Alina Mungiu-Pippidi: Ultima oportunitate pentru Klaus Iohannis

Alina Mungiu-Pippidi este preşedinta Societăţii Academice din România (SAR)

Mare ghinion că ieşirea Marii Britanii din UE, cu aferenta recreare inevitabilă a Europei cu mai multe viteze, a coincis cu lansarea proiectului de ţară al preşedintelui Klaus Iohannis, cel pe care românii îl aşteaptă din noiembrie 2014 cu multă speranţă.

Mai ales că scenariul negativ de mai sus – englezii ies din UE, în anticiparea unei perioade de criză europeană prelungită, făcând astfel mai rea criza şi mai inevitabilă soluţia, unica, de altfel, a Europei cu geometrie variabilă, Europa cu mai multe viteze, nu era luată în calcul serios la Bucureşti. Nici nu avea de cine, forţa intelectuală a României reducându-se la oamenii lui Isărescu care fac scenarii monetare sau le adaptează pe cele de la Frankfurt, ale BCE. În rest, strategia de ţară a lui Klaus Iohannis, dovadă că era făcută pentru a bifa încă o strategie de ţară, fusese comandată Academiei Române, instituţie cu zero experţi în politici publice şi, în consecinţă, tot atâtea citări internaţionale în domeniu. Academia a scris, sigur cu intenţii bune, dar irelevant, sute de pagini – citiţi recenzii detaliate, nefavorabile, aici şi aici. Ca în bancurile vechi, s-a mutat mortul pe Academiei, unde erau zero lucrări ISI pe integrare europeană, deci şi zero şanse să nimerească scenariul corect careva.

Strategia e în aer, deci, dar iată că necesitatea strategiei devine brusc mai importantă. Dar altfel decât ne-am fi aşteptat – de exemplu, şansele ca zona euro să se restrângă sau să dispară treptat, în loc să crească, au devenit mai mari ca niciodată, scenariu iarăşi scăpat din vedere de ai noştri, care plănuiesc, modest, tot pe baza aceluiaşi plan de convergenţă împachetat precum cincinalul de pe vremuri, pe baza modelului economic care se poate denumi pe scurt wishful thinking: noi avansăm cât ceilalţi stau pe loc, controlăm cu alte cuvinte pentru contingenţe ignorându-le. Da, ar fi greu să publici o lucrare de econometrie aşa, dar un plan de ţară poţi face, că ţările nu au referenţi anonimi de specialitate să se apere de impostură, iar votanţii te prind rar la interval şi nici atunci nu ştiu economie. Noroc cu guvernul Cioloş, care încearcă măcar să mai taie din hârtii. Dat fiind că marea strategie de reformă administrativă şi dezvoltare, pe care am citit-o între timp, şi care are meritul sincerităţii, are termene pe 2017 şi 2018 finele anului (unele fiind doar adoptări de legislaţie), tăierea de copii legalizate şi de cazier s-ar putea să rămână singura contribuţie a actualului guvern. Cine e guvernul care la finele lui 2017 va trece o lege a administraţiei anti-politizare, cum scrie în strategie, şi ce om cu scaun la cap ar lăsa ce poate face azi pe perspectiva asta foarte îndepărtată? Este clar că d-nii Dâncu şi Iohannis ştiu ceva ce noi nu ştim. Ce?

Datorită contratimpului dat de Brexit, şeful statului a avansat deci ideea de oportunitate fără niciun conţinut – unul transparent, cel puţin. Desigur, e datoria liderilor să transmită un pic de încredere, dar dacă încrederea ar sta pe ceva mai sincer decât vorbele astea de lemn cu proiectul de ţară şi hotărârea noastră de a rămâne în UE ar fi mai bine. Anul trecut la Vilnius am râs de politica noastră externă, cu dl Aurescu în frunte, că l-a pus pe şeful statului să spună că susţinem ferm parteneriatul estic, când fondul discuţiei era despre cu ce îl înlocuim, parteneriatul fiind deja la ora aceea un pod luat de ape. Suntem în exact aceeaşi situaţie. Vrem Europa cu o viteză, cu UK în ea şi cu muncitorii noştri fără restricţii în UK, şi asta mai şi spunem în declaraţii publice, când apa a trecut deja de acoperişul acestei construcţii depăşite, şi cei dinăuntru nu mai au pe unde să respire de atâtea oportunităţi, care cam seamănă cu valurile care te dau la fund.

NU: soluţia nu e în reiterarea asta puerilă, care îmi aminteşte de diplomaţia ceauşistă, care credea că mestecând la năut cu multe fălci vei produce eventual cafea, soluţia nu poate fi decât în recunoaşterea problemelor reale şi a poziţiei noastre cu sinceritate. Care poziţie trebuie schimbată, că e parte din problemă – cine citeşte pe Traian Ungureanu zilele astea, de exemplu, nu mai are de ce-l citi pe Nigel Farage, că sunt în oglindă, unul produce pe altul. Nu mă lungesc azi, dar frumos era dacă, în loc de banalităţile deja depăşite rostite la Consiliul European, şeful statului român spunea ceva mai din inimă. Iată aşa.

Către Bruxelles:

Dacă a existat o contribuţie, cât de mică, a României şi Bulgariei, şi în general a noilor membri din ţările foste comuniste, la creşterea euro-scepticismului din Marea Britanie şi restului Europei aş vrea să îmi exprim aici regretul şi să afirm voinţa popoarelor noastre de a elimina aşa ceva pe viitor. Ştiu că am deschis perspectiva unor soluţii individuale, dat fiind că am făcut imposibilă soluţia comună cu atitudinea pe care am avut-o faţă de refugiaţi. Dar avem o soluţie alternativă, avem mai ales decizia de a lucra cu colegii noştri din Europa de Est pentru a nu lăsa migraţia numai pe seama statelor care au fost deja generoase cu noi, suntem decişi să aducem o contribuţie mult mai mare decât până acum la Europa solidarităţii, şi aş fi vrut ca Marea Britanie să mai aştepte puţin şi ar fi văzut aceste iniţiative materializându-se.

Către români:

Oricât ar fi crescut insecuritatea în Europa şi în lume, ţara noastră este mai bine plasată şi apărată decât oricând în istoria ei. Nu străinii sunt duşmanii noştri, nu refugiaţii veniţi din Siria, nu cei are gândesc altfel decât noi, se închină în alte biserici sau nu se închină deloc, cumpără teren la noi deşi vorbesc altă limbă sau au alte idei despre sex – toţi aceştia sunt falşi duşmani. Problema noastră a fost şi rămâne că nu putem construi un sistem de încurajare, dezvoltare şi păstrare a talentelor cele mai diferite la noi în ţară, numai asta poate rezolva decalajul nostru de dezvoltare şi ajungerea din urmă a mediei de venit europene, reconstrucţia sistemului de merit în sectorul public şi în cel privat, şi oricât timp ne-ar lua asta, şi oricâţi oameni care profită de pe urma imposturii s-ar opune, asta e marea reformă curajoasă la care vă chem alături…

O să mă întrebaţi, la ultimele două puncte, ce şi cum? Asta credeţi că e problema, că eu sau alţi experţi nu ştim mai mult? Vorba e, cine altcineva mai vrea să ştie?

Puteţi comenta acest articol pe România Curată