Gazoductul, sania şi căruţa

În perioada 2005-2008, aflat la Chişinău, am avut posibilitatea să trăiesc în climatul relaţiilor româno-române (basarabene), care a avut câte ceva din ”timpul probabil” prezentat pe micile ecrane. Cu soare, cu cer înnorat, cu tunete şi fulgere, cu îngheţuri şi dezgheţuri. Atunci, România a jucat o carte mare, prin şeful statului ei: s-a împrietenit cu regimul comunist al lui Vladimir Voronin.

Prietenia era începută, cu oarecare precauţie, ceva mai devreme, când Voronin a fost ajutat de către Bucureşti, prin nişte mişcări de culise, să ajungă la putere. Aşa au declarat perdanţii, cei care s-au simţit trădaţi.

Ce urmărea România, să deschidă porţile ferecate ale Kremlinului cu ajutorul noului ales, aflat în graţiile Moscovei? – s-au întrebat analiştii politici. Nu s-au grăbit să răspundă ”da”, dar alt răspuns n-au găsit.

Luna de miere a relaţiilor bilaterale a culminat cu trimiterea la Bucureşti a mai multor mii de sticle de vin moldovenesc, ajunse în răcoarea pivniţelor de la Cotroceni. Acestora li s-au adăugat vizite reciproce la Bucureşti şi Chişinău, multe îmbrăţişări, ”ha-ha”-uri prelungi şi pupături, derulate cu un talent actoricesc cum numai monştri sacri ai scenei mai ştiu s-o facă.

Cu acest prilej, vinul moldovenesc, tot mai refuzat de ruşi când Voronin declara că vrea revenirea Transnistriei la statutul ei normal, a fost lansat cu mare succes pe piaţa românească, intrând chiar în concurenţă cu licorile surori de pe malul drept al Prutului. La Chişinău, vinul românesc trebuia căutat cu lumânarea, deoarece era în cantitate foarte mică, iar sticlele respective erau ascunse de către unii gestionari filoruşi în spatele recipientelor moldoveneşti sau ruseşti.

După consumarea lunii de miere, după ce România a mai transmis pe adresa Chişinăului nişte ajutoare  constând în materiale de construcţii, cereale, bunuri alimentare etc. (”De ce produse, bani nu aveţi?” – întrebau guvernanţii comunişti), ceolovecii ajunşi la putere au schimbat macazul.

Tot mai multe personalităţi proromâneşti, printre care academicienii Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi, precum şi mulţi alţii, au început să fie acuzate în presa guvernamentală de spionaj în favoarea României sau corupţie, şi să fie târâte în procese interminabile pe motive inventate peste noapte. Bucureştiul era surprins, nedumerit. ”Şi la noi presa e liberă”, afirma Chişinăul. A început să fie criticată şi România, care, din calcul, a tăcut.

În acest context, Bucureştiul a mărit numărul vizitelor la Chişinău, iar delegaţiile erau conduse inclusiv de prim-miniştrii, de miniştrii de externe, sau de parlamentari. Au început să curgă unele promisiuni tip ”vom face” şi ”vom drege”, din care nu lipseau: gazoductul Iaşi-Ungheni, poduri peste Prut, linii electrice de interconexiune, modificarea ecartamentului moldovenesc, obţinerea cetăţeniei române într-o manieră simplificată, vize consulare în condiţii îmbunătăţite şi altele.

Vizitele se derulau la interval de câteva luni, dar îmbrăţişările şi zâmbetele deveneau tot mai false, mai ales când era reluată ”placa” cu gazoductul, cu podurile, cu toate celelalte, tot la timpul viitor. Dar, spre mirarea multora, preşedintele Băsescu era iubit în continuare.

În timpul discuţiilor oficiale, cea mai dezbătută problemă era legată de viitoarea aderare a Republicii Moldova la Uniunea Europeană. Sprijinul României în această privinţă era unul sincer, bine intenţionat. Numai că, o făceam de pe poziţia unei ţări în care luptele interne pentru imagine şi putere nu mai conteneau, iar prestaţia noastră în interiorul UE era tot mai precară.

Aşa se explică faptul că Bucureştiul, în calitatea sa de avocat al Republicii Moldova, a început să fie privit cu ironie de către guvernanţii comunişti ai Chişinăului, încurajaţi de cine trebuie. ”Nu avem nevoie de un asemenea avocat, ne descurcăm şi singuri!” – susţinea mereu ”prietenul” Voronin.

Atacurile la adresa României, a conducerii ei, au devenit tot mai virulente şi nedrepte. Acestea au fost însoţite de unele măsuri pe plan intern, cum ar fi: interzicerea cuvintelor ”România” şi ”român” din discursurile publice, introducerea în şcoli a ”istoriei Integrate”, în care se afirma că limba ”moldovenească” este mai veche decât cea română, că statele... moldovenesc şi român au avut o dezvoltare separată, apoi aplicarea unui tratament discriminatoriu faţă de instituţiile considerate proromâneşti etc.

Tot în această perioadă, la Chişinău a apărut un ”Dicţionar moldovenesc”, iar şeful statului a afirmat că ”Limba moldovenească este mama limbii române”. Ca să-i ţină isonul, primul-ministru a spus într-un discurs public: ”România a furat limba moldovenilor”. (Alte detalii picante sunt prezentate în cartea ”Diplomaţie pe baricade”, lansată recent la Librăria ”Mihail Sadoveanu”).

În anul 2010, am mai făcut o promisiune: vom acorda Republicii Moldova un sprijin financiar în valoare de 100.000.000 Euro. Proiectul nu a fost finalizat, dar Basarabia nu a uitat.

...Anii au trecut, vorba poetului. Recent, şeful statului român a efectuat o vizită în Basarabia. A fost primit frumos, s-a văzut că este încă iubit la Chişinău. Imaginea preşedintelui român nu a suferit aici transformări importante, aşa cum s-a întâmplat în dreapta Prutului. A folosit şi o sintagmă inspirată – ”parteneriat de sânge”, care a mers la ţintă, adică în inima sensibilă a moldoveanului.

În cazul unei vizite la acest nivel, nu poţi să nu treci în revistă problemele de pe agenda relaţiilor bilaterale. Astfel, în anul 2013, după cca 10 ani de când s-a născut această idee, a fost  reluată problema gazoductului, dar şi a celorlalte obiective restante. Apoi, iar promisiuni. Pentru a câta oară?

Ziarista Alina Ţurcanu se roagă aşa: ”Să dea Domnul să se împlinească şi cele făgăduite acum, domnule preşedinte Băsescu!”. Adică, aceste ”promisiuni, deseori, populiste”, spune tot domnia sa. Şi le mai spune într-un fel, simpatic foc: ”proiecte cu barbă”.

În legătură cu împlinirea celor făgăduite, să sperăm că premierul Victor Ponta va gândi la fel, Ar fi timpul, cam în al 12-lea ceas, ca basmul cu gazoductul să se transforme în realitate. Apoi, ecartamentul, apoi..., apoi...

În legătură cu modul în care România a gestionat, în ultimii 10 ani, relaţia cu Republica Moldova, în ceafa căreia suflă mereu Federaţia Rusă, să răspundă analiştii politici. Autorul se abţine de la judecăţi de valoare, conştient fiind că ar atrage brusc epitete de acest gen: ”USL-ist-ule!”, ”PDL-ist-ule!” ş.a., asta în cel mai bun caz.

Dar, un scurt comentariu, neutru, oarecum înrudit cu subiectul, se impune. Deplasarea la Chişinău a fost, printre altele de acest gen în ultimul timp, în ţară, o ”baie de mulţime”. Din această perspectivă, rezultatul este bun. Nimeni nu poate nega că, întotdeauna, şeful statului a gândit cu bătaie lungă, aceasta însemnând între cinci şi zece ani.

Ca un bun gospodar, domnia sa îşi face vara sanie, iar iarna – căruţă. Amândouă vor fi folosite în 2014, când i se va încheia mandatul. Cum vor funcţiona aceste atelaje, rămâne de văzut. Rezultatele ar putea fi surprinzătoare. Oricum, şi într-un caz, şi în celălalt, România trebuie să se pregătească pentru încă un ”spectacol”, care îl va întrece cu mult pe cel al întoarcerii lui Hayssam.