Românii şi ungurii. Episodul secuilor

În ultimii 23 de ani, trecuţi de la Revoluţia din Decembrie 1989, problema raporturilor româno-maghiare a fost dezbătută în special în plan politic, cu o retorică al cărei ton a variat de la toleranţă la naţionalism şi chiar şovinism de ambele părţi. Nici procesul de predare –învăţare a istoriei românilor nu a neglijat acest aspect.

Celor care susţin că nu se face politică în şcoală le putem răspunde că Aristotel a definit politica drept ştiinţa cetăţii, a creării conştiinţei apartenenţei la un popor, la o patrie, iar predarea istoriei urmăreşte exact acest obiectiv, al formării la tineri a sentimentului patriotic şi a stimulării spiritului naţional.

Făcând o radiografie a evoluţiilor istorice a ultimelor două decenii, se constată o evoluţie după cum urmează:

• Perioada 1990-1999 – perioada fundamentării democraţiei în România, când subiectul relaţiilor româno-maghiare a cunoscut momente de încordare (evenimentele de la Târgu-Mureş), în special după intrarea Ungariei în NATO, înaintea României, în condiţiile în care comunitatea maghiară a fost reprezentată prin UDMR la guvernare (1996-2000) a militat pentru autonomie, având sprijinul Ungariei (emiterea legitimaţiilor de maghiar, dezvelirea monumentului de la Arad, al celor 13 generali maghiari, acuzaţi de crime grave împotriva românilor).
• Perioada 2000-2007 – perioada consolidării prestigiului internaţional al României, care a fost invitată în 2003, la summit-ul de la Praga să adere la NATO. Retorica extremistă s-a diminuat din ambele părţi, prin eşecul PRM de a intra în Parlamentul României în 2004 şi prin desprinderea unor radicali din UDMR, după ce Ungaria a aderat la Uniunea Europeană în 2004
• Perioada 2007-2012 – aderarea României la Uniunea Europeană şi efectele acesteia asupra evoluţiei politico-economice a statului român.

Acesta este cadrul politic în care subiectul pătrunderii ungurilor în Transilvania a făcut constant parte din programa de istorie. Profesorul de istorie, urmărind constant să dezvolte sentimentul patriotic al elevilor (prezent la scopurile lecţiei – formative şi psiho-motorii), uzează de tactul pedagogic, să-şi prezinte coerent informaţia bazată pe următoarele elemente:

• contextul migraţiilor în care maghiarii vin în Câmpia Panonică;
• asumarea de către maghiari a misiunii apostolice;
• direcţiile de pătrundere în Transilvania;
• dislocarea secuilor şi împingerea lor forţată spre zona Harghita-Covasna;
• conflictele cu liderii formaţiunilor prestatale româneşti Gelu, Glad, Menumorut;
• colonizările secundare ale regalităţii maghiare şi documente care atestă formaţiuni româneşt preexistente (Cronica lui Annonymus, Diploma Cavalerilor Ioaniţi, Bula de Aur a Saşilor etc.
• rezistenţa etnică a românilor este echivalentă cu păstrarea credinţei ortodoxe.
• Unio Trium Nationum.
• Tripartitumul lui Werboczy
• Conflictul sângeros româno-maghiar din 1848-1849
• Dualismul austro-ungar
• Atrocităţile horthyste din vara anului 1940
• Holocaustul evreiesc orchestrat de Ungaria în nord-vestul Ardealului, pus nejustificat  pe seama României
• Aderarea oarbă a ungurilor spre comunismul stalinist (primii lideri comunişti ai PCdR, ca Elek Koblos, erau maghiari şi ucrainieni)

Sunt convins că trebuie să trecem noi am fost înaintea lor aici, dat fiind că dinamica populaţiilor în epoca medievală era accelerată, că România nu poate discrimina pe nimeni, că minorităţile etnice au un statut într-o ţară europeană. Totuşi trebuie să folosim arcul peste timp, să explicăm elevilor că românilor li s-au  luat toate drepturile, nefiind recunoscuţi ca naţiune, situaţie care se va perpetua până în 1918.

Introducerea manualelor alternative a dus la o prezentare mai redusă a subiectului, mai ales datorită faptului că istoria românilor, începând din anul 2000 se predă la gimnaziu numai la clasa a VIII-a, iar la liceu numai în clasa a XII-a. Făcând un sondaj al manualelor alternative utilizate între anii 1999 şi 2002, putem constata că acest subiect se regăseşte în manualele editate de editurile Rao[1], Humanitas Educational[2], Carminis[3], Petrion[4].

Noile cerinţe curriculare în vioare începând din 2009, acordă atenţie acestui subiect, aşa cum e cazul programei de istoria românilor la clasa a VIII-a. Acum manualele include informaţii referitoare la subiectul nostru în cadrul temei Autnomii locale şi instituţii centrale în spaţiul românesc (secolele IX-XIII).

Acest conţinut a constituit un subiect favorit al olimpiadelor judeţene şi naţionale de istorie, aşa cum s-a întâmplat în 1998 şi 1999. La Olimpiada Naţională de Istorie din 1999, desfăşurată la Cluj-Napoca, primul subiect de la clasa a XI-a,  a fost  dedicat pătrunderii ungurilor în Transilvania, ceea ce a determinat unele ziare clujene să o numească olimpiada româno-maghiară.

Chiar în mijlocul Conferinţei de Pace de la Paris din 1919, Ionel Brătianu a demisionat şi a criticat public areopagul european care voia să dea minorităţilor din Transilvania drepturi care le depăşeau pe ale românilor din Vechiul Regat. Până la urmă, Marile Puteri şi-au schimbat atitudinea şi România a devenit România Mare.

Secuii sunt o populaţie diferită de cea maghiară

Este clar că autonomia solicitată de secui, în aşa-zisul ţinut secuiesc se încadrează în logica arătată a evenimentelor. Neputând să ceară autonomia comunităţii maghiare, Ungaria scoate din mânecă asul secuilor. Secuii sunt o populaţie total diferită de cea maghiară, devreme ce apar ca natio fie în Tripartitumul lui Werboczy, fie în Unio Trium Nationum.

Astfel, Budapesta dovedeşte că, în continuare, nu a abandonat gândul ”Ungariei Mari”. Acum vrea să joace tactica europeană. Să arate că România condamnă la dispariţie o populaţie străveche, secuii, cărora, haideţi s-o spunem pe-a dreaptă, ei le-au şters identitatea.

Touşi secuii au jucat cartea lor şi, din păcate pentru unguri, nu i-au prea avut la inimă, devreme ce îi găsim ca aliaţi cu românii ba în luptele lui Ştefan cel Mare, ba în cele ale lui Mihai Viteazul, supăraţi că Bathoreştii le luaseră privilegiile.

Sunt multe comunităţi, precum bascii din Spania, tirolezii din Italia, care se bucură de autonomie, dar vor mai mult. Totuşi, eu n-am văzut Austria să sară la gâtul Italiei, agitând spiritele, după cum n-am văzut pe nimeni să dea lecţii Spaniei despre basci.

Din păcate, Convenţia Democrată şi PDL sunt formaţiunile care au făcut cel mai mult sluj în faţa ungurilor. Chiar şi PNL i-a tolerat, până în 2008, pentru a avea majoritatea în faţa lui Băsescu. Ştim că UDMR a dorit o regionalizare, în care să existe o regiune care suprapusă peste harta Ardealului de Nord răpit în 1940 se potrivea perfect. Tot UDMR cerea ca şi condiţie de intrare la guvernare în 2012 ştergerea sintagmei de stat naţional. Adică, la guvernarea României s-a aflat un partid care contesta caracterul de stat naţional al ţării pe care o guverna.

Ce face azi Guvernul României este firesc, normal şi necesar. E normal să ceri scuze public unui guvern european, vecin, care se conduce după practici medievale. Ungaria e o ţară care s-a aruncat orbeşte în braţele cui a dat mai mult. Bela Kun a fost un bolşevic, Miklos Horthy a fost un criminal de război, Janos Kadar un inchizitor si un călău şi exemplele pot continua.

Legile României nu permit afişarea pe clădiri publice a unor simboluri altele decât cele prevăzute de lege. Eu n-am văzut drapelul Olteniei, nici pe al Transilvaniei, nici pe al Moldovei, fluturând pe sedii de prefecturi.

E timpul să ne exprimăm identitatea noastră de români şi să împiedicăm reaprinderea focului şovin care mocneşte deja la Budapesta. Prin susţinerea făţisă a acţiunilor iredentiste, Ungaria îşi încalcă statutul de stat UE şi NATO.

[1] Stelian Brezeanu, Adrian Cioroianu, Mihai Sorin Rădulescu, Mihai Retegan, Florin Muller, Istorie, manual pentru clasa a XII-a, Editura Rao, Bucureşti, 2000, p.26-27.

[2] Nicoleta Dumitrescu, Mihai Manea, Cristian Niţă, Adrian Pascu, Aurel Trandafir, Mădălina Trandafir, Istoria Românilor, manual pentru clasa a XII-a, Editura Humanitas Educaţional, Bucureşti, 2002, p.18-19.

[3] Iulian Cârţână, Gheorghe Dondorici, Elena Emilia Lica, Octavian Osanu, Relu Stoica, Emil Poamă, Istorie, manual pentru clasa a XII-a, Editura Carminis, Piteşti, 2000, p.19-20.

[4] Ioan Scurtu, Marian Curculescu, Constantin Dincă, Aurel Constantin Soare, Istoria Românilor, manual pentru clasa a XII-a, Bucureşti, 1999, p.16-17.