meargă, dar dacă a vorbit politicianul din el, aceste afirmaţii îi pot pecetlui cariera întreagă.

În concluzie, nu voi apela la lozinci patriotarde sau omagii pompoase, ci voi consemna că actul de la 1 decembrie 1918 a fost precedat de conflicte între diferite fracţiuni ale partidei unioniste. Unii doreau autonomia Transilvaniei, alţii chiar independenţa ei, iar Marea Unire nu s-ar fi produs fără susţinerea covârşitoare a populaţiei. Cortegiile entuziasmate venite la Alba Iulia i-au făcut pe liderii de atunci să fie în unison cu naţiunea, la fel cum numai o prezenţă masivă la alegeri îi poate determina pe politicienii de astăzi să ne respecte opţiunea. Altfel spus, ca să avem un 1 decembrie fericit trebuia pe 30 noiembrie să votăm masiv şi chibzuit.