Cum va rupe PSD pisica

Legile justiţiei vor trece şi, sincer, nimic nu le va opri, nici în stradă, nici de afară. Asta este realitatea dură a luptei care se desfăşoară de aproape un an de zile.

Mai mulţi analişti politici avertizează cu privire la Legile justiţiei, mai exact faptul că vor trece fluierând prin Parlament, cu larga susţinere a coaliţiei de guvernare. Analiza este corectă. În ciuda protestelor din stradă, a avertizărilor Comisiei Europene şi ale ambasadelor străine cu privire la toxicitatea unora dintre prevederi, contextul politic este de aşa natură încât PSD şi aliaţii săi nu au de ce să dea înapoi. 

La această realitate se adaugă şi opoziţia politică slabă şi un efort de comunicare concentrat împotriva demonstraţiilor din primele luni ale anului, mai exact identificarea participanţilor drept exotici cu agende anti-naţionale. Puterea nu poate controla numărul oamenilor din stradă în mod direct, dar îl poate reduce, comunicând mult mai atent în general şi polarizând opinia publică împotriva lor. Asta au şi făcut, în fapt. Întreaga declaraţie despre statul paralel are rădăcinile în Soros, multinaţionale şi binom, cuvinte sau sintagme deja intrate în uzul public, prin amabilitatea partidului de pe Kiseleff. 

Cu privire la statul paralel, am tot explicat, de-a lungul timpului, viziunea pe termen lung pe care o are PSD, poate unică între partidele politice româneşti. PSD este un partid conservator, puternic şi funcţional, dar profund lovit de lupta anticorupţie, iar decuplarea alegerilor prezidenţiale de cele locale şi parlamentare, în măsura victoriei lui Traian Băsescu din 2004, a schimbat cu totul planurile. Constituţia nu era făcută pentru coaliţii, ci pentru un partid majoritar. Trăim într-o bucla de crize politice, din acest simplu motiv.

Strada reacţionează reactiv, nu preventiv - şi cel mai puternic în faţa unei nedreptăţi majore, cuantificabile.

PSD şi-ar dori să schimbe această realitate, în situaţia în care preşedintele numeşte procurorii mari. Totul se reduce la această putere, iar cum PSD-ului i-a fost refuzată, în mod popular, victoria la prezidenţiale timp de aproape 18 ani, partidul combate situaţia cum poate. Social democraţii nu pot schimba constituţia (deşi experimentul CpF a dat ceva roade) într-un mod transparent, ci trebuie să creeze precondiţiile unei astfel de situaţii, până în 2024, când toate alegerile se vor înşirui şi au o şansă la victorie. Problema este să mai aibă şi cu cine. 

Din această perspectivă, domnul Dragnea este un biet locotenent, iar comunicarea de cealaltă parte, a opoziţiei, cu privire la planurile sale de preamărire politică sunt atent exagerate sau demonizate. De altfel, întreaga narativă, de partea cealaltă, este „ieşiţi în stradă ca să nu vă fure Dragnea”, în măsura în care acţiunile preventive nu prea au dat roade. Strada reacţionează reactiv, nu preventiv - şi cel mai puternic în faţa unei nedreptăţi majore, cuantificabile. Măgăria din cazul Belina şi întreaga încrengătură TelDrum nu sparg uşa, din punctul ăsta de vedere, ele reprezintă o confirmarea amodului de business al PSD. Dacă domnul Dragnea era ungur, atunci era bai, în mintea românului naţionalist şi conservator. Aşa are doar o mustaţă respectabilă. Nimic nou pentru PSD să fure. 

De asemenea, nu ştiu dacă aţi observat, dar între timp PSD-ul a schimbat un pic faţa acţiunii sale în persoana lui Mihai Tudose, care, dacă-şi joacă bine cărţile, va avea un viitor şi mai mare în politică. Până atunci, pare să fie un manager respectuos partidului şi intereselor aferente, ba chiar care chiar îndrăzneşte să crâcnească în faţa domnului Drangea. Tot aşa, s-a mai luat un pic din presiunea Străzii.

Este foarte simplu să pictezi totul în alb şi negru, corupţi vs. români, dar realitatea este că în România ne place să privim circul mediatic anticorupţie.

În ceea ce priveşte Strada, ce a pornit drept un check-in întârziat la alegerile parlamentare din 2016 s-a adaptat la fel de slab situaţiei de jure, ca să mă exprim astfel. La fel de cert este că niciodată nu s-a simţit această resemnare profundă în societatea românească, atâta oboseală cu privire la clasa politică şi un asemenea foc mocnit în furia unei anumite părţi din electorat. Dar aici există o problemă, tocmai în subiectul discuţiei.

Este foarte simplu să pictezi totul în alb şi negru, corupţi vs. români, dar realitatea este că în România ne place să privim circul mediatic anticorupţie. Ne place să vedem politicieni băgaţi la puşcărie, aruncaţi leilor într-un coloseum televizat. Politica, în sine, este o distracţie, cât timp lupta anticorupţie se concentrează pe peştii mari, iar şpăguţa zilnică face totul mai uşor şi este trecută cu vederea. Aici PSD-ul a greşit flagrant, în comunicare, pentru că nu a empatizat cu mintea românului şi nu a prezentat nevoia schimbării procurorilor care luptă împotriva corupţiei ca pe un beneficiu direct. Bine, nici n-au fost crezuţi pentru că au păstrat dimensiunea mare, politică, când au încercat: nu neapărat să nu ne mai bage pe noi, pesediştii, în puşcărie, dar să bage pe toată lumea. Aha, sigur... 

Discuţia rămâne una simplă, deci, care ţine strict de entertainmentul populaţiei. Faptul că majoritatea celor care sunt duşi de paradă pe la televizor în cătuşe sunt pesedişti nu prea interesează pe nimeni (şi în mod paradoxal, nici pe electoratul PSD-ului). Că pot fi martirizaţi apoi, e altceva! Dorinţa este să se păstreze lupta anticorupţie, iar orice ia din asta, cât timp provine dintr-o sursă politică, este rejectat. Se vrea dreptate, iar aici PSD-ul a simţit ceva, cât de cât, dovada fiind mesajele naţionaliste, dar n-a jucat destul.

PSD a jucat mai bine politic, oricum ai pune problema. Şi viitorul, cât timp presiunea străzii este post-factum, nu vom ieşi din nicio buclă, politică sau altfel.

Pisica se rupe, deci, la finele unui proces aparent lung de legiferare, început întâi de Guvern cu infama Ordonanţă 13 şi continuată apoi cu o spoială de consultări cu mediul de resort, pentru a mima procesul de due dilligence. Între timp, PSD şi ALDE au făcut tot ce puteau face. 

Cert este că vom vedea noi îndemnuri de ieşire în stradă, pentru apărarea justiţiei, dar ele îşi vor găsi un ecou întârziat. Atunci când PSD-ul a aflat de mutarea procesului de legiferare în Parlament, pe holurile sale comuniste şi reci, în acea fortăreaţă a minţii care este Casa Poporului, a râs în cor şi a spus, simplu, „Ok!”. Pentru că ştia ca fuşereşte întreaga poveste şi 1000 de oameni în faţa Palatului Parlamentului sunt o glumă, în contrast cu prezenţa lor în faţa Palatului Victoria. 

Cam aici suntem. PSD a jucat mai bine politic, oricum ai pune problema. Şi viitorul, cât timp presiunea străzii este post-factum, nu vom ieşi din nicio buclă, politică sau altfel.