The King's Consort şi sacrul

Două zile cu The King’s Consort ar putea fi emblema unei stagiuni normale la Ateneul Român. Programaţi la ora 22:30, englezii n-au reuşit să umple sala decât pe jumătate. Ce păcat!

Articol publicat pe blogul Despre Opera

Vineri şi Sâmbătă, 4 şi 5 Septembrie 2015, ora 22.30, la Ateneul Român

The King’s Consort – Orchestră şi cor, Dirijor: Robert King

Mendelssohn–Bartholdy – Oratoriul „Paulus”
Solişti: Carolyn Sampson – soprană, Hilary Summers – alto, James Gilchrist – tenor, David Wilson-Johnson – bas

Odes for St.Cecilia
Purcell – Ode to St.Cecilia „Welcome to all the pleasures” (1683)
Britten – A Hymn to St.Cecilia (1942)
Händel – Ode to St.Cecilia „From Harmony” (1739)
Solişti: Carolyn Sampson – soprană, Robin Blaze – contratenor, James Gilchrist – tenor, David Wilson-Johnson – bas

Seria de concerte „de la miezul nopţii” este extraordinară din punct de vedere artistic, dar este o greşeală ca organizare. De ce nu putem programa astfel de concerte în anii fără festival? Ar face furori. Răspunsul nu-l putem găsi decât, poate, într-un soi de feudalism cultural românesc.

Vineri a fost oratoriul Paulus de Mendelssohn-Bartholdy, o capodoperă uitată. Ascultându-l la Ateneu, am avut senzaţia, pentru o clipă, că sunt la Londra, în era victoriană. Apoi că sunt la Berlin, prin 1945, sub bombardament, atunci când primele sunete ale festivalului de folk au început să răzbată de afară. Sacrul şi profanul...

Cu un libret destul de modest, dar cu o muzică foarte frumoasă, oratoriul a fost un moment foarte reuşit al acestui festival. E o compoziţie care nu prea mai are legătură cu mult mai celebrele oratorii de Bach, dar e şi plină de inovaţii. Vocea lui Iisus este nedefinită, putând fi interpretată de o soprană, un tenor, sau chiar de către cor. Apoi, o altă inovaţie este apariţia duetelor într-un oratoriu. Şi ce duete! Soliştii, toţi antrenaţi pentru muzica sacră, au o expresivitate pe care nu am regăsit-o niciodată la artiştii de operă care cântă acest repertoriu. Sigur, sunt voci mai drepte, cu o vibraţie diferită, dar cu o limpezime de cristal, acutele lor sunt angelice, te înfioară pe loc. E o altă expresivitate în muzica aceasta, una la fel de intensă ca în operă, dar pătrunsă de fervoarea credinţei cu care a fost scrisă muzica. Azi, Paulus nu mai are popularitatea din 1837, când a fost compus. Faptul că am putut asculta această muzică la Bucureşti ţine de domeniul miraculosului. James Gilchrist, tenorul care interpreta şi rolul naratorului, a fost exemplar. O pasiune reţinută a străbătut toate intervenţiile sale. Carolyn Sampson în schimb a fost un înger, dar şi o imagine vie a credinţei, o Jeanne d'Arc în mijlocul soldaţilor. Corul, abia 32 de persoane, a făcut mai multă muzică decât toate ansamblurile de la noi, care nu coboară efectivul niciodată sub 50 de corişti. Extrem de bine definite vocile, cu o dicţie perfectă şi o pasiune care li se citea în priviri, ei au fost motorul muzical acestui oratoriu.

A doua zi, Odele pentru Sfânta Cecilia au continuat povestea într-un mod încântător. Un mic discurs al lui Robert King, plin de umor, care ne-a invitat în lumea lui Purcell, a început o noapte care ar fi trebuit să nu se mai termine. Micul coral al lui Benjamin Britten a fost o bucurie. Au cântat 17 oameni care au umplut cupola Ateneului Român de armonie. Sfânta Cecilia este patroana muzicii. Benjamin Britten s-a născut chiar de ziua ei. Omagiu obligatoriu. Copilăresc de simplu, de o inocenţă tulburătoare. Händel era inevitabil. Dar şi inimitabil, inconfundabil şi inenarabil. Aproape un oratoriu în miniatură. Ce duet extraordinar între flaut şi vocea de soprană a lui Carolyn Sampson!

Am plecat vrăjit, în inima nopţii. Sfânta Cecilia suflase peste melomani, domolind arşiţa zilei...