Malpraxis

Amestecul mistico-securistico-psihiatric reprezentat de „afacerea Robert Turcescu” ţine afişul de aproape trei săptămâni. Timp în care a plouat cu supoziţii, cu interviuri în care intervievatul, specializat în dezinformare retribuită la preţ redus, aşa după cum arată fluturaşii de salariu în chip suspect făcuţi publici, mai mult a delirat decât a vorbit.

Un delir şmecheresc, în fond, ce mie mi-a dat impresia că locotenent-colonelul cu misiuni în presă îşi mai bate o dată şi încă o dată joc de profesia pe care pretinde că ar fi făcut-o. Ca şi de telespectatorii pe care i-a dus ani buni, în cel mai ordinar chip cu putinţă, cu preşul.

Robert Turcescu şi faptele lui au fost cel mai drastic puse la zid exact de colegii de la trusturile de presă pentru care a lucrat în vremea din urmă şi pentru care era, până în seara spovedaniei, un adevărat guru. Nu cred nicio clipă că jurnaliştii de la Evenimentul zilei, ziar în care Turcescu mai scria din când în când omagii băsiste, sau cei de la postul de televiziunea b1tv îl execută cu program pe fostul lor coleg din motive strict profesionale, de ordin deontologic ori de conştiinţă. Adevărul e că postul de televiziune din Calea Victoriei, al cărui personal redacţional e în cea mai mare măsură format din cetăţeni care cu totul alta spuneau şi profeţeau pe vremea când erau pe statele de plată ale lui Dan Voiculescu, a suferit în ultima vreme grele lovituri de imagine.

Cazului de corupţie Andrei Bădin i-a urmat în timp record cazul Turcescu, lucru care într-o ţară normală, cu o presă normală, ar conduce la decredibilizarea totală, la scăderea dramatică a audienţei, la pierderea comenzilor de publicitate şi, în cele din urmă, la faliment. Noroc că România nu este o ţară normală, la fel cum nu îi e nici presa. Povestea Bădin conjugată cu povestea Turcescu a arătat încă o dată că, în fond, nu există nici o diferenţă între Antenele felixiene şi postul controlat de Sorin Oancea. Că mercenariatul, minciuna, sperjurul, convingerile contra cost, moralitatea zero sunt în ambele locuri ingrediente editoriale favorite. Că se află la ele acasă. Şi că ambele locuri izbutesc să îşi conserve audienţă, fani, susţinători şi aplaudaci, deşi sunt roase de neprofesionalism şi necinste, iar deviza lor e “totul de vânzare”.

Nu am veleităţi detectiviste, nu ador scenarita de nici un fel. Dar mi-a fost limpede din primul moment că Robert Turcescu a reacţionat la ordin. Că nu s-a spovedit din considerente de morală ori spre a se prezenta curat la altar, în faţa lui Dumnezeu, pentru a începe, despovărat de păcate, noua lui viaţă de om la casa lui,aşa cum scria ieri o publicaţie on line. Că la mijloc s-a aflat şi un şantaj, poate chiar unul la nivel înalt, are foarte puţină importanţă. Şantajul e unul dintre domeniile de maximă competenţă la vârful politicii româneşti.

Pot să pariez că ordinul a venit din partea idolului lui Turcescu, al Comandantului suprem, căruia cineva i-a spus că a făcut-o de oaie în privinţa candidatului la preşedinţie ofiţer acoperit. Că dacă acesta chiar există nu poate fi deconspirat fiindcă nu îngăduie legea, ia, dacă acoperitul ar fi premierul Victor Ponta, deconspirarea ar avea efect politic zero, electoratul actualului prim-ministru nefiind defel sensibil la astfel de fineţuri şi delicateţuri. Pentru acest electorat torna, torna frate se rezolvă printr-o metafonie, o diftongare condiţionată graţie căreia torna devine prompt, fără dureri, toarnă.

Telenovela cu spioni pusă la cale de Robert Turcescu şi comandanţii săi nu are pentru mine nici un fel de importanţă. Dacă mă ocup acum de fostul jurnalist Robert Turcescu, o fac pentru că mi se pare firesc ca el să rămână pe veci un un fost. Socotesc de-a dreptul insultătoare ipoteza că Robert Turcescu s-ar putea reîntoarce în presă, că vreun ziar, vreun post de radio sau vreo televiziune l-ar mai putea vreodată angaja, da vreo emisiune, lăsa să intoxice cititori, ascultători sau telespectatori.

Medicilor care greşesc şi al căror malpraxis este dovedit li se ridică de către Colegiul Medicilor dreptul de a mai profesa. Dascălii cu abateri disciplinare şi comportamentale grave sunt excluşi pe veci din învăţământ. E drept că nu foarte prompt şi nu fără tentative de a fi „salvaţi“ de colegi pretins inimoşi. Fostul şi falsul ziarist Turcescu pare să fie scutit de astfel de neplăceri.  Drept pentru care obrazul lui gros şi educaţia de mahala primită, ca şi anii lungi în care ne-a escrocat 100% şi în direct îi îngăduie să se gândească la revenire, în ciuda malpraxisului său evident.

Iar Clubul Român de Presă, cu al său Consiliu de onoare cu tot, tace. Probabil pentru că nici Clubul şi nici onoarea nu mai prea există pe malurile Dâmboviţei.