Aşteptarea păguboasă la români

Ca popor, românii sunt eterni în aşteptare. Nevoie adanca, deprindere individuală şi colectivă, prin contaminare şi desigur, o sursă principală de coeziune, atitudinea de aşteptare bate tot. Poate ar merita chiar o prevedere constituţională. Un referendum. Sau măcar o Ordonanţă de urgenţă...

Desigur, în timp, avem o oarecare evoluţie a aşteptărilor. Lentă, cu modificări minimale, totuşi nu lipsite de urniri din loc.Sau de zdruncinări masive la nivel structural, ori datorită unor presiuni externe ricoşate din piaţa mare a ameninţărilor.

Dar nu putem vorbi de o dinamică a aşteptărilor. Cel mult o succesiune a anotimpurilor. Va ninge? Va ploua? Va fi secetă? Vin americanii? Pleacă ruşii? Vin iar ruşii?

Probabil, sursa principală a dependenţei individuale şi colective la români pentru aşteptare provine tocmai din repetarea monotonă, cel mai adesea nefavorabilă a stărilor critice, toxice, de neoprit. Colectia e impresionanta iar romanii , usor de impresionat.

De aici, o cultură comună adâncă, greu de contracarat, a neputinţei. O recunoaştere a surselor dominante, cauzale sau de influenţare pe ansamblu într-un spaţiu extern imposibil de controlat, a cărui gestionare se limtează la consecinţe, costuri, compromisuri.

Au fost rare şi, cel mai adesea eşuate în pierzanie, proiecte colective dedicate ”independenţei”, unei gestiuni autonome a căilor de urmat, a priorităţilor, eforturilor angajate şi riscurilor asumate. Cel mai adesea, astfel de încercări au rămas la nivel de ”aventuri”. Eventual marcate de tare, vicii şi străpungeri dubioase.

Părem să fim de veacuri (milenii?) un popor ”în aşteptare”. Sună cam prost. Dar să nu ne grăbim. Modurile de aşteptare practicate într-o gamă oarecum de luat în seamă prin efect, au asigurat supravieţuirea.

Adică, avem vieţuire. Da. La noi e supra-vieţuire! Ce înseamnă asta, de fapt? Înseamnă a continua să vieţuieşti în condiţii în care alţii dispar. Sau oricum, pierd enorm. Deplin şi definitiv.

Aşa apare tema recuperării.

Istoria patriei excelează în momente de recuperare. De teritorii, de tradiţii, de capacitatea de guvernare independentă, de acces la spaţiul extern, de roluri şi proiecte abandonate, fie şi formal, în contexte critice. Prilej de sărbătoare, de bucurie colectivă, de refacere, chiar reconstituire a încrederii colective. (Ma rog,  aţi uitat de recuperarea tezaurului :-))

Încrederea constituie o dimensiune critică pe multiple planuri, a reconstrucţiei într-o arhitectură asumată, a pieţei aşteptărilor. Deficitul de încredere, pe planuri şi nivele multiple domină ca mecanism tocmai dependenţa de aşteptare.Sau, de ce nu, de bun simt comun.

”Să vedem ce-o să fie” – nu a rămas aceasta, de veacuri, lozinca neamului?! „Ne-om descurca noi cumva” .” Dacă nu, altădată!” „ Asta e! La noi nu se poate!” („Ungurii sunt de vină!..”).

Paradoxal, românii nu sunt pesimişti!! Rămân surprinzător de veseli. Chiar şi după intervale dintre cele mai păguboase. Privesc ghinionul ca pe ceva mai curând trecător, superficial, într-o realitate cu adâncimi necunoscute, chiar perene.

De aici, o horă fără oprire, jocuri succesive generând o zăpăceală istorică pe cât de incoerentă, pe atât de trainică. Desigur, la limita mediocrităţii.

Adevăr trist. Ca români, ne mândrim nu cu puţine compromisuri. La nivel individual, dar şi pe câmpuri mari, dintre cele mai sofisticate: cultură, ştiinţă,piete, tehnologie….  Ca ţară, popor, rămânem la periferie. Eventual la graniţa dintre imperii aflate în conflict. Aşteptăm să fim trădaţi, vânduţi! Sau doar folosiţi... Plecându-ne politicos sau scrâşnind din dinţi în faţa noilor ”oaspeţilor”.

Să nu dramatizăm. Am dobândit în timp şi o subcultură a supunerii, subordonării, complicităţii, trădărilor succesive, multilaterale, prezentate generos în manualele şcolare ca acte de eroism individual sau colectiv.  Da, uneori românii întrec aşteptările! Fac surprize... Desigur, aflăm mai târziu că doar le execută. Sub coordonarea atentă a noilor stăpâni.

Rugăminte pentru cei suprainstruiţi, informaţi şi iniţiaţi în istoria patriei: câteva exemple în care, liberi şi independenţi, de capul nostru, înfruntând sfidări interne şi externe am ales – deci AM ALES – şi am urmat o cale proprie, potrivită miezului autentic al neamului?!

Ar fi fain de ştiut

Revenind la ”aşteptări”.

Câteva dimensiuni, paliere, nivele de operare în ”bucătăria aşteptărilor din intervalul actual. O prezentare sumară, preliminară, mai curând o invitaţie la reflecţie.

Să desemnăm cele trei nivele: mental colectiv, relaţionare şi, desigur, aria operaţională.

Gand adânc, atitudine în raportari  curente şi faptă!

Încercând să demontăm o maşină de cusut pentru a o remonta ca mitralieră (ca în bancurile de la Radio Erevan)... Deci,descarcam tocmai ambivalenţa ”aşteptării” ca atitudine, setare colectivă şi sursă de mişcare, reacţie. Omniprezenta dedublare, până la duplicitate, marchează, hrăneşte dar şi subordonează ADN-ul colectiv în cauză. Asa ajungem sa fim, zi de zi, cee ace suntem.

Astfel :

1.      La nivel cognitiv, aşteptarea se bazează pe tango-ul între două atitudini cu larga  extensie.

Prima: cunoaştere superficială, la limita ignoranţei. De fapt, o ignoranţă instalată, atotcuprinzătoare, derivată, pe de o parte, dintr-o nevoie modestă de informare exactă şi la zi, puternic conectată în acceptarea lejeră a datelor devenite banale, la nesfârşit repetate în lumea în care trăim. Noutăţi?! Despre viaţa intimă a unor ”vedete”, domnişoare cu urme de bikini şi flăcăi cu urme de creier. Eventual scandaluri despre cei proaspăt îmbogăţiţi sau vremelnic la putere.

Această ignoranţă colectivă camoda nu vine doar din partea uzuală a prostiei ca modalitate comodă de a trăi de la o zi la alta, de l-a un necaz la altul. Savoarea ignoranţei ţine de privilegiul ipocriziei. Nimic nu este ceea ce pare! Un drept colectiv de neatins. Mai mult o poziţionare într-un dialog pervers în care fiecare poate reclama, atinge, ataca orice şi pe oricine fără nici un risc. Bancurile la români rămân un domeniu larg, adanc, şi perpetuu,  ca patrimoniu naţional.

2.      La nivel relaţional. Câteva tentaţii şi beneficii curente în comportamentul individual şi colectiv.

Ironia şi dispreţul se combină în top-ul plăcerilor colective cu largă extensie. Adevaratele condimente, sarea şi piperul în aşteptări prelungite, fără ecou, chiar lipsite de orizont accesibil. Cel mai vizibil. Deci, iluzoriu. ”Vom fi admişi în Spaţiul Schengen!” Care?! Păi tocmai pare să dispară. Spanac... Rostul ironiei este acela de a fi un sos picant pentru indiferenţă!

Indiferenţa reprezintă o dimensiune dominantă a vieţii personale şi publice în România actuală. Un secret colectiv practicat la vedere. O sursă de linişte interioară, de izolare confortabilă, de acces la destindere în contexte confuze şi incerte. Rolul indiferenţei în România la zi concurează cu indicatori strategici de marca. Reprezintă un pilon al realităţii actuale. Un zid de nepătruns pe care se lipesc afişe dintre cele mai excitante.

Indiferenţa s-a impus între cei mai solizi stăpâni, necruţători ai vietii curente. În deplină libertate de alegere, expresie de sine şi asociere. O balegă sănătoasă pe lozinca: ”libertate, egalitate, fraternitate!”

3.      Nivelul curent al acţiunii nu este mai puţin sofisticat şi productiv în toxicitate. Pentru comoditatea lecturii (ironie...) am rămas în limitele listei ”i” pentru conceptele analizei de risc...

Inerţia bate tot pe piaţa acţiunii. Lichidează cele mai duioase şi curajoase concepte din tematica reoccidentalizării ratate a României în dosarele curajoşilor mentori care au traversat ţara în lung şi-n lat în ultimele decenii.

În scumpa noastră patrie, inerţia este de nezdruncinat. Suntem de neurnit. Deschideri, motivaţii, succese, beneficii, performanţă, competiţie. Concurenţă. Da. Concurenţa se prezintă ca o sfidare incomodă. În condiţii de piaţă, orientate spre profit, legală. Profit legal... Ham. Ham, ham….

Legal, banal. Dacă avem viteză, acasă şi în diverse capitale europene batem tot, la hoţii de buzunare. O să ziceţi că sunt ţigani. Da sunt ţiganii din România.”Rommmi „ .  Oricum, nu puţini sunt tari şi la cerşit. Cerşitul probează cât de profitabilă poate fi inerţia.

Iată de ce, cerşitul social, în forme publice, a căpătat o larga extensie  şi diversificare în cele mai căutate domenii. Mâna dreaptă a populismului. Nu întâmplător, inerţia s-a dovedit o sursă majoră de neinlocuit  pentru stabilitatea statului şi lumilor interne . Poate cea mai importantă. Într-o lume tot mai greu de apărat, de protejat de incertitudine şi  ostilitate. Nici nu ştiţi cât datorăm maghiarilor liniştiţi, cinstiţi şi harnici, din păcate cam săraci, din Covasna şi Harghita.

O sfidare ce stă la pândă. Distincţia între inerţie şi echilibru. Între pasivitate şi pace socială. Atenţie! Echilibrul, pacea socială, trebuie hrănite, inspirate cu un viitor accesibil şi pozitiv. Dacă nu asigurăm o aşteptare pozitivă, avem frica! Orice declin structural, alimentat , alimentat si practicat ca inerţie colectivă nu poate fi gestionat decât prin intimidare.

Un pachet de frici colective a fost amplu provcat în contexte anterioare si desigur, cu multa harnicie in cele  recente. Generat, practicat şi instalat în ecranul cognitiv al populaţiei la toate nivelurile. O nouă cultură a fricilor individuale şi colective este bine gospodarita şi se extinde netulburată în viaţa curentă, zi de zi. Se vede cu ochiul liber…

Dacă aveţi  răbdarea, luciditatea şi calmul să contemplati epidemia fricilor la români în 2015 – 2016, musai vă trebuie ceva palincă, ori un serial melo la TV. Desigur, o călătorie în Maldive, de vă dă mâna...

România reală, efectivă, a devenit sub ochii noştri nu doar o piaţă convulsivă a aşteptărilor, dar mai ales un spaţiu marcat de ambivalenţe toxice între ignoranţă şi ipocrizie, ironie şi indiferenţă, inerţie şi intimidare.

Să tot trăieşti...

N.B. Daca v-am suparat cu ceva, eu va iert.

Hai la vot!