Ce se ascunde în spatele „populismului“ politic? Războiul formelor fără fond

Războiul european astăzi este unul cultural. Expresia lui cea mai concretă este identitară, exprimată prin apariţia curentelor, tendinţelor şi mişcărilor politice de această factură pe care le numim, cu un termen care poate însemna totul dar şi nimic – populism.

Analiză realizată de Dan Dungaciu*

E o iluzie să punem criza UE pe seama unui inamic extern – fie el şi de talia Rusiei. Că acesta lucrează intens la orice proiect menit să submineze coerenţa euro-atlantică sau cea europeană, este evident. Din punctul lui de vedere este firesc şi logic.

Dar e mai mult decât atât. Avem de-a face, cum am mai sugerat în analizele noastre, de fenomene mai adânci, interne, de substrat, care au fost scoase la suprafaţă de catalizatori de tipul migraţiei, dar care macină evoluţiile politice şi devin procese şi expresii politice pe care le înţelegem mai greu sau le evacuăm urgent cu judecăţi morale.

În realitate, războiul cultural la care asistăm este unul între o lume o formelor europene care nu îşi (mai) găsesc fondul naţional şi o lume a fondului naţional care nu îşi găseşte încă forma europeană.

Naţiunea a murit! Trăiască naţiunea!

Nihil obstat - „Nimic nu stă în cale“ - sunt faimoasele cuvinte înscrise de cenzura catolică pe reversul paginii de titlu a volumului considerat apt de circulaţie, respectiv purificat de erori morale sau teologice. „Nimic nu îi stă în cale“ – adică nimic nu îl poate opri să circule, nimic nu îl poate împiedeca să se manifeste.

În analiza noastră, aluzia şi semnificaţia sintagmei sunt, evident, diferite: în ciuda nenumăratelor sentinţe, insistente şi abundente începând cu anii '90, după care naţiunea sau naţionalismul au murit, timpul lor s-a scurs, momentul lor a trecut, asistăm astăzi la resurecţia neaşteptată, explozivă, intempestivă a unor fenomene cărora li se anunţase, solemn, decesul. Nu judecăţile de valoare ne interesează aici – e bine, e rău, e dezirabil, e pernicios –, ci judecăţile de realitate.

Cum a fost posibil? Cum se face că din America până în Rusia, din China până în Europa, curentele identitare, sub diverse forme şi etichete, devin tot mai pregnante pe scena politică, asaltează mainstream-ul politic, iar mesajele de acest tip abundă? Lucrurile nu sunt niciunde mai evidente, prin contrast, decât în bătrânul continent, unde, în pofida tuturor aşteptărilor şi prognozelor, naţionalismul, iată, bântuie din nou, precum odinioară o (altă) fantomă a lui Karl Marx (din Spania până în Ungaria, din Germania până în Italia, din Marea Britanie până în Franţa, din Polonia până în Belgia).

Sfârşitul secolului trecut şi începutul veacului nostru au marcat apogeul, „vârsta de aur“, poate, a studiilor despre naţiune şi naţionalism. Abundenţa lucrărilor, dezbaterilor, personalităţilor mari, dominante, care au marcat domeniul, au făcut din cercetarea acestor subiecte o temă de prim plan. Literatura acumulată este enormă.

„Bufniţa Minervei nu-şi începe zborul decât în amurg", scria Hegel într-o carte faimoasă: „Abia în maturitatea realităţii idealul apare în faţa realului şi el îşi construieşte aceeaşi lume, sesizată în substanţa ei, în forma unui domeniu intelectual".

În contextul dezbaterilor asupra naţiunii şi naţionalismului, vorba filosofului sugerează, aparent, un capăt de drum: abundenţa şi explozia de texte, volume sau articole, dedicată temei în înainte şi după anii '90 - „învăţătura despre cum trebuie să fie lumea", cu expresia aceluiaşi filosof - ar marca „maturitatea"/apogeul fenomenului şi intrarea lui fatală, de acum înainte, în declin.

Aşa să fie? Diagnosticul era seducător, dar, deopotrivă, înşelător. A-l îmbrăţişa fără rest incumbă riscuri, indiferent de statura sau anvergura „inculpatului". I s-a întâmplat până şi celebrului Eric Hobsbawm, care, invocându-l pe Hegel în 1990, se grăbea să anunţe că naţiunea şi naţionalismul devin din ce în ce „mai puţin importante“, că rolurile lor de aici încolo vor fi „mai degrabă minore", mai mult, că termenii înşişi - „naţiune“ şi „naţionalism“ - nu mai sunt adecvaţi pentru a descrie fenomenele sau sentimentele pe care le desemnează (Hobsbawm 1992: 191-192)

I-au răspuns apoi marxistului britanic, infirmându-l, numeroşi specialişti ai chestiunii, dar, mai ales, evenimentele însele, după cum nu e greu să ne reamintim. În consecinţă, alura celor mai bine de două decenii care tocmai au trecut a subminat serios credibilitatea acestor pronosticuri, cel puţin în ceea ce priveşte evaluarea naţiunii şi naţionalismului - încă una dintre multele profeţii ratate ale marxismului (dacă vorbim de Hobsbawm) în ceea ce priveşte „chestiunea naţională“...

Europenii sunt la fel de europeni precum în.... 1992!

Fenomenul nu avea cum să se încheie, să se epuizeze, din moment ce sondajele europene, aşa numitele Eurobarometre, care se derulează cu precizie de ceasornic din 1992 încoace, indică, incorect politic, dar sistematic şi indiferent de starea socială şi economică a continentului, că aproape 90% dintre europeni se declară „naţional şi europeni“ şi „numai naţionali“. Pe când cei „numai europeni“ şi „europeni şi naţionali“ nu depăşesc niciodată 10%.

În ultimul Eurobarometru accesibil, din 5 martie 2017, de pildă, la întrebarea „cum vă vedeţi în viitor: numai european, european şi naţional, naţional şi european, numai naţional“, rezultatele sunt următoarele:

Eurobarometru: autoidentificare în 2017

• Numai european 2%
• European şi naţional 7%
• Naţional şi european 54%
• Numai naţional 35%

Constatăm, unii dintre noi nedumeriţi, chiar stupefiaţi, că doar 2% dintre cetăţenii europeni se simt numai europeni, iar aproape 90% dintre cetăţenii europeni se simt, în autoidentificarea lor identitară, (şi) naţionali. Şi aici apare o interogaţie evidentă. Discrepanţa care există din punct de vedere atitudinal între discursul unei elitei intelectuale şi populaţie este unul dintre elementele cele mai fascinate ale domeniului. O discrepanţă care trebuie recunoscută, cercetată şi asumată. Până la urmă, cei care vorbesc „în numele Europei şi numai a Europei“ vorbesc în numele a (doar) 2% dintre cetăţenii continentului...

Ridicol de puţin. Pentru o comparaţie care complică şi mai mult tabloul, să mai apelăm la nişte cifre.

În 1992, momentul în care Eurobarometrele au început să fie publicate, datele erau următoarele.

Eurobarometru: autoidentificare în 1992

• Numai european 4%
• European şi naţional 7%
• Naţional şi european 48%
• Numai naţional 38%

Comparaţiile sunt tulburătoare. După 26 de ani de procese europene integraţioniste, după extindere, creşterea pieţelor şi a prosperităţii, demararea unor procese enorme de European-building, Euronews, programe Erasmus, Euro-loterie, drapel şi imn european, preşedinte european şi „ministru de Externe“, azi mâine „armată europeană“ etc. etc. constatăm posaci că nu s-a schimbat, substanţial nimic. Cel puţin în termeni identitari. Europenii au scăzut de la 11% la 9%, iar naţionalii au crescut de la 86% la 89%. Este ca şi cum întreg procesul european s-a derulat alături - dincolo sau dincoace - de preocupările şi adeziunilor identitare ale populaţiei bătrânului continent.

Cartea de faţă îşi asumă, fără prejudecăţi, interogaţiile de mai sus şi pleacă de la aceste provocări cotidiene încercând să le desluşească sau, cel puţin, să pună, în raport cu ele, întrebările corecte. Pleacă de la realităţile de astăzi, dar coboară, tocmai în căutare de răspunsuri, către cele de ieri. Ceea ce urmează nu este explicit o teorie a naţiunii şi naţionalismului, ci, eventual, o tentativă de a propune un contur al unei posibile teorii (ale cărei jaloane le prezentăm direct sau indirect, prin comentarii şi exegeze critice, în volum).

Lucrarea de faţă este în primul rând o defrişare critică a terenului, începând cu perioada modernă şi terminând cu provocările pe care stilul de gândire postmodern sau postmodernitatea ca atare le aduc naţionalului în variile aspecte ale sale. Totul, repetăm, plecând de la provocările de azi care pivotează în jurul chestiunii identităţii europene. Europa este şi text, dar şi pretext al cărţii de faţă.

Ce s-a întâmplat şi se întâmplă cu relaţia dintre Europa şi naţiunile ei, pe toate palierele devenirii acestei relaţii - politice, economice, sociale, identitare - este o întrebare legitimă. Pe scurt, cartea pe care cititorul o răsfoieşte acum provine dintr-o asemenea somaţie: încercarea de a desluşi, până la nivelul unui contur teoretic utilizabil, un fenomen ubicuu şi percutant, care se încăpăţânează să-şi facă simţită prezenţa mai abitir, parcă, cu cât aceasta îi este negată.

(fragment din volumul Nihil Obstat. Elemente pentru o teorie a naţiunii şi naţionalismului, în curs de apariţie la Editura Libris.)

*Dan Dungaciu este membru al Echipei de Experţi LARICS.