Apostolii Epocii de Aur, episodul #12. Ion Coman, călăul Timişoarei în decembrie ’89. „Tovarăşu’, am ordonat să se tragă foc!“

Apostolii
Epocii de Aur, episodul #12. Ion Coman, călăul Timişoarei în decembrie ’89.
„Tovarăşu’, am ordonat să se tragă foc!“

16.09.1978. Ceauşescu, comandantul suprem al Forţelor Armate, e primit de Ion Coman la şedinţa cu activul de partid din armată.FOTO Fototeca online a comunismului românesc

În decembrie 1989, Ion Coman a ordonat foc pe străzile Timişoarei. În total, au murit '73 de oameni şi 296 au fost răniţi. Coman a fost acuzat, condamnat şi graţiat. Nimic nu l-a făcut însă să-şi regrete trecutul şi ordinele criminale. A rămas, impenitent, un apostol al trecutului. Un apostol liber al crimei instituţionalizate.

Ştiri pe aceeaşi temă

17 decembrie 1989,  ora 15.30, bulevardul Primăverii, nr. 50, Bucureşti, casa Ceauşescu. Şedinţă privată de partid-stat. Nicolae Ceauşescu îi primeşte acasă pe trei dintre tovarăşii săi de încredere: Emil Bobu, yesman-ul prin excelenţă, Manea Mănescu, savantul elogiilor perfecte, şi generalul Ion Coman, tovarăşul de arme de peste 40 de ani al dictatorului. Se discută situaţia de la Timişoara, unde o mână de presupuşi huligani se adunaseră, în grupuri mai mari de trei persoane, în faţa Bisericii Reformate din oraş, unde pastorul László Tókés era arestat la domiciliu. Manifestaţia se transformase numaidecât într-un protest anticeauşist, iar pastorul rămăsese în centrul mulţimii fără să numere decoraţiile care i se vor acorda şi care i se vor retrage peste zeci de ani. Văzut din palatul din Primăverii însă, clocotul Timişoarei n-are nimic ortodox. Simple, dar grave abateri de la buna morală socialistă, care trebuie oprite – oraşul are nevoie de o mână forte, care să pună lucrurile în ordinea de odinioară! 

Acesta este logo-ul serialului „Apostolii Epocii de Aur“. Nicolae Ceauşescu a ieşit cu gura deschisă. Concept grafic: Florian Marina şi Vali Ivan

Nicolae Ceauşescu îl însărcinează pe Ion Coman să liniştească strada. Bărbatul pare cel mai valoros as din careul aflat în casa din Primăverii: e secretar al Comitetului Central (CC) al Partidului Comunist Român (PCR) şi responsabil pentru probleme militare şi juridice. În plus, îl recomandă încrederea cu care dictatorul îl învestise şi faptul că-i datorează acestuia întreaga carieră şi toate tresele şi însemnele de pe epoleţi şi din piept.

Ceauşescu: „Acţionează în numele meu!“
În oraşul de pe Bega, Coman conduce delegaţia de generali ai Ministerului Apărării Naţionale şi ai Ministerului de Interne: Ştefan Guşă, Victor Atanasie Stănculescu, Mihai Chiţac, Constantin Nuţă, Mihalea Velicu şi coloneii Filip Teodorescu şi Gabriel Anastasiu. Ajuns la Timişoara, Ion Coman se instalează la Comitetul Judeţean de Partid (CJP), de unde coordonează toate acţiunile împotriva manifestanţilor. În teleconferinţa ţinută de Ceauşescu în aceeaşi zi, la ora 18.00, lui Coman i se spune direct că e autoritatea numărul 1 la Timişoara, unsul dictatorului în oraş. „Te rog, acţionează în numele meu şi preiei comanda şi îmi raportezi mie din 15 în 15 minute cum se soluţionează problemele! Pe toţi îi chemi şi le dai ordin să execute! Toate unităţile să fie în centru şi să pună ordine! S-a înţeles!“, îi solicită Ceauşescu vechiului tovarăş. Cam acesta e stilul de răspuns al lui Coman: „Vă raportez, tovarăşu’ Ceauşescu, capul a trei coloane intră acum în Timişoara. Am trimes aceşti ofiţeri acolo pentru a le întâmpina şi dirija în centrul oraşului. Raportez încă o dată, am ordonat să se tragă foc!“. După teleconferinţă, în jurul orei 18.45, Coman pune în aplicare directivele de la Bucureşti. Începe să facă ordine în oraş. Militarii deschid focul asupra manifestanţilor deja dispersaţi. Se trage! Bilanţul represiunii: 59 de morţi şi aproape 200 de răniţi. E un adevărat război contra naţiunii unite! „À la guerre comme à la guerre“ (n.r. – Totul e permis pe timp de război) pare să fie deviza lui Coman în aceste clipe.

Citiţi şi: Nicolae Ceauşescu a fost sursa celor mai multe bancuri şi glume.Totuşi, n-a învăţat niciodată să zâmbească, relaxat, din suflet. Dictatorii n-au umor. Dar parcă Ceauşescu era un pic prea trist.

Peste ani, militarul va povesti despre misiunea sa din oraşul de pe Bega în volumul de dialoguri cu jurnalistul Vartan Arachelian, „În faţa dumneavoastră – revoluţia şi personajele sale“. Mărturia sa nu iese cu nimic din logica postrevoluţionară a nomenclaturiştilor de vârf: nimic din viaţa sa nu a fost un act de voinţă, ci doar un ordin îndeplinit. Tragic destin. În fine, Coman susţine că dictatorul i-ar fi ordonat, cu exact acest cuvinte, să plece la Timişoara şi să preia frâiele: „Un grup de vandali, de derbedei, vânduţi străinătăţii, încearcă să destabilizeze România. Au spart magazine, au incendiat unităţi militare, au incendiat Comitetul Judeţean de Partid, au încercat să ia drapelul de luptă al unităţii. În această situaţie, am hotărât stare de necesitate în municipiul Timişoara şi le-am ordonat lui (n.r. – Vasile) Milea şi celor de la Interne să trimită un grup de generali de răspundere să execute aceste ordine. Te duci şi tu – deci nu eram legat de generali – şi, împreună cu judeţeana de partid, să lămuriţi cu incendierile, cu toate, şi să reintre în normal în a doua zi, orice problemă să fie rezolvată “.

Ion Coman, în 2006, ajuns la senectute, fără să aibă conştiinţa vârstei, fără conştiinţă, în general, în serialul „Memorialul durerii“, despreviaţa sa. FOTO Captură video 

Măcelul
În dimineaţa zilei de 18 decembrie, în jurul orei 05.00, Coman raportează la Bucureşti că şi-a îndeplinit misiunea cu succes. A îmblânzit Timişoara. Ceauşescu nu se mulţumeşte însă cu acest succes ezitant. Cu doar câteva ore înainte de a pleca în Iran, dictatorul ordonă mobilizarea oamenilor muncii pentru o contramanifestaţie. Să fie clară diferenţa dintre huligani şi oamenii muncii. Activul de partid din fabrici nu va mai ieşi însă în stradă, iar revoluţionarii timişoreni se vor regrupa şi pe 18 decembrie. Coman scapă situaţia de sub control în a doua parte a zilei. Pentru că grenadele toxice nu mai sperie pe nimeni, se folosesc arme de foc! Coman e încolţit! Manifestanţii se strâng în jurul Catedralei din Timişoara. Se strigă „Jos Ceauşescu!“.

Cu soţul plecat la iranieni, Elena Ceauşescu preia comanda. Primul său ordin către Coman: armata „să pună tunurile“ pe cei adunaţi în piaţă. Într-un acces de luciditate, bărbatul are, totuşi, discernământul de a nu respecta întrutotul ordinul. În orice caz, Timişoara efervescentă devine incontrolabilă. E o iarnă călduroasă, nu ninge, dar începe să cadă nea.

Citiţi şi: Elena Ceauşescu a fost unul dintre puţinii politicieni care au urmat, în ordine, etapele desăvârşirii profesionale – trei clase primare, facultate la fără frecvenţă, doctorat – şi care abia apoi şi-au lansat cariera politică. Vreme de 24 de ani, Elena Ceauşescu a fost primul tehnocrat al ţării. Chiar dacă totul a fost o minciună.

Ciocolata
Coman începe să bată în retragere. E circumspect, nu poate folosi muniţie în războiul cu poporul. Odată cu începerea grevelor muncitoreşti din 19 decembrie, situaţia se schimbă radical pentru generalul comunist. Nu poate ataca simbolul partidului: muncitorii oricum exaltaţi de elanul revoluţionar. În plus, fiecare dintre ei are revendicări cât se poate de concrete. De pildă, muncitorii de la întreprinderea Electrobanat (ELBA) îi cer nomenclaturistului căldură, carne, ciocolată pentru copii şi vată. Piaţa cere eliberarea celor arestaţi, mai ales după ce aflase că reprezentantul Casei de Ajutor Reciproc (CAR) din întreprinderea ELBA fusese arestat.

Pentru culpe imaginare şi fără a exista un document legal, respectiv un mandat de arestare, în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989 am fost întemniţat şi supus la umilinţe greu de redat în cuvinte.

 

Ion Coman, în volumul „Omul se duce, faptele rămân“

Retragerea

Coman îşi dă seama că nu poate lupta cu un întreg oraş şi, în seara de 20 decembrie, o parte a forţelor armate sunt retrase din oraş. A doua zi, Coman e înlocuit de doi nomenclaturişti veniţi direct de la Bucureşti: Constantin Dăscălescu, prim-ministru al României, şi Emil Bobu, după cum arată istoricul Alex Mihai Stoenescu în volumul „Cronologia evenimentelor din decembrie 1989“. Ei sunt acum la butoanele puterii din Timişoara. Coman fusese decidentul-şef timp de aproape patru zile, între 17 şi 20 decembrie, arată mărturiile din procesele intentate celor care au participat la represiunea de la Timişoara. Acum rămâne simplu spectator.

Citiţi şi: Apostolii Epocii de Aur. Scurt dicţionar de servilism.

Aşa va rămâne până în seara zilei de 22 decembrie când militarul e reţinut de revoluţionarii timişoreni. Revoluţionarul Ion Savu, unul dintre cei care au negociat cu comuniştii în zilele Revoluţiei, povesteşte: „Cred că faţă de Coman am greşit, am făcut un lucru de care îmi e ruşine. A cerut apă la un moment dat, şi eu am refuzat să-i dau. Dar parcă îl vedeam pe Ceauşescu cu şapca aceea. Eu l-am arestat pe Coman“, mărturiseşte Savu, într-un interviu din noiembrie 2009.

Arestul
Timp de câteva săptămâni, Coman e ţinut în arest, mai întâi de revoluţionari, apoi preluat de emanaţii revoluţionarilor, ai Revoluţiei, cine ştie de unde-or fi emanat. Începând din ianuarie 1990, România liberă de comunism începe să-şi oblojească rănile, să-şi numere eroii, să-şi afle morţii. Se exagerează mult, căci durerea e mare. Totuşi, Ion Coman rămâne impasibil, aproape surd în faţa dramei pe care, în bună măsură, el a provocat-o. În volumul său de memorii, numit aforistic „Omul se duce, faptele rămân. Istoria însă le va judeca“, Coman arată şi partea sa de adevăr: „Pentru culpe imaginare şi fără a exista un document legal, respectiv un mandat de arestare, în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989 am fost întemniţat şi supus la umilinţe greu de redat în cuvinte. Am fost anchetat şi judecat pe parcursul a doi ani fiind acuzat ca presupus autor al unui presupus genocid. Anchetatorii repetau cu obstinaţie că aş fi implicat în uciderea a 60.000 de oameni în timpul evenimentelor din decembrie 1989“.

Pedeapsa
Nu doar în momentul anchetării sale, dar şi în anii de după 1989, Coman nu-şi va recunoaşte păcatele din zilele Revoluţiei. Chiar şi aşa, fără spovedanii şi fără mustrări de conştiinţă, Curtea Supremă de Justiţie, Secţia militară emite, la 9 decembrie 1991, sentinţa nr. 6: 20 de ani de închisoare şi degradare militară pentru infracţiunea de omor deosebit de grav şi 10 ani de închisoare pentru tentativă la infracţiunea de omor deosebit de grav. Instanţa decide că inculpatul Coman va executa pedeapsa cea mai grea, cu adăugarea unui spor de 5 ani, în total 25 de ani de închisoare, degradarea militară, precum şi interzicerea timp de 10 ani a unor drepturi civile.

Citiţi şi: Sever cu subordonaţii, obedient faţă de cuplul dictatorial şi bun cunoscător al artei militare. Acesta e portretul simplu al lui Vasile Milea, valabil însă doar până în decembrie 1989, moment în care generalul va fi, treptat, criminal, trădător şi erou.

Pentru Ion Coman, condamnarea nedefinitivă la închisoare corecţională n-are nimic corecţional. „Deşi aceste acuzaţii absurde au fost infirmate în totalitate prin depoziţiile a peste 500 de martori audiaţi în proces, precum şi de către numeroase documente oficiale aflate la dosarul penal, deşi acuzarea nu a adus nici o probă în susţinerea oricăruia dintre capetele de acuzare, totuşi, Curtea Supremă de Justiţie – Secţia Militară –, prin sentinţa nr. 6, dosar nr. 24/1990, pronunţată la 9 decembrie 1991, m-a condamnat la 25 de ani de închisoare, zece ani pierderea drepturilor civile şi militare, la degradare militară şi menţinerea sechestrului asupra bunurilor familiei mele pentru uluitoarea «infracţiune de omor deosebit de grav şi tentativă la infracţiunea de omor deosebit de grav»“, precizează Coman în volumul „Omul se duce, faptele rămân. Istoria însă le va judeca“.

Trei ani, trei luni şi zece zile
Atât Parchetul Militar, cât şi inculpatul formulează recurs. După mai multe termene,  Curtea Supremă de Justiţie, prin decizia nr. 30 din 6 iunie 1997 casează sentinţa din 1991 şi îi reduce pedeapsa pentru infracţiunea de omor deosebit de grav de la 20 de ani de închisoare la 15 ani de închisoare, iar, pentru infracţiunea de tentativă la omor deosebit de grav, de la 10 ani de închisoare la 8 ani. Potrivit Codului Penal de la acea vreme, Coman urma să execute pedeapsa cea mai grea, de 15 ani de închisoare, 10 ani de interzicere a drepturilor civile, precum şi degradarea militară.

„Prin reducerea pedepsei mele s-a făcut un pas timid pe calea reparării erorii judiciare săvârşite de primul complet de judecată, al cărui preşedinte a fost generalul de justiţie Cornel Bădoiu. Măsura reparatorie promovată de Secţia Penală a Curţii Supreme de Justiţie este încă departe de faptele reale“, subliniază Coman în volumul „Omul se duce, faptele rămân. Istoria însă le va judeca“. Trei ani, trei luni şi zece zile stă Coman după gratii. La sfârşitul mandatului  de preşedinte al României, Emil Constantinescu, prin Decretul 588/11 decembrie 2000, îl graţiază pe generalul care comandase represiunea la Timişoara. Era singura persoană graţiată de preşedintele României din perioada 1996-2000 care să fi avut legătură cu Revoluţia. În schimb, Ion Iliescu graţiase în mandatele sale 11 persoane.

Citiţi şi: Ştefan Andrei, diplomatul care a luat numele lui Ceauşescu în deşert. Ştefan Andrei a promovat interesele lui Nicolae Ceauşescu pe toate continentele, din Washington până-n deşertul african. A fost ministru de Externe şi unul dintre oamenii de încredere ai dictatorului – printre puţinii demnitari care ajunseseră la şcoală şi în timpul orelor de curs, nu doar în vizite.

Ion Coman, teoretician al Revoluţiei
Odată cu ieşirea din închisoare, Coman se reintegrează fără probleme în noua ordine democratică. „În august 2001, este invitat la Academia Militară, fiind primit cu onoruri“, arată Lucia Hossu Longin într-un documentar pentru TVR. De asemenea, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ îl invită să vorbească despre Revoluţie, din perspectivă ştiinţifică, desigur! Ca şi când Ion Coman ar fi fost un teoretician, nu un călău al Timişoarei! Oricum, bărbatul acordă numeroase interviuri, în special pentru ziarele de sport, unde vorbeşte de implicarea sa în sportul românesc, şi, în subsidiar, doar ocazional, discută şi despre PCR, Nicolae Ceauşescu şi cele întâmplate la Timişoara.

Despre incidentele de la Revoluţie,  Coman va vorbi pe larg în cele două cărţi semnate după 1989: „Timişoara. Zece ani de la sângerosul decembrie 1989“, publicată în 2000, şi „Omul se duce, faptele rămân. Istoria însă le va judeca“, publicată în 2007. În anul 2010, generalul Coman a luat ultima dată contact cu presa din România. Din acel moment, lui Coman i s-a pierdut urma. I-au rămas însă cele două volume de memorii contrafăcute, cu introspecţii unidirecţionale, cvasi-nostalgice, oricum melancolice şi foarte, foarte îngăduitoare cu autorul lor. Dar aşa se întâmplă atunci când călăii au dreptul să pună pixul pe hârtie.

Băiatul de prăvălie a ajuns general de armată

Ion Coman se naşte în a doua parte a lunii martie, anul 1926, în satul Prunaru, comuna Bujoreni, din judeţul Teleorman (n.r. – în dosarele de arhivă păstrate pe numele său, sunt înaintate zilele de 17, 25 şi 28 martie). Urmează şcoala primară din comuna Băduleşti, judeţul Dâmboviţa, în perioada 1932-1936, iar apoi ajunge direct în producţie. La cizmărie.

„Coman Ion în 1936 s-a angajat ucenic la un atelier de cizmărie din Bucureşti. Neplăcându-i această meserie, din 1937 a lucrat ca băiat de prăvălie şi vânzător la mai multe magazine“, arată o biografie de partid din 8 februarie 1974. Succesiv munceşte ca băiat de prăvălie la magazinul de coloniale „Tudorică“ din Bucureşti, apoi ca băiat de prăvălie la atelierele de tinichigerie şi la magazinele de fierărie „David Fogel“ şi „Simon Glijolf“.

Citiţi şi: Suzana Gâdea a fost satrapul culturii române din ultimii 10 ani de comunism. A suprimat programat orice iniţiativă liberă şi a prefăcut-o în propagandă ieftină, agasantă, fatală. În vreme ce intelectualii români autentici rezistau absurdului comunist prin cultură, Suzana Gâdea se obişnuia cu rezistenţa la cultură.

„Simpatizam armata germană“
Din 1942 începe o şcoală de ucenici, dar munceşte concomitent ca strungar la Fabrica „Alexandru Hanegaru“. Prea multe nu înţelege Coman din drama celui de-Al Doilea Război Mondial, însă e captivat de jocurile de putere, de front, de armată. „Războiul nu îl înţelegeam şi credeam că aşa trebuie să fie. Din cauza celor învăţate la şcoala de ucenici aş putea spune că simpatizam armata germană“, mărturiseşte acesta într-un chestionar de partid datat 20 martie 1950.
Imediat după înlăturarea lui Ion Antonescu şi ascensiunea partidelor de stânga, Coman decide să-şi înceapă viaţa de activist. La început e sindicalist, apoi activist de partid. „În anul 1944, luna septembrie sau octombrie mă înscriu în sindicatul Metalo-Chimic din Bucureşti şi fiind la acea dată primul muncitor din fabrică în sindicat îmi revine sarcina să organizez şi pe ceilalţi muncitori în sindicat lucru ce reuşesc fiind ales secretar şi preşedinte al sindicatului din fabrică până sunt scos din producţie“, arată o autobiografie din 10 decembrie 1957.

Ion Coman, la 24 de ani. FOTO Arhivele Naţionale, Fond CC al PCR

O ia pe fata lui Sulică
Un an mai târziu, în 1945, e primit în Uniunea Tineretului Comunist (UTC) şi, ulterior, în Partidul Comunist Român (PCR). Avea un pedigri bun, era tânăr muncitor, nu făcuse politică înainte de 23 august 1944, era entuziast, era de ajuns. Fără a arde etapele, Coman trece de la simplu membru de celulă la secretar de celulă, preşedinte al Comitetului sindical de întreprindere şi, ulterior, instructor al Sindicatului Metalo-Chimic. Arată că are stofă de activist PCR.

La începutul anului 1948, Coman e scos din producţie şi promovat secretar cu probleme organizatorice la Comitetul UTC al Sectorului III Albastru. În acelaşi an e încorporat militar la Regimentul 1 Cavalerie de unde, în 1949, după absolvirea unui curs politic, e numit instructor UTC, apoi, în 1951, şef al Secţiei UTC în cadrul Direcţiei Superioare Politice a Armatei (DSPA). Tânărul comunist începe să-şi facă un viitor, unul pe care nu l-ar fi sperat când era un biet băiat de prăvălie. Viaţa lui e pe cale să se aşeze, să aibă sens. Mai mult, în această perioadă se căsătoreşte cu Cornelia Sulică, fata ilegalistului Marin Sulică.

Ceauşescu îl avansează de trei ori
La DSPA, Coman îl are drept şef pe Nicolae Ceauşescu. Viitorul dictator, acum un simplu militar gângav, ajunsese şef al DSPA la 20 martie 1950. Nu făcuse nici măcar o zi de armată, dar acesta nu era un impediment. Cei doi vor lega o trainică prietenie, tovărăşie, mai exact, până când moartea unuia dintre ei îi va despărţi. Iar această prietenie are o reprezentare cât se poate de concretă. De pildă, câtă vreme Ceauşescu va rămâne şef peste DSPA, Coman va fi avansat de trei ori, „în mod excepţional“, de la gradul de locotenent la maior. În 1954, Ceauşescu pleacă de la DSPA, în timp ce Ion Coman e numit, timp de un an, locţiitor al şefului Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului din cadrul DSPA. Chiar dacă ştia că nu va fi vreodată un criteriu al avansării profesionale în comunism, Coman se preocupă, în acelaşi an, şi de educaţia sa: reuşeşte să treacă de examenul de bacalaureat. La 30 iulie 1950, e numit şef al Direcţiei Politice a Regiunii a 3-a militare Cluj.

Citiţi şiMinistru de Finanţe, membru al Academiei Române şi prim-ministru timp de cinci ani, Manea Mănescu a strâns mâna multora dintre puternicii lumii, dar a sărutat una singură.

Misiunea de la Moscova
După acomodarea sa la Cluj, în perioada iunie-iulie 1956, Coman e trimis în URSS, la Moscova, „în misiune“ pentru pregătirea sa militară, potrivit chestionarului completat de acesta pentru evidenţa cadrelor. În afară de sejurul educaţionalo-profesional la Moscova, în perioada 1956-1957 urmează şi Universitatea Serală de Marxism-Leninism. În doar trei ani, Coman adună, pe lângă diploma de BAC, încă două certificări din partea unor instituţii educaţionale. Acum, are studii superioare.

În 1958, e eliberat de la Direcţia Politică şi numit membru al Consiliului militar al aceleiaşi Regiuni a 3-a Militare Cluj. Bărbatul îşi făcuse un renume din instinctul său carieristic. Avea, poate, nevoie de o pauză. Din acest moment începe perioada de destindere a ai lui Coman.

Sex, alcool şi Periniţa
Atitudinea sa antimuncitorească, chiar hedonistă, va fi luată în discuţie de Secţia de cadre a CC al PMR în vara lui 1962, când deja nemulţumirile faţă de Coman erau numeroase. „Din discuţiile cu tovarăşii care au participat la aceste chefuri, rezultă că ele adeseori se prelungeau până târziu, se consumau băuturi alcoolice în cantităţi exagerate şi sub influenţa alcoolului aveau loc manifestări care depăşeau buna cuviinţă sau conduita morală necesară unor astfel de împrejurări. De exemplu: dansuri obscene, glume pornografice, unele intimităţi (cu caracter senzual) între soţiile unor ofiţeri şi alţi ofiţeri“, nota într-un referat Ion Gal, instructor în Secţia de cadre a CC al PMR la 18 august 1962.

Detalii suplimentare sunt date de Comandamentul Regiunii a-3-a Militare, Petcu Constantin, coleg al lui Coman, într-o referinţă pentru dosarul de cadre al bărbatului. „Am auzit şi se discută şi în comandament că a avut o serie de relaţii cu diferite femei ca: A.C. Chibacu, dactilografă la Consiliul Militar, cu soţia maiorului Meranu, cu soţia maiorului Danciu, de fapt cu tovarăşele Meranu şi Danciu de multe ori făceau petreceri în familie, iar la Meranu şi Danciu a dormit de multe ori noaptea deşi de la aceasta şi până la Casa Ofiţerilor unde locuia nu făcea pe jos mai mult de 5-10 minute [...] cumnata mea (sora soţiei) care era bibliotecară la Casa ofiţerilor i-a cerut să-i repartizeze şi ei o cameră de locuit. El i-a promis că îi dă cu condiţia să aibă relaţii sexuale cu el“, preciza Petcu la 18 iulie 1962. În ancheta referitoare la cultul plăcerii promovat de Coman, un cuvânt are de spus şi tovarăşul de petreceri Eugen Danciu: în timpul jocurilor precum Periniţa „sărutările şi îmbrăţişările căpătaseră «caracter senzual»“.



Ca orice soldat disciplinat al mişcării comuniste, Coman a completat chestionarul în care îşi explica momentele vieţii, actvitatea rudelor şi prieteniile sale. FOTO Arhivele Naţionale, CC al PCR

Descompunerea lui Coman
Într-un raport trimis lui Mihai Burcă, datat în mod greşit 15 decembrie 1918, Coman explica multe dintre acuzaţii, de la cele care subliniau faptul că ar fi acordat ofiţerului Oprean un apartament, după un sejur la mare cu soţia acestuia, până la cele legate exclusiv de legăturile bolnăvicioase cu soţiile prietenilor săi. Coman îşi face autocritica pentru stilul său mai vesel, dar nu recunoaşte nicio relaţie. „Dacă eu, ca membru de partid, am ajuns să fac acest lucru cu soţia unui tovarăş de muncă, înseamnă că am ajuns la ultima treaptă de descompunere morală şi trebuie de societatea urmană în care trăiesc să fiu condamnat ca atare“, preciza acest Casanova comunist în raportul trimis lui Burcă.

Citiţi şi: Şeful spionajului românesc în perioada 1972-1978, Ion Mihai Pacepa, a fost omul bun la toate din anturajul cuplului Ceauşescu. În 1978, i-a trădat pe cei pe care înainte îi adulase. A dezertat. Presa occidentală îl prezenta drept „cel mai mare peşte“. Avea dreptate: există câteva lucruri putrede în biografia lui Pacepa.

În urma acestui episod, Coman e rechemat la Bucureşti, însă nu pentru a fi mustrat, ci pentru a fi avansat. În 1962, e propus instructor în cadrul Grupului de Inspectori pentru controlul muncii de partid în MFA-MAI (Ministerul Forţelor Armate-Ministerul Afacerilor Interne) din Direcţia Organizatorică a CC al PMR. Gal, instructor în secţia Cadre a CC al PMR şi Nicolae Tudor, şef sector în cadrul Grupului de Inspectori pentru controlul muncii de partid în MFA-MAI, dau aviz negativ pentru numirea lui Coman, datorită comportamentului său de la Cluj. Jocurile politice duc, însă, la altă decizie. La 26 decembrie 1962, Coman e avansat la gradul de general-maior. În următorii trei ani, Coman îndeplineşte succesiv funcţiile de şef al Direcţiei Organizatorice din DSPA, prim locţiitor al şefului Marelui Stat Major şi comandant al Armatei a 3-a.


Bătăile până la sânge ale tatălui

Tatăl lui Ion Coman, Petre Coman, jandarm de profesie, a fost prototipul omului autoritar, în litera şi mult mai mult decât spiritul legii care-i descria meseria. În comuna Băduleşti, judeţul Dâmboviţa, localitate pe care acesta a păstorit-o în anii 1932-1936, Coman a impus un regim de inspiraţie sovietică: reeducare prin forţă. Ameninţări, bătăi, descinderi în casele oamenilor, Coman îşi permitea orice. Comportamentul său îi determină pe săteni să depună o plângere la organele superioare ale jandarmeriei din Dâmboviţa. „Subsemnaţii, săteni din comuna Crânguri, nemaiputând suferi torturile şi barbariile ce întâmpinăm din partea d-lui sergent instructor Coman Petre din secţia Băduleşti – respectuoşi ne plângem înaintea D-stră cu rugămintea de a lua măsurile ce veţi crede de cuviinţă, întrucât numitul încontinuu ne bate până la sânge fără motive bine justificate chiar în domiciliile noastre, lucru ce credem că nu stă scris în niciun text de lege din această ţară, fapte ce au mai fost reclamate autorităţilor judiciare în care scop chiar avem proces de judecată“, arăta documentul semnat de nouă bărbaţi la 21 martie 1935 şi trimis structurilor judeţene ale jandarmeriei din Dâmboviţa. În urma acestei plângeri, Coman este cercetat, dar e găsit nevinovat. Mai mult, e avansat la gradul de plutonier. În instituţia Jandarmeriei, părea mai importantă legea omerta. Coman va continua să lucreze ca jandarm şi, din 1942, ca agent de poliţie, până în 1945, când, odată cu schimbările din poliţie, e îndepărtat.


„The Revenant“, varianta naţional-comunistă

22 martie 1965. Nicolae Ceauşescu e numit prim secretar al CC al PMR, în urma morţii neaşteptate a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. De cum ajunge în această poziţie, cel care va conduce România ca pe propria moşie are o singură miză: să rămână la putere. Ştie că, pentru asta, trebuie să se înconjoare de oameni fideli, care deja trecuseră proba încrederii. E timpul însă pentru politica paşilor mărunţi: la 14 iunie, Ion Coman, vechi coleg la DSPA, e avansat în postul de adjunct al ministrului Forţelor Armate, Leontin Sălăjan (născut Leon Szilágyi), un alt tovarăş de încredere al viitorului dictator.

Lavinia Betea vorbeşte despre această strategie în volumul „Viaţa lui Ceauşescu. Ucenicul“: „De la DSPA, el şi-a «recrutat» oameni de încredere, precum Ion Ioniţă, Virgil Trofin, Ion Coman, care vor primi mai apoi funcţii importante pe linie de partid şi de stat. Pe Ioniţă şi pe Coman îi ştia şi din mişcarea de tineret de după război. Erau membri de partid din 1945, scoşi din producţie şi transferaţi în armată. În cariera armelor, toţi au avansat în gradele militare la «excepţional», în doua «valuri», odată cu «patronul» lor. Prima oară – după 1955, când Ceauşescu a devenit membru plin al Biroului Politic, a doua oară – după 1965, când a preluat conducerea partidului“. Fără a se remarca prin mari acte de vitejie, Coman e avansat anul următor, prin sprijinul aceluiaşi tovarăş de la general-maior la general-locotenent (23 august 1966). Şase zile mai târziu, după moartea ministrului Apărării, Leontin Sălăjan, nu Coman, ci Ion Ioniţă e numit să ocupe postul vacant. Explicaţia e simplă şi se supune aceleiaşi logici a răbdării. Practic, Ceauşescu nu putea schimba întreaga garnitură politică, iar Ioniţă se bucura, la acea vreme, pe lângă o bună relaţie cu Ceauşescu, şi de prietenia cu Alexandru Drăghici, fost şef al Internelor şi comunist încă influent în Secretariatul CC al PCR.
În anii ’60, viaţa de general a lui Ion Coman nu cunoaşte însă mari dileme profesionale. Doar în august ’68, situaţia e mai tensionată după intervenţia ţărilor din Tratatul de la Varşovia în Cehoslovacia. Atunci, atât Armata, cât şi serviciile de la Interne erau pregătite de venirea sovieticilor peste România. Alarmă falsă.

Ion Coman,la 30 de ani, poartă semnele timpului pe frunte. FOTO Arhivele Naţionale, Fond CC al PCR

Voia o plăcuţă pe stadionul Ghencea
De fapt, Coman e păstrat de dictator într-un post cu atribuţii mai degrabă superficiale: e pus să supravegheze din umbră – iar când e nevoie să se implice! – în activitatea Clubului Sportiv al Armatei. În 1973, în timp ce era adjunct al ministrului Forţelor Armate şi secretar al Consiliului Politic Superior al Armatei, Coman e responsabil de construirea unui nou stadion pentru Steaua. „A costat 25 de milioane de lei. Cum armata avea un buget defalcat, m-am dus la Guvern şi am discutat cu prim-ministrul Ilie Verdeţ. El şi-a dat acordul şi, într-un an, am făcut stadionul“, declara fostul nomenclaturist într-un intervu acordat „Prosport“ la 26 aprilie 2010. În acelaşi interviu, Coman avea obrăznicia de a cere un ultim gest de respect din partea steliştilor şi militarilor: „Când mor, să mergeţi la stadion şi să-mi puneţi o plăcuţă pe care să scrie că acest stadion a fost făcut la comanda lui Ion Coman“, solicita fostul general. Fără să menţioneze nimic de o eventuală plăcuţă de aşezat şi pe străzile Timişoarei.

Un pic de dreptate are, totuşi: la începutul anilor ’70, Ghencea devenea cea mai modernă arenă de fotbal din ţară, rămasă deschisă aproape 40 de ani, timp în care siguranţa stadionului în caz de incendiu nici măcar n-a fost în dezbatere.

Coman nu-şi limitează însă cariera la viaţa de suporter implicat al echipei de fotbal a militarilor. La 24 decembrie 1974, e numit şef al Marelui Stat Major şi prim-adjunct al Apărării Naţionale, iar doi ani mai târziu – ministru, funcţie pe care o ocupă pentru următorii patru ani. Ca ministru, Coman va trebui să gestioneze unul dintre cele mai mari dezastre naturale din istoria României. Explicăm.

Martie ’77: o lună întreagă în bocanci 

 

„Nu poţi striga «Huo, Armata!»“

Coman povesteşte în unul dintre interviurile date după 1990 de ce echipa Casa Centrală a Armatei (CCA) a devenit Steaua, aproape peste noapte, în ’61. „Mai erau şi atunci destui derbedei care strigau «Huo, Armata!», nu «Huo, CCA!». Păi, nu poţi striga «Huo, Armata!», mă! De-asta s-a schimbat denumirea din Casa Centrală a Armatei în Steaua“, mărturiseşte Coman în interviul dat publicaţiei „Prosport“ la 26 aprilie 2010, care punctează faptul că decizia a fost luată de mai-marii partidului, printre care şi Ceauşescu. În acei ani, dictatorul încă mai merge pe stadion să susţină echipa Armatei, echipa rivală a tovarăşului şi ulterior adversarului, Alexandru Drăghici, ministrul de Interne. 

 
 

Juca tenis cu Ţiriac şi cu Năstase

Deşi era un reprezentant al clasei proletare, Coman avea şi apucături burgheze, mai ales în materie de sport. Avea şi el exemplul unor Jean Maurer sau Gheorghe Apostol, care se relaxau pe terenul de tenis de câmp. „Faptul că juca aproape zilnic tenis de câmp devenise un fapt de notorietate, care ajunsese şi la urechile primei familii a ţării. Dar cum jocul cu racheta era socotit sport burghez, iar printre parteneri se aflau nu numai Ilie Năstase şi Ion Ţiriac, ci şi prietenii celor doi, Vilas, Ovici sau Panatta, Coman avusese de suportat nu o dată criticile proletare”, arată jurnalistul Andrei Vochin în volumul „SuperSteaua“, care prezintă istoria clubului sportiv.

4 martie 1977, ora 21.22. România este zguduită de cel mai cumplit cutremur din istoria sa recentă. Sunt înregistraţi peste 1.300 de morţi şi 11.000 de răniţi. „În seara cutremurului, Ceauşescu se afla în Nigeria. A emis imediat decretul care instituia starea de necesitate în România. Activiştii, militarii, miliţienii, membrii gărzilor patriotice au fost trimişi pe teren“, arată Lavinia Betea în volumul, „Viaţa lui Ceauşescu. Tiranul“.

Din primele ore, pe teren este şi Ion Coman pentru a ajuta la salvarea victimelor. Odată cu întoarcerea lui Ceauşescu, în aceeaşi seară, Coman e pus în comisia care se ocupă de rezolvarea problemelor cauzate de cutremur. Responsabilitatea sa: salvarea oamenilor de sub dărâmături şi demolarea controlată a clădirilor pe cale să se prăbuşească. Se pare că zilele din martie ’77 nu rămân fără urmări pentru sănătatea comunistului. În orice caz, cel puţin în România postdecembristă, Coman are darul lamentaţiei: „Am arterită. Mi s-a tras după cutremurul din 1977, când am stat în bocanci aproape o lună fără să mă descalţ. Am muncit la foc continuu, ca să scot oamenii de sub dărâmături“, declara Ion Coman în ultimul interviu acordat „Prosport“ în aprilie 2010. 

Citiţi şi: Nicolae Doicaru a servit Securitatea comunistă timp de 40 de ani. Şi la Gheorghiu-Dej, şi la Ceauşescu. A condamnat oameni la moarte şi a fost cel mai longeviv şef al spionajului românesc. În decembrie 1989, se prezenta drept luptător împotriva regimului condus de dictator. Îşi nega, în faţa naţiunii, întreaga existenţă. Totuşi, Nicolae Doicaru a existat şi a lăsat cicatrici adânci.

De modul în care a acţionat Coman în săptămânile ulterioare cutremurului, povesteşte şi fostul consilier al lui Nicolae Ceauşescu, Silviu Curticeanu. „Coman, înţelept şi sfătos din fire, şi-a târât picioarele bolnave prin spaţii îngheţate, a preluat cu stoicism toate «sudalmele» posibile, fără a le transmite mai departe, asigurând pentru ceilalţi liniştea desfăşurării unei activităţi cât de cât normal“, afirmă Curticeanu în volumul „Mărturia unei istorii trăite“. Bărbatul îl portretizează pe Coman ca şi când ar fi cel mai puternic luptător, un adevărat supravieţuitor. Un comunist de Oscar. Un soi de „The Revenant“, varianta naţional-comunistă. 

De supravegherea demolărilor şi a construcţiilor, Coman nu se ocupă doar în perioada cutremurului. Odată cu începerea lucrărilor la Casa Poporului, la debutul anilor ’80, Ion Coman, alături de Vasile Milea şi Ion Dincă, sunt trimişi să supravegheze lucrările şi pe muncitorii detaşaţi din toată ţara. Mulţi dintre ei erau chiar militari. Mână de lucru ieftină, aproape neplătită, doar lucrau pentru măreţia Republicii Socialiste România!

Coman, în viziunea unui stelist: „’ai de p**a mea!“

Implicarea lui Ion Coman în sportul românesc devine din ce în ce mai evidentă la sfârşitul anilor ’70. Acesta discuta cu antrenorii, jucătorii, chiar se asigura că fiecare golgheter şi fiecare jucător mai împiedicat primeşte un tratament corespunzător. Fostul jucător stelist Liţă Dumitru povesteşte până unde mergea Coman în implicarea sa pentru Steaua şi cum acţiona când vedea că echipa susţinută e pe cale să piardă o partidă.

„Dacă nu se face 4-2, dezgropaţi morţi!“
Studiu de caz: un meci al Stelei cu Dunărea Galaţi, desfăşurat la sfârşitul anilor ’70, partidă pe care roş-albaştrii ar fi trebuit, în urma unor jocuri de culise, s-o piardă. Liţă povesteşte: „De la 2-0 pentru Galaţi, ministrul Coman (n.r. – generalul Ion Coman) a intrat în cabină şi... Mie, Coman îmi spunea «Liţă». Când îmi spunea «Tovarăşu’ Dumitru», mă p***m pe mine, înţelegi?“. Reporter: „Era de rău?“. Liţă: „’ai de p**a mea! Am dezgropat morţi la Steaua! Eu cu Florică Voinea şi cu Iordănescu! Am dezgropat morţi la Steaua, la cimitirul Bellu! Am dezgropat morţi! Eu cu Florică Voinea şi cu Puiu. Că s-a supărat ministrul pe noi! [...] Când a venit ministrul la noi, la cabină, la 2-0 pentru ei şi a spus: «Tovarăşul Dumitru, alo, tovarăşilor, vă rog să reţineţi! Până mă sui sus, la tribună, să se facă 4-2! Dacă nu se face 4-2, dezgropaţi morţi!»“, povesteşte  Dumitru de meciul care s-a încheiat într-un final cu scorul de 6-2 pentru roş-albaştri. În seara respectivă, n-a dezgropat nimeni morţii din cimitirul Bellu.

„Eşti la Steaua, mă, nu la ţiganii tăi din Giuleşti“
O altă întâmplare de aceeaşi factură îi are ca protagonişti pe Ion Coman şi Rică Răducanu, fost fotbalist celebru, actual invitat al emisiunilor de divertisment. Episodul povestit de Ion Ion, fost jucător al Stelei, publicaţiei „Evenimentul zilei“ arată seriozitatea lui Coman când e vorba de performanţa sportivă. „În sezonul 1978-1979, plecasem ca din puşcă, cinci victorii din cinci. Etapa a şasea, la Gloria Buzău, ultima clasată. Patru la unu ne-au bătut, cu Rică în poartă, care venise vara aia la noi. A doua zi, luni, mare şedinţă. Vine Coman, se aşază, îşi aprinde o ţigară, trage o dată din ea, apoi către Rică: «Băi, băiatule, tu ştii unde eşti aici? Aici eşti la Steaua, mă, la echipa Armatei Române, nu la ţiganii tăi din Giuleşti!». Şi alte reproşuri grele, unele poate nemeritate. Cu fiecare cuvânt al ministrului, Rică parcă se făcea tot mai mic, ca în comedia aia cu Louis de Funès. La final, Coman i s-a adresat antrenorului Gheorghe Constantin, arătând spre Rică: «De aici înainte, să nu-l mai văd în poartă!»“.



16.09.1978. Ion Coman (în stânga lui Ceauşescu), ascultă cuvântarea dictatorului. FOTO Fototeca online a comunismului românesc

Coman vrea în competiţiile europene
Coman devine mai ponderat în intervenţii după 27 martie 1980, când e numit secretar al CC, fiind şef al secţiei militare şi juridice (1980-1989) şi, în acelaşi timp, şef din partea partidului peste sportul românesc. Într-o şedinţă a Consiliului Naţional de Educaţie Fizică şi Sport (CNEFS) cu antrenorii şi conducătorii echipelor de fotbal, la începutul anului 1982, demnitarul comunist îşi expune pentru prima dată, în cadru oficial, opiniile despre fotbalul românesc şi despre cum trebuie acesta ajutat. „Eu cred că este momentul să atacăm cu seriozitate competiţiile europene intercluburi. Universitatea Craiova, Dinamo, FC Argeş, poate şi Steaua, trebuie sprijinite pentru a urca. Dacă ne organizăm bine, nu se poate să nu cucerim şi noi, peste câţiva ani, o cupă europeană. Vă spun sincer, sunt stelist, dar acum, că răspund pe linie politică de tot sportul românesc, vă voi trata pe toţi în mod egal. Important este să triumfe o formaţie românească, indiferent care ar fi numele ei“, afirma Coman la acea vreme. Discursul său e redat în volumul „SuperSteaua“. Unii poate au zâmbit la cele expuse de Coman, dar comunistul chiar a avut grijă de întărirea echipelor care mergeau în cupele europene.

Citiţi şi: A rămas în istorie pentru afirmaţia „am fost un dobitoc“, rostită în faţa judecătorilor, în primul proces al comunismului, din ianuarie 1990. Tudor Postelinu n-a fost niciodată un dobitoc! A ştiut întotdeauna care-i misiunea sa în ceauşism şi şi-a asumat, cu cinism ţanţos, dar cu preţul onoarei proprii, atât responsabilităţile criminale de şef al Securităţii, cât şi conspiraţiile şi câştigurile din jurul maşinăriei de bani a Securităţii.

În vara lui 1983, la iniţiativa lui Coman, Federaţia Română de Fotbal aprobă un nou regulament de transferări. Articolul 8 al regulamentului stipula: „Echipele participante în Cupele europene şi Cupa balcanică pot transfera un singur jucător de la echipele divizionare A (neparticipante în competiţiile internaţionale) B sau C fără acordul de transfer al clubului (asociaţiei) de la care pleacă, dar cu consimţământul scris al jucătorului în cauză; cluburile (asociaţiile) nu pot pierde în baza acestei prevederi decât un singur jucător; cluburile (asociaţiile) care beneficiază de această prevedere sunt obligate să cedeze la schimb un jucător din lotul lor de 23 de jucători. În aceste cazuri este nevoie de avizul biroului F.R. Fotbal“. Aşadar, avantaj echipelor calificate în competiţiile europene. Demnitarul se ţinuse de promisiune. Începea întărirea echipelor româneşti.

Parpalac pentru arbitru
Când nu se ocupa de competiţia internă, Coman avea grijă de echipa naţională de fotbal. Încă din 1981, activistul perfectase aducerea lui Mircea Lucescu la cârma naţionalei, deşi viitorul „Il Luce“ avea doar 36 de ani. Îl va sprijini pe tânărul tehnician şi după o victorie, dar mai ales după înfrângeri, în ciuda criticilor venite de la partid, cum că Lucescu trebuie dat afară. În plus, când e nevoie, Coman se va dovedi un ajutor eficient pentru echipă, chiar dacă metodele sale sunt deprinse din tradiţia balcanic-orientală. Un exemplu: în ultimul meci al României din campania de calificări pentur Euro ’84, România juca, la Bratislava, cu reprezentativa Cehoslovaciei. Naţionala României avea nevoie de un egal pentru calificare. Marea problemă a partidei nu era însă jocul propriu-zis, ci arbitrul delegat, ungurul Karoly Palotay, care dezavantajase în trecut România în alte meciuri. Pentru a se asigura că, de această dată, Palotay va fi corect, Coman i-a transmis arbitrului, prin intermediari, că anumiţi oficiali români bănuiau că nu ar fi imparţial. Ca un diplomat de cartier, Coman i-a cerut să fie corect în meciul care urmează, dar i-a trimis şi un cadou: „parpalac gen Alain Delon, confecţionat special pentru arbitru din ordinul lui Coman“, arată Vochin în volumul „SuperSteaua“. Rezultatul: România remizează, 1-1, şi merge la Euro.

Coman a finalizat cea mai modernă arenă de fotbal din ţară. Nu numai că îi plăcea sportul, dar Coman se şi pricepea. 

Andrei Vochin, jurnalist, în volumul „SuperSteaua“

În toată perioada în care e secretar al CC al PCR şi responsabil de sportul românesc, Ion Coman face tot ce îi stă în putere pentru întărirea Stelei, echipă care, în 1986, avea să obţină, după un sezon fantastic, cea mai mare performanţă a fotbalului românesc: câştigarea Cupei Campionilor Europeni – echivalentul Ligii Campionilor în ziua de azi. Fostul antrenor al Stelei din acea perioadă, Emerich Ienei, povesteşte, pentru „Weekend Adevărul“: „Pe lângă faptul că a fost general de armată, Ion Coman a fost un om de sport care a sprijinit sportul într-un mod extraordinar. Steaua a ajuns acolo, probabil unde multe echipe din România ar vrea, prin sprijinul acestui om. A dorit şi a făcut totul ca echipa Steaua să fie o echipă competitivă în Europa“.

A transmis la TV meciul Barcelona-Steaua
Un amănunt mai puţin ştiut de microbişti, dar mai ales de publicul larg, e faptul că Ion Coman e cel care a obţinut, în mai 1986, acordul Ceauşeştilor pentru transmiterea meciului, cu toate că exista o reticenţă din partea Elenei, care detesta fotbalul. „Iniţial, Ceauşescu nu voia ca finala Cupei Campionilor din 1986, dintre Barcelona şi Steaua, să fie transmisă la televizor. Am avut o discuţie cu el, iar Valentin s-a dus la mama lui, Elena, pentru a-i convinge să se televizeze meciul“, povesteşte Coman într-un interviu acordat „Prosport“. Chiar şi Emerich Ienei îi recunoaşte meritele: „Dumnealui a fost cel care s-a dus la şeful de atunci, nu vreau să-i pronunţ numele, mă înţelegeţi. Ne-a sprijinit mult şi aici“, spune fostul antrenor al Stelei.

Epopeea relaţiei dintre Steaua şi Ceauşescu nu se opreşte aici. Urmează premierea campionilor. Ion Coman îi povesteşte lui Andrei Vochin în „SuperSteaua“: „Ceauşescu îl desemnase pe Gogu Rădulescu să decerneze medaliile. [...] Firesc, se bucurase că o echipă românească reuşise să câştige, dar nu a lăsat impresia că lucrul acesta e ceva extraordinar. De fapt, pentru el era normal să fim primii în orice domeniu. Atunci, i-am explicat ce înseamnă Cupa Campionilor, ce făcuseră băieţii ăştia şi, până la urmă, a cedat“.

Citiţi şiA fost un om credincios. A fost sluga perfectă a lui Nicolae Ceauşescu. Pentru devotamentul arătat a primit numeroase funcţii atât în aparatul de partid, cât şi de stat: a fost ministru de Interne, viceprim-ministru al guvernului şi secretar al CC al PCR.

Astăzi, Coman e considerat de cei care au iubit echipa Steaua drept unul dintre responsabilii pentru formarea frumoasei echipe din anii ’80, un factor de echilibru pentru roş-albaştri. Acest lucru e recunoscut până şi de Valentin Ceauşescu, fiul cel mare al cuplului dictatorial, într-unul dintre puţinele interviuri acordate după 1989. „Meritul cel mare a fost al lui Ion Alecsandrescu (n.r. – conducător al Stelei), cel care a creat echipa şi al celor care l-au ajutat. Meritul pentru formarea echipei revine însă şi MApN. Este vorba de generalul Ion Coman şi de ministrul Apărării, Olteanu“, declara Valentin Ceauşescu într-un interviu acordat „Gazetei Sporturilor“ în august 2009.

Din a doua parte a anului 1986, Coman nu se va mai ocupa de sportul românesc, nomenclaturistul fiind păstrat doar pentru rezolvarea treburilor militare care ţineau de CC al PCR. Va fi nevoie de el la mijlocul lui decembrie ’89, când nişte huligani vor face dezordine pe străzile Timişoarei.

citeste totul despre: