Mai vrem în Europa?

Este o întrebare pe care ar trebui să ne-o punem cu mare seriozitate şi, aş spune, cu extrem de mare îngrijorare. Şi ar trebui, cu onestitatea, să găsim răspunsuri pe cel puţin două planuri.

Instituţional, nu ar trebui să nu existe vreun dubiu deoarece nimeni nu pare să aibă vreo îndoială asupra apartenenţei noastre la spaţiile european şi euro-atlantic, aşa cum sunt ele structurate în acest moment. Dar nu trebuie să ignorăm faptul că structurile de acum pot evolua sau, ceea ce este extrem de probabil, în sânul construcţiei de acum pot să apară formule ce cooperare diverse, unele, cele mai interesant, menite să adune laolaltă statele care „pot, vor şi au capactăţile necesare" de a merge mai rapid decât altele pe drumul convergent al marilor proiecte din visul european. Şi, odată cu asta, vor evolua şi se vor transforma actualele spaţii Schengen şi Euro, poate pentru a fuziona într-o nouă formulă, mai eficientă şi, pentru asta, cu mult mai exigentă.

Aici apare prima mare problemă. Ccăci ce vine acum din România? Din care Românie, deoarce, vizibil, evident, avem fie două Românii, fie o ţară cu două mesaje antagonice.

Pe de o parte, avem discursul pro-european şi atlantist al Preşedintelui Iohannis care a promis omologilor săi că ţara noastră nu are un obiectiv naţional mai important decât să se ataşeze tuturor proiectelor care vor da identitate „nucleului dur". Normal, aş spune, deoarece o detaşare de această primă garnitură care se pregăteşte în Gara Europa înseamnă deconectarea de prima şansă comună de accesare a ceea ce va însemna marele efort de finanţare pentru dezvoltare în perioada imediat următoare.

Dar, pe de altă parte, avem şi cealaltă realitate. Căci, nu-i aşa, perspectivele teoretice sunt una şi realitate pare a fi cu totul şi cu totul alta. Veţi vedea, mâine la prânz, care vor fi perspectivele dramatice pe care le vor deschide, în imediat, cele două documente, Raportul MCV şi Rezoluţia din Parlamentul European, ambele condamnări argumentate, de o duritate fără precedent, ale rezultatelor activităţii Guvernului României şi Parlamentului României  considerate a fi responsabile pentru încălcări repetate ale sistemului de valori europene şi ale statului de drept.

Sigur, veţi auzi textele obişnuite în asemenea ocazii: nu România în ansamblul său şi în niciun caz nu poporul român se află în umbra unei condamnări colective, aşa ceva nu există deoarece nu se poate vorbi de vină colectivă. Nu, vorbim doar despre... şi va urma lista foarte lungă şi amănunţită a celor neîmplinite, nefăcute sau prost făcute, începând cu domeniul justiţiei, acolo unde se va cere stoparea actualului proces de reforme considerate a fi o încercare a politicului de apune mâna pe toate resorturile puterii. Sigur că aşa este, dar, indiferent de intenţiile autorilor, mesajul va fi diseminat pe toate canalele, cu atât mai mult cu cât România este ţara care, peste o lună şi jumătate, preia Preşedinţia rotativă a Consiliului UE. Şi, spre exemplu, va trebui să prezideze reuniunile Consiliului JAI... ce credibilitate urmează să apară miniştrii Tudorel Toader şi Carmen Dan după ce se scrie în documentele de mâine? Întrebare deschisă, vom vedea. Dar, în orice caz, chiar dacă interlocutorii europeni vor dori să fie politicoşi şi să se dea niznai, tot n-ajută, răul este făcut şi discreditarea majoră s-a produs.

În acest context, ceea ce urmează mâine, Raportul MCV cu concluziile sale politice şi Rezoluţia Parlamentul European în ce priveşte situaţia statului de drept în România, sunt semnale indubitabile că există o situaţie de criză pe care ne-am creat-o şi pe care europenii văd că nu suntem în stare s-o gestionăm singuri, aşa cum se cere oricărei democraţii consolidate şi oricărei guvernări responsabile. Semnal pe care ai noştri pot sau nu să-l ia în serios. Deocamdată, semnalele sunt că nu va fi aşa. Caz în care, ca primă consecinţă, decuplarea de marele joc nu este departe.

Al doilea plan este cel al apetenţei noatre reale, ca popor, faţă de proiectul european în ansamblul său. Mai suntem cu adevărat entuziaştii pro-europeni şi pro-NATO de după Revoluţie, aspiraţie care s-a concretizat pen aderarea noastră la cele două origanizaţii, UE şi Alianţa Atlanticului de Nord? Sau, dimpotrivă, încep să afecteze, pentru prima oară structural, efectele unui curent anti-european care echivalează naţionalismul şi populismul? Încep să se audă asemenea voci, unele prin contagiune cu fenomene similare din Occident. Se va crea şi la noi un partid politic care să dorească afilierea la partidul european al populiştilor, cel pe care-l organizează Steve Bannon, fostul consilier politic al lui Trump? Semnalele sosite la Bruxelles spun că da, cu argumentul, de altfel foarte rezonabil, al prezentării poziţiilor anti-instituţii europene ale celor doi lideri ai coaliţiei de guvernare din România, domnii Dragnea şi Tăriceanu.

Nimic anormal şi deloc imposibil. Dacă electoratul celor două partide, PSD şi ALDE, asta va dori, este dreptul lor să decidă şi să adere la ce familie politică vor dori. Nu asta ar fi problema. Ci doar, poate, combinaţia nefericită între dispreţul faţă de Europa demonstrat de cei doi lideri şi situaţia absolut jenantă în care va fi pusă România după ce va apărea mâine la Bruxelles.

Poate nu ne pasă. Atunci va trebui să spunem acest lucru şi, prin vot de tip referendum, poporul român să spună că vrea alăturarea la altă alianţă. Cea mai apropiată şi la îndemână ar fi, dacă ne vrea domnul Putin, Uniunea Economică Euroasiatică. A doua, ceva mai departe, ar fi Organizaţia de Cooperare de la Shanghai. Mai greu cu valoarea noastră econmică, dar, cine ştie, poate am avea noroc.

Oare se poate să nu mai fim deloc în UE sau e o ipoteză de presă senzaţionalistă? Au existat voci oficiale care deja au propus acest lucru. Spre exemplu, la începutul anului trecut, politicianul belgian Paul Magnette, în acel moment şef al guvernului regional wallon, într-un interviul pentru ziarul francez L'Echo pleda pentru ieşirea din UE a unor ţări din Europa centrală şi de est: Polonia, Ungaria, România şi Bulgaria.

Poate, dacă mergem tot aşa, am auzit că vor mai exista şi alte voci similare, mai ales că, dintre cele patru ţări, noi suntem de departe cea care are un lobby aproape inexistent şi care are acum o coaliţie de guvernare alcătuită din partide care primesc un vot de blam din partea propriilor lor familii europene.

Ce se întâmplă acum este grav, dar ceea ce urmează poate fi un dezastru dacă, în continuare, guvernanţii vor ignora aceste atât de grave semnale de alarmă care, în acelaşi timp, sunt tot atâtea avertismente oficiale.

Dar, la fel de bine, putem alege şi varianta cea mai păguboasă dintre toate, a mersului decis, mândru şi arţăgos, direct în gard şi în mlaştina adâncă de dincolo de el. Aşteptaţi până mâine la ora prânzului, citiţi documentele respective şi, vă rog, daţi dumneavoastră un răspuns la întrebarea din titlul acestui material.