Un cuplu muzical: Pinchas Zukerman si Amanda Forsyth

Pinchas Zukerman şi Amanda Forsyth FOTO tlvinspb.ru

La capatul primei saptamini a Festivalului George Enescu ne reintilnim cu violonistul Pinchas Zukerman si cu violoncelista Amanda Forsyth.

Sunt doi muzicieni care cântă ades împreună. Nu doar pentru că sunt căsătoriṭi de paisprezece ani, ci ṣi fiindcă împărtăṣesc aceeaṣi atracṭie pentru excelenṭa muzicală. La care, mi-au mărturisit în acest dublu interviu, au ajuns mai uṣor, datorită convieṭuirii.

Din succes trebuie să alegi ce este mai bun

El s-a născut în Israel, în 1948, ca unicul copil al unei familii de supravieṭuitori ai lagărului de la Auschwitz. Tatăl său era, cum mărturiseṣte maestrul Pinchas Zukerman, “cel mai bun interpret de muzică Klezmer”, pe care l-a cunoscut vreodată. Pe fiul său, căruia nu prea îi plăcea să stea la ṣcoală, l-a învăṭat să cânte la flaut, clarinet ṣi vioară. La Academia de muzică din Tel Aviv începe copilul Pinchas să studieze în mod serios vioara, la vârsta de 8 ani. Cu sprijinul marilor muzicieni Isaac Stern ṣi Pablo Casals, dar ṣi cu bursele primite de la Fundaṭia culturală America - Israel ṣi de la Juilliard School of Music, vine în 1962 la New York, pentru a studia la faimoasa instituṭie muzicală. 

Sanda Viṣan - Păreṭi să credeṭi că oamenii se nasc cu un talent, pe care trebuie să-l slujească. Dacă nu l-aṭi fi avut pe Isaac Stern în viaṭa dv., aṭi mai fi fost acelaṣi artist?

Pinchas Zukerman - Nu ṣtiu.

S.V. - Ce a însemnat pentru dv. ajutorul lui ?

P.Z. - Nu a fost un ajutor.

S.V. - Susṭinere spirituală ?

P.Z. - Nu doar atât.

S.V. - Ce a fost ?

P.Z. - O combinaṭie : o fiinṭă umană căreia îi pasă. Mai întâi i-a păsat de umanitatea din noi, apoi de partitură ṣi de marile talente. Rar întâlneṣti în viaṭă talentul adevărat. Când întâlneṣti un talent - ṣi eu am avut norocul să întâlnesc talente minunate -  trebuie să-i arăṭi apreciere ṣi să-l protejezi. Să-l fereṣti de aroganṭa produsă de succes.

S.V. - Ce efect a avut succesul asupra dumneavoastră ?

P.Z. - Din succes trebuie să alegi ce este mai bun, căci a doua zi eṣti tot tu însuṭi. Trebuie s-o iei de la început. E o vreme când crezi că asta e important. Vine apoi un timp când nu mai crezi aṣa. Iar în final ambele pot fi combinate, cu scopul de a exprima ce are muzica mai bun de transmis. Pentru că în final nu putem cânta mai bine decât putem noi, în acea zi. Tot ce se spune ṣi se face e doar reclamă, nu are nimic de a face cu ceea ce fac ṣi sunt cu adevărat. Aṣa a fost ṣi cu Stern: acesta este exemplul pe care mi l-a dat. Desigur, pe lângă faptul că a fost un muzician fantastic, a fost ṣi o persoană minunată. Am devenit parte din familia lui.

La orice vârstă îṭi poṭi găsi mentorul

Violoncelista Amanda Forsyth s-a născut în 1967, când violonistul Pinchas Zukerman, astăzi soṭul ei, împlinea 19 ani. Ea a văzut lumina zilei la Cape Town ṣi a crescut în Canada, unde părinṭii ei au emigrat, când copila avea doi ani. Tatăl, Malcolm Forsyth, s-a afirmat ca unul din compozitorii canadieni importanṭi, iar mama, ca balerină ṣi coregrafă recunoscută. Amanda s-a apropiat de violoncel printr-o violă mai întâi, căci doar aceasta era potrivită cu vârsta ei de 2 ani ṣi jumătate. A studiat apoi în Anglia, cu profesorul Jacquelinei Du Pré ṣi în Statele Unite, la JuilliardSchool în New York, dar ṣi la Los Angeles.

După ce a absolvit Conservatorul din Vancouver la 22 de ani, Amanda Forsyth devine membră a Orchestrei simfonice din Toronto, de unde o selectează Orchestra din Calgary. Rămâne aici 6 ani, fiind cea mai tânără ṣefă de partidă aleasă vreodată.

Sanda Viṣan - Tatăl v-a fost mentor, nu-i aṣa?

Amanda Forsyth - Am sfârṣit prin a-i fi eu, lui, mentor.

S.V. - E un proces în care dai ṣi primeṣti.

A.F. - Ziua în care el a devenit tatăl Amandei Forsyth în loc să mai fiu eu fiica tatălui meu a fost o zi de izbândă pentru mine.

S.V. - Aṭi câṣtigat totuṣi un premiu cu o piesă pe care el a scris-o pentru dumneavoastră.

A.F. - Un minunat concert pentru violoncel. Este un compozitor fantastic. Am crescut cu muzica în casă, mama era dansatoare ṣi aceasta era însăṣi normalitatea pentru noi. Tata nu a fost pentru mine ceea ce a reprezentat Stern pentru soṭul meu. Am avut mulṭi profesori minunaṭi în Anglia ṣi la New York. Oameni de la care am învăṭat ṣi continui să o fac. Chiar când te întâlneṣti cu succesul, orice ar însemna aceasta, tot trebuie să continui să înveṭi. La orice vârstă îṭi poṭi găsi mentorul, oriunde te-ai afla.

Nu există decât artă bună ṣi artă proastă

In 1963 Pinchas Zukerman îṣi face debutul newyorkez, iar la 19 ani câṣtigă premiul întâi la Concursul internaṭional Leventritt. Trei ani mai târziu începe să dirjeze, punând astfel bazele unei cariere muzicale internaṭionale, ca solist ṣi dirijor.

S.V. – Din ce materie sunt alcătuiṭi marii muzicieni?

P.Z. – Din Cunoaṣtere.

S.V. – Cunoaṣtere muzicală, generală?

P.Z.- Cunoaṣtere. Să mai spun o dată: Cunoaṣtere.

S.V. - Adică trebuie să înveṭe...

P.Z. - Toată viaṭa.

S.V. - Fiecare concert este o experienṭă nouă pt dv., sau există pericolul de a intra într-o anumită rutină?

P.Z. - Imi place să spun că, dacă va veni o zi în care să nu mai simt plăcerea de a deschide cutia viorii, s-a terminat. Nu înseamnă că eu, ca muzician, ca profesor sau ca mentor sunt terminat. Dacă dispare din fiinṭa ta vulnerabilitatea de a păṣi pe scenă, atunci e mai bine să închizie prăvălia. Muzica este poate cea mai bună manieră de comunicare, de a aduce oamenii împreună. Dacă nu mai simṭi asta, mai bine renunṭă, fiindcă oamenii simt imediat.

S.V.  - Cum comunicaṭi prin violoncel ?

A.F. - La fel ca pe orice alt instrument.Sunt mai multe feluri de a preda : doar prin vorbire, doar prin privire sau prin atingere, pe calea sunetului. Când predau, în unele zile studenṭii au violoncelul, pentru a putea imita sunetul. Sau mă pot atinge. Sau pun violoncelul deoparte ṣi doar  le vorbesc. Creierul procesează ṣi ei îṣi creează propriul sunet.

S.V. - Aṭi declarat că vă place instrumentul, fiindcă e foarte aproape de vocea umană.

A.F. - Violoncelul, în general.

P.Z. - Aici nu suntem de acord.

A.F. - Pentru că gama mea, de la coarda Do până la vârf, la coarda La , este mai largă decât a viorii, care e foarte  limitată.

P.Z. - OK. Dar nu are coarda Mi.

A.F. - Dar am coarda Do.

P.Z. – Aṣa că ne întâlnim la jumătate.

S.V. - Dar Guarneri-ul dv.? Il numeaṭi scripcă, ceea ce v-ar transforma într-un scripcar.

P.Z. - E foarte simplu: trebuie să cânṭi cu un sunet frumos ṣi corect. Nici un compozitor nu doreṣte să-ṣi audă muzica, cântată fals ṣi cu un sunet urât. Acesta e principiul.

S.V. - E uṣor de spus, dar cere multă muncă.

P.Z. - Absolut, mult exerciṭiu.

S.V. - Câte ore pe zi exersaṭi?

P.Z. - Depinde de zi. Uneori călătoreṣti toată ziua. Depinde de repertoriu, trebuie să înveṭi piese de muzică modernă sau clasică, dar care poate fi nouă pentru tine. Intotdeauna trebuie să lucrezi.

S.V. – Preferaṭi muzica modernă sau aṭi cânta mai curând Bach sau Beethoven? Aṭi cântat, de pildă, Sonatele lui Beethoven.

P.Z. - Nu există decât muzică bună ṣi muzică proastă, nu veche ṣi nouă. Nu există artă nouă ṣi veche. Picasso este la fel de nou ca în 1906, când a trecut de perioada albastră. Trebuie să învăṭăm cum a făcut asta. Marii compozitori de azi au privit în trecut ṣi au luat lucruri de acolo. Trebuie să o facă, altfel nu are nici un sens. Nu poṭi să scrii o piesă în care să produci zgomote. Ce e asta? Ṣi, à propos, s-a mai făcut înainte. Toate acestea fac parte din întregul care înseamnă să fii muzician, artist capabil să transmiṭi un mesaj, ce a fost scris. E foarte simplu.

Tehnica sa excepṭională a făcut din maestrul Zukerman, un solist căutat, de-a lungul anilor, de orchestre din întreaga lume ṣi un partener pentru muzica de cameră al unor stele ca Jacqueline Du Pré, Daniel Barenboim sau Itzhak Perlman. In anii ’80 a fost, de altfel, directorul Orchestrei de cameră din Saint Paul, Minnesota ṣi al mai multor festivaluri. In calitate de solist ṣi dirijor, începe colaborarea cu Orchestra Centrului Naṭional al Artelor din Canada, al cărei director muzical devine în 1998, luându-ṣi astfel rezidenṭa în Ottawa. 

Prezenṭa sa la conducerea tinerei orchestre a însemnat impunerea unor standarde de performanṭă muzicală, care au asigurat formaṭiei turnee de succes în America ṣi în Europa, precum ṣi realizarea unor înregistrări discografice ṣi a unor programe de radio ṣi televiziune naṭionale. Adept al noilor tehnologii, Pinchas Zukerman a îmbunătăṭit acustica sălii Centrului cu un sistem electronic, care nu ar strica nici pe meleagurile noastre.

P.Z. - Sistemul ACS este un sistem computerizat foarte complicat: o energie analogă, nu sunet, intră în computer ṣi acesta îṭi spune unde sunt părṭile slabe pe scenă ṣi în sală. Formează apoi, electronic, substanṭa de indus în părṭile slabe ale sălii. Ṣi sunt multe puncte slabe, în multe săli.

S.V.  - Dacă trebuie să cânṭi într-o sală cu asemenea acustică proastă, ce faci?

P.Z. - Te rogi.

S.V. – Christoph Eschenbach îmi spunea, de pildă, că a trebuit să dirijeze Orchestra din Paris vreme de 4 ani, într-o sală de vodevil îngrozitoare. Ce poṭi face în assemenea cazuri ?

P.Z. - Ne imaginăm sunetul. Sistemul  ACS ne dă posibilitatea să creăm cele cinci dinamici, dar ṣi componenta emoṭională. Mă veṭi întreba: ar trebui să fie un asemenea sistem un substitut pentru Carnegie Hall sau Musikverein? Desigur că nu. Dar cred că orice sală construită azi fără un asemenea sistem de sonorizare înseamnă să construieṣti ca ṣi cum nu ai avea electricitate. Nu cred că mergi la Musikverein cu lumânări. Ar fi frumos, dar nu cred că ai face-o. Aṣa că de ce să nu îl ai, din moment ce te ajută. In America de nord, în marile săli, unde avem orchestrele de rock’en roll zgomotoase, le putem « liniṣti ». Putem ajuta zgomotul acela, sunetul acela, să nu ne rănească urechile.

Vino la New York, cu beṭiṣoarele tale

Dacă Dumnezeu dă oamenilor talentul, atunci maestrul Zukerman este vajnicul său slujitor, căci face mult pentru ca înzestrarea muzicală a tinerilor să nu se risipească. Deṣi are un program concertistic ṣi managerial încărcat, nu ezită să îṣi petreacă o parte din timp conducând programul de performanṭă muzicală, pe care l-a creat la prestigioasa Manhattan School of Music din New York.

S.V. - Ce-i spuneṭi unui părinte care vine la dv. ṣi vă spune: copilul meu trebuie să fie un Casals sau...

P.Z. - Trebuie? Nu cred că ar spune aṣa ceva.

S.V – Ar spune: are datele.

P.Z. - Depinde.

S.V. - Depinde de ce?

P.Z - In Asia, de pildă, un copil care învaṭă muzică este ca unul din Franṭa, în secolul al XVIII-lea: e un simbol pentru familie, fiindcă e la un nivel social ridicat. Ce se întâmplă cu copilul, odată ce a crescut ? Multe se pot întâmpla. Joacă un rol în asta mediul cultural, limba, norocul. Dar când e vorba de un mare talent, nu încape îndoială, o ṣtim cu toṭii.

S.V. - Daṭi exemplul unei ṭări asiatice. E vorba de o cu totul altă cultură.

P.Z. - Nu mai e. Chinezii de azi, din zona continentală au, cred eu, sufletul poporului evreu. De unde le vine, n-am idee. Dar când cineva de 14 ani, în Beijing poate cânta ca Stern sau ca Oistrach, îmi spun: e foarte bine. Ṣtiṭi ce fac? Mi-i pun direct în buzunar. Vino la New York, cu beṭiṣoarele tale! Vom lucra împreună. Aṣa se construieṣte, de la o generaṭie la alta. Creierul e un computer foarte lent...

S.V. - Nu e lent, e foarte rapid, dar nu ṣtim noi să-l folosim integral.

P.Z. - Ce trebuie să facem cu mulṭi din aceṣti copii este să ṣtergem lucrurile inutile din capul lor, prin informaṭie. Aceasta se întâmplă între 15 si 22 de ani. E o vârstă dificilă, indiferent dacă eṣti coreean, chinez, sau mongol. Diferenṭa, în secolul XX, a făcut-o societatea. Avionul 787 ṣi faxul au schimbat totul. Ṣi trebuie să trăim cu asta. Astăzi e o problemă pentru tinerii de 30 sau 40 de ani, care au crescut cu televizorul.

S.V. - Internetul nu e o problemă ṣi mai mare?

P.Z. - Nu e o problemă aṣa de mare cum credeṭi. Televiziunea însă este, fiindcă în faṭa ei tinerii nu fac decât să primească.

S.V.  - Cum spun americanii: legume pe canapea.

P.Z. - Televiziunea ne furnizează informaṭii diferite, unele sunt bune, altele, nu prea.  Când tinerii îi văd pe alṭii la televizor, vor să fie ca ei. Eu nu l-am văzut niciodată pe Iasha Heifetz cântând, la televizor. L-am ascultat pe un disc vechi ṣi mi-am zis: sunetul meu trebuie să aibă aceeaṣi calitate.

Azi oamenii îṣi spun: vreau să arăt ca la televizor. Asta e problema: histrionismul.

Când Heifetz preda, avea un băṭ. Nu arcuṣul, ci un băṭ. Dacă te miṣcai 30 de centimetri, te plesnea. In 1971, eram cu Rubinstein în Colorado. Am mers la o petrecere după concert ṣi mi-a spus: ieri am cântat Concertul pentru pian de Chopin în faṭa a 5 milioane de oameni. Unde? m-am mirat eu. La serialul de televiziune Omnibus. Ṣtii ce e asta? Da, am spus eu. Am cântat la pian 55 de ani ṣi e prima oară când cânt pentru 5 milioane de oameni. Intr-o singură oră. Asta este diferenṭa. Important este ce faci cu acest mijloc. Te ajută, dar te ṣi poate ruina într-o secundă. Trebuie să înveṭi multe lucruri. Computerul face de toate. Televiziunea nu face decât să se reverse peste tine.

Trebuie să facem muzica accesibilă

Increzător în cei care vin spre muzică, maestrul a creat, la Centrul Naṭional al Artelor din Otawa ṣi programe dedicate tinerilor muzicieni: clase de măiestrie pentru tineri interpreṭi, dirijori ṣi compozitori din Canada ṣi din întreaga lume. Dar s-a gândit să formeze ṣi tânărul public, folosind resursele internetului, pentru a da acces elevilor la turneele orchestrei din întreaga lume. Prin acelaṣi program au fost puse la dispoziṭia a 12.500 de ṣcoli primare din Canada înregistrări muzicale ale orchestrei, pentru educaṭia elevilor.

S.V. – Aveṭi un program educativ remarcabil, folosind tehnologia de azi. Ce este acest program de video conferinṭe?

P.Z. - Permite să fii prezent, fără să trebuiască să călătoreṣti mii de km. Este o importantă dezvoltare a societăṭii ṣi a înṭelegerii noastre. Depinde cum o foloseṣti însă.

S.V. - O ṣcoală din Romania ar putea intra în acest program?

P.Z. - Nu doar o ṣcoală, ci mult mai multe.

S.V - Este un acces liber pe internet?

P.Z. - Nu încă [ în 2007, n.n.], există niṣte costuri ale timpului de accesare, pentru provider. Dar e mult mai ieftin decât acum 20 de ani. In medicină folosesc sistemul de 30 de ani, la fel  ṣi în armată. In arte suntem întotdeauna în urmă, venim în ultima clipă. Dar cred că artele le vor depăṣi, fiindcă oamenii o doresc. Vor informaṭie, vor să afle cum obṭii un sunet special pe violoncel sau pe vioară. Trebuie, deci, să facem muzica accesibilă. Acum o poṭi face pe chat, prin emailul cu video.

S.V. -Au ṣi feedback elevii?

P.Z. - Pot avea.

In 2001, CD-ul cu Cvartetele pentru flaut de Mozart, cu Zukerman la violă ṣi Amanda Forsyth la violoncel, a fost considerat în Canada cea mai bună înregistrare de muzică de cameră. Formaṭia fondată de ei, Zukerman Chamber Players, alcătuită din membri ai orchestrei Centrului Naṭional al Artelor a fost prezentă la festivaluri importante, ca Ravinia, Schleswig-Holstein sau Tanglewood.

S.V. - Aveti compozitori preferaṭi?

A.F. - Nu. Uneori cânṭi un compozitor ṣi te gândeṣti la altul care îṭi place, de asemenea. Iṭi construieṣti repertoriul cu piesele care îṭi plac.

S.V.  - Fiind soliṣti, cum vă integraṭi într-un ansamblu de cameră?

P.Z. - Noi l-am creat, ca să putem comunica, cu artiṣtii. Suntem ca o familie. Creṣtem ca artiṣti, interpretând ṣi reluând muzica mare. Inveṭi mereu ṣi interpretarea devine tot mai bună, cu fiecare reluare.

M-am născut ca să păṣesc pe scenă

Pinchas Zukerman a înregistrat, ca solist, mai mult de 100 de CD-uri, cu lucrări reprezentative pentru repertoriul de vioară ṣi violă, fiind nominalizat pentru premiile Grammy de 21 de ori ṣi câṣtigând două premii, pentru muzică de cameră, în 1980 ṣi ca solist cu orchestra, în 1981. Apare frecvent, ca solist ṣi dirijor, cu mari orchestre, ca filarmonicile din Chicago, New York, Berlin sau Philadelphia.

S.V.  - Uneori publicul are impresia – aṭi mărturisit-o chiar ṣi dv. - că sunteṭi puṭin blazat pe scenă.

P.Z. - N-am spus asta niciodată.

S.V. - Am citatul aici.

P.Z. - E o greṣeală.

S.V. – Faceṭi cu pasiune ceea ce faceṭi?

P.Z - Absolut. Toată viaṭa am fost aṣa. M-am născut ca să fac asta. Să vă spun o poveste. Acum câṭiva ani eram în Australia, în vacanṭă. Amandei îi place să urce pe munte. Intr-o zi mă ia de mână, ca să urc împreună cu ea. Nu era foarte înalt ṣi era frumos. Când am ajuns în vârf, am privit-o ṣi i-am spus: nu m-am născut ca să urc munṭii, ci ca să păṣesc pe o scenă plată.

A.F.- E un citat foarte bun: m-am născut ca să păṣesc pe o scenă plată, ceea ce înseamnă: nu mă mai obliga să urc munṭii.

S.V. - Dar nu aṭi luat citatul cu dv. la orele de karate pe care le faceṭi, nu-i aṣa?

A.F. - Nu. Ṣtiṭi, trebuie să fiu atentă la mâini, dar mai mult lovesc. E folositor în somn !

Cu violoncelul ei Testore din 1699, Amanda Forsyth ṣi-a făcut debutul solistic în 2005, cu Filarmonica din Chicago, continuând să facă ṣi să predea muzică, alături de soṭul ei, la Ottawa. Violonistul predă însă ṣi la New York, la celebra Manhattan School of Music.

Pentru ceea ce este ṣi pentru ceea ce a făcut, Pinchas Zukerman a primit în 1983 Medalia artelor, din partea preṣedintelui Reagan, iar în 2002 a devenit primul deṭinător al premiului de excelenṭă artistică, ce poartă numele maestrului său, Isaac Stern.

Cuplul de muzicieni Zukerman - Forsyth este prezent în marile săli de concert ale lumii ṣi se bucură de atenṭia presei, asemenea vedetelor de film.

P.Z. - Noi nu putem fi staruri de cinema.

S.V. – Presa crede altfel.

P.Z - Nu, nu ṣtim cum s-o facem.

S.V. - Dar aveṭi statut de staruri.

P.Z. - Dar nu de cinema. E o diferenṭă. Am fost o stea în ochii mamei mele încă de când m-am născut.

S.V. - Sunteṭi ṣi în ochii a milioane de oameni.

P.Z. - Ochii mamei îmi ajung. Mi-a spus: Pinchas, eṣti o stea.

S.V. - Orice mamă ar trebui să-i spună asta copilului ei.

P.Z. - Nu suntem stele de cinema. Noi muncim mult. Cu cât munceṣti mai mult ṣi ai mai multă disciplină ṣi cunoṣtinṭe, cu atât pare mai uṣor.

A.F.  - Ṣi cu atât mai mult devii propriul tău critic nemilos. Acolo trebuie să ajungi. Nu-mi pasă ce crede lumea. Dacă le-a plăcut, e bine, fiindcă s-au transformat timp de o oră ṣi jumătate, auzind muzică, orice vor fi ales. Eu, în schimb, ṣtiu ce trebuia să fi făcut mai bine ṣi am auzit ce nu mi-a plăcut. Aṣa că data viitoare n-o să mai fac la fel. Dacă aud la el ceva ce nu-mi place, îi spun, fiindcă nici lui nu-i place. De asta spun că e bine să fii căsătorit  cu o muziciană, fiindcă eu am auz perfect.

P.Z. - Da, ea e cel mai bun critic al meu.

S.V. - E acesta scopul ultim al interpretării muzicale?

P.Z. - Nici vorbă.

A.F. -Totul e in inimă.

P.Z. – George Bernard Shaw a scris foarte bine despre muzică. Asta ar trebui să citim. El înṭelegea. Foarte puṭini oameni înṭeleg cu adevărat.

S.V. - Muzica?

P.Z. - Profunzimea ei.

S.V. - Dar nu trebuie s-o simtă ?

P.Z. - Ṣtiṭi că avem două părṭi în creier.

S.V. - E muzica ceea ce italienii numesc una cosa mentale? Se adresează minṭii sau inimii?

P.Z. - 95% trebuie să fie intelectul, dar la nimeni nu e aṣa. Aṭi avut un român celebru. Se numea Celibidache. La el proporṭia era 99,9%. Avea o cunoaṣtere incredibilă. Acela este un nivel special de înṭelegere. Cred că a fost un om extraordinar. Ṣi nu o spun fiindcă sunt în România. El îmi este model de foarte mulṭi ani, dar nu pot fi ca el. Aṣ vrea să fiu, dar nu pot.

S.V. - Dacă aṭi fi ca el, nu am mai avea CD-urile dv., fiindcă n-aṭi accepta nici dv. înregistrările.

P.Z. - Nu ṣtiu, dar el m-a ajutat să înṭeleg muzica mai bine. Asta contează. E tot ce putem face: să sperăm că oamenii vor înṭelege.

Ii putem asculta -ṣi înṭelege- pe Pinchas Zukerman ṣi Amanda Forsyth, pe 8 ṣi 9 septembrie ( vezi festivalenescu.ro), pentru a face astfel trecerea de la strălucitoarea primă săptămână a Festivalului, către celelalte momente de densitate muzicală, ale acestei adevărate luni George Enescu.