Material realizat de Lucian Dumitrescu*

Evenimentul a avut loc pe 3 aprilie 2018 în Aula Academiei Române. La el au luat parte academicieni, diplomaţi, oameni politici, profesori, jurnalişti, experţi în politici de securitate, cercetători şi studenţi. Textul care urmează, ilustrat cu imagini de la lansare, este primul din seria dedicată evenimentului care va include şi o prezentare amplă a rezultatelor primului Barometru al culturii de securitate publicat în Româna.

Ţinta acestui material este aceea de a oferi o definiţie cât mai precisă a culturii de securitate. Sarcina nu este facilă având în vedere că, în general, dezbaterile despre cultură generează controverse. Mărturie în acest sens stau cele câteva sute de definiţii ale culturii aflate astăzi în uzul academic, cele mai multe dintre acestea provenind din antropologie şi din sociologie. Pentru construirea unui concept precum cel de cultură de securitate, pe lângă ingredientele clasice oferite de antropologie şi de sociologie, se impune utilizarea unor elemente din câmpul studiilor de securitate şi al relaţiilor internaţionale.

Cultura de securitate şi rezilienţa instituţională

Academician Victor Voicu (dreapta) şi Mirela Iovu (CEC Bank)

În pofida aparenţelor, Emile Durkheim a fost primul sociolog clasic care a abordat, prin ricoşeu, cultura de securitate. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Durkheim definea fericirea ca fiind sinonimă cu rutina instituţională, cu o stare de constanţă socială. Fericirea socială implica deci reproducerea cotidianului, adică securitate. Opusul fericirii sociale imaginate de Durkheim este schimbarea socială rapidă. Exemplele deja clasice de schimbare socială rapidă, adică de situaţii generatoare de criză, sunt atentatul terorist, dezastrul natural, revoluţia şi criza economică. În toate cazurile de schimbare socială rapidă este bulversată rutina instituţională. În vreme ce rutina instituţională este expresia ordinii, bulversarea cotidianului este expresia dezordinii. Adică a insecurităţii. Rezilienţa instituţională, comunitară şi individuală absoarbe şocul produs de schimbarea socială rapidă şi reface rapid rutina instituţională. În absenţa rezilienţei instituţionale, comunitare şi individuale, cele patru cazuri clasice de schimbare socială rapidă se transformă în evenimente traumatice, care induc temeri sociale cu anvergură mare: mase largi de indivizi sunt afectate de emoţii negative pentru o perioadă lungă de timp. Trebuie spus că în caz de schimbare socială rapidă, rezilienţa nu se referă doar la practici instituţionale. În aceste situaţii, de o importanţă vitală sunt şi discursurile instituţionale. Cu valoare de naraţiuni strategice, aceste discursuri instituţionale nu numai că trebuie să le explice cetăţenilor ce s-a întâmplat şi să clarifice situaţia de fapt. Simultan, aceste discursuri instituţionale trebuie să recompună comunitatea cetăţenilor şi să insufle speranţă şi optimism. Deci rezilienţa instituţională se referă atât la practici cât şi la discursuri instituţionale. E de remarcat, din această perspectivă, că în Strategia Globală a Uniunii Europene din 2016 securitatea este echivalentă cu rezilienţa, termen utilizat de nu mai puţin de treizeci şi trei de ori. În viziunea Bruxellesului, statul rezilient este un stat democratic, care produce sistematic încredere în propriile instituţii şi care asigură dezvoltarea economică durabilă. Statul rezilient difuzează deci o cultură a rezilienţei, adică percepţia predictibilităţii instituţionale. Trebuie spus că predictibilitatea nu este doar o dimensiune a încrederii, adică nu se referă doar la o operaţionalizare academică, abstractă. Predictibilitatea instituţională generează emoţii specifice, pozitive. Încrederea, asertivitatea, optimismul sunt doar câteva dintre emoţiile specifice culturii de securitate. Frica, fatalismul şi pesimismul sunt emoţii tipice pentru cultura de insecuritate. Alături de predictibilitatea instituţională democratică există şi o predictibilitate instituţională neo-patrimonială, adică o predictibilitate impredictibilă, când ştii că socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg.

Lucian Dumitrescu (coordonator LARICS)

Când apare aşteptarea ca practicile instituţionale să fie în dezacord cu normativul instituţional. În acest caz, cresc costurile tranzacţionale ale interacţiunii cetăţeanului cu instituţiile publice, iar individul va fi sistematic angoasat. Cultura dominantă va fi una de insecuritate, iar emoţiile nutrite de această cultură vor fi negative. Dintr-o perspectivă sociologică deci, cultura de securitate este o cultură a rezilienţei democratice. Adică o cultură instituţională care generează percepţia predictibilităţii instituţionale şi emoţii colective pozitive, ca încredere, optimism şi asertivitate.

De la cultura politică la cultura de securitate

Dan Dungaciu (LARICS)

În mod convenţional, se consideră că strămoşul conceptual al culturii de securitate este cultura politică, care a fost definită ca mentalitate, opinie publică sau caracter naţional. Nu trebuie să fii foarte convenţional când studiezi cultura de securitate, fiindcă alăturarea a două concepte contestate, precum cultura şi securitatea, implică inovare conceptuală. Din acest motiv, Sidney Verba şi Gabriel Almond, politologii americani care promovau cultura politică pe piaţa conceptelor în a doua jumătate a anilor ’60, sunt importanţi pentru dezbaterea culturii de securitate mai puţin prin clasificarea culturii politice în parohială (specifică societăţilor tradiţionale), fatalistă (specifică societăţilor totalitare) şi participativă (tipică pentru societăţile democratice). Mai degrabă, Verba şi Almond sunt importanţi prin definiţia data culturii politice – experienţe ale cetăţenilor provenite din interacţiunea cu sistemul politic -, dar în special prin operaţionalizarea acesteia prin trei tipuri de indicatori: cognitivi, evaluativi, emoţionali. Ca şi cultura politică, cultura de securitate derivă din experienţa cetăţenilor cu o matrice instituţională mai mult sau mai puţin predictibilă. În plus, cultura de securitate poate fi operaţionalizată la rându-i pe dimensiunile cognitivă, evaluativă şi emoţională. Când vorbim despre cultura de securitate, vorbim de regulă de cultura de securitate secretată de un anumit tip de stat şi de un anumit tip de societate. Din acest punct de vedere, având în vedere tranziţia instituţională începută în anii ’90, precum şi cea prilejuită de integrarea euro-atlantică, unii dintre cetăţenii României au experimentat diferite tipuri de culturi de securitate. Adică emoţii diferite produse de diferite ambiente instituţionale

Darie Cristea (LARICS)

Componenta strategică a culturii de securitate

Cultura politică a fost exportată în câmpul studiilor de securitate în prima parte a anilor ’70 de un politolog american, Jack Snyder, care era interesat de resorturile deciziei strategice în Uniunea Sovietică. Aşa apărea conceptul de cultură de securitate. Dacă la Snyder cultura de securitate a elitei sovietice juca doar un rol secundar, contextual, în luarea deciziilor strategice, la Colin Gray cultura de securitate apărea deja ca variabilă independentă. După Gray deci, decizia strategică era influenţată decisiv de factorii culturali, societali. Dezbaterea despre cultura de securitate n-a ieşi niciodată în evidenţă în perioada Războiului Rece, când paradigmele dominante au fost realismul şi liberalismul, deloc sensibile la factorii culturali. În anii ’90 însă, după primele două resetări ale relaţiilor biletarale dintre Washington şi Moscova, cultura de securitate lua prim-planul dezbaterilor din câmpul relaţiilor internaţionale. Lucrările Şcolii de la Copenhaga, cu accent pe securitatea societală, şi cărţile lui Peter Katzenstein sunt exemple elocvente în acest sens. Spre deosebire de realiştii ofensivi care considerau că proximitatea geografică şi capabilităţile militare ale unui stat constituie resorturile majore ale deciziei strategice, Katzenstein aduce în discuţie factorii culturali. Identitatea strategică şi istoria relaţiilor bilaterale, argumentează Katzenstein, vor influenţa masiv percepţia ameninţării şi astfel decizia strategică a unui stat. Interesant este că identitatea strategică la care face referire Katzenstein conţine şi un sâmbure de excepţionalism. Excepţionalismul francez, mai exact credinţa Generalului de Gaulle în măreţia Franţei şi în faptul că Parisul trebuia să se afle în centrul oricărei arhitecturi de securitate europene, explică politica de înzestrare a armatei franceze cu capabilităţi nucleare – force de frappe – în anii ’60, când dezbaterea de securitate din armata franceză era dominată de necesitatea perfecţionării forţelor convenţionale. De Gaulle a insistat însă că Franţa a fost şi va fi un pol civilizaţional, iar vocea statelor ce deţin capabilităţi nucleare va fi mai apăsată în politica mondială. Dincolo de faptul că excepţionalismele trebuie ţinute sub control şi că aceasta constituie o miză subtilă a războiului informaţional, e facil de remarcat că absenţa oricărui excepţionalism din referenţialul elitei garantează o politică externă reactivă, precum şi creşterea clivajului elite-mase, cu efecte directe asupra culturii de securitate. La nivelul publicului larg, componenta identitară a culturii de securitate conferă sentimentul apartenenţei la o matrice instituţională. Când această componentă este manifestă, constituie un antidot pentru alienare şi insignifianţa socială. De altfel, critica centrală adusă culturii de securitate a fost aceea a localizării dezbaterii exclusiv la nivelul elitei, preocupată de direcţiile strategice cine suntem noi şi cum vrem să arate lumea noastră.

Iulian Stanciu (CEO, eMag)

Era limpede însă că această dezbatere avea ecouri în rândul publicului. Drept urmare, noile abordări ale culturii de securitate analizează atât percepţia elitei asupra securităţii, concretizată în discursuri strategice, care clarifică situaţia de securitate, cât şi reverberaţiile acestor naraţiuni în rândul publicului. Cultura de securitate publică se referă deci la percepţia populaţiei asupra câtorva direcţii strategice: cine ne sunt inamicii, cum ne ameninţă aceştia, cum putem gestiona eficient aceste ameninţări. De menţionat că, în funcţie de anvergura statului în politica mondială, inamicii pot fi preponderent interni sau preponderent externi.

Cultura de securitate şi războiul informaţional

Lazăr Comănescu (Camera de Comerţ şi Industrie a României)

Cultura de securitate este o cultură a rezilienţei democratice. Pe scurt, o cultură care reproduce sentimentul predictibilităţii instituţionale asigurat de practici şi discursuri instituţionale orientate spre cetăţean. Războiul informaţional are multiple modalităţi de manifestare. Una dintre acestea vizează tocmai subminarea percepţiei rezilienţei instituţionale. Astfel, războiul informaţional poate ataca atât componenta cognitivă cât şi componenta normativă a politicilor publice. Prin intermediul a ceea ce noi am denumit fake news strategic se poate acredita ideea că, pe de o parte, responsabilii cu formularea şi implementarea diferitelor politici publice nu au competenţa necesară în acest sens, iar, pe de altă parte, că aceste politici publice nu respectă reperele valorice dobândite de stat prin procesul socializării internaţionale. Că, altfel spus, politicile respective sunt nedemocratice, anti-europene, pro-ruseşti etc. Când ştirile false strategice se transformă în naraţiuni obsesive, atunci încrederea publicului în instituţiile publice va scădea, comunitatea cetăţenilor se va dezagrega, consensul la nivelul elitei va dispărea cu consecinţa imposibilităţii formulării şi implementării politicilor publice, iar imaginea de ţară va fi afectată, cu consecinţe nefaste asupra raporturilor cu partenerii internaţionali. Într-o asemenea conjunctură, cultura de securitate se va metamorfoza într-una de insecuritate. Dar probabil că cel mai subtil mod prin care războiul informaţional poate acţiona asupra culturii de securitate este prin virusarea elementelor de non-securitate. Una dintre erorile majore ale studiilor de securitate derulate în cheie realistă a fost ignorarea sistematică a elementelor de non-securitate ori a ceea ce se numeşte componenta societală a securităţii. Securitatea naţională se referă la apărarea unui tip particular de ordine social-politică de către un anumit tip de stat. În această logică, democratică, elementele de non-securitate vizează de regulă drepturile omului, prosperitatea economică şi unitatea naţională de tip thin, susţinută adică de norme, limbă, instituţii. Elementele de non-securitate conferă legitimitate şi sens moral puterii militare, care este percepută ca fiind exercitată în numele unei comunităţi politice şi al binelui.

De la stânga la dreapta: Mirela Iovu (CEC Bank), Academician Eugen Mihăescu, Ovidiu Artopolescu (Infoworld), Daniel Nistor (Infoworld)

Dacă unitatea politică este susţinută de norme de tip thick, adică de stiluri de viaţă specifice şi de elemente etno-religioase, atunci elementele de non-securitate aparţin unui alt tip ordine social-politică şi unui alt tip de stat. Un stat nedemocratic. Ştim că factorii societali joacă un rol fundamental în percepţia ameninţării şi în diferenţierea prietenului de inamic. Din acest punct de vedere, războiul informaţional poate ţinti cultura de securitate a elitei, prin introducerea unor inputuri valorice de tip thick în detrimentul celor de tip thin. Ca urmare a acestui proces, vechii adversari pot deveni prieteni. Şi viceversa. Nu în ultimul rând, depolitizarea constituie o altă consecinţă a acţiunii războiului informaţional asupra culturii de securitate. În acest caz, depolitizarea se referă la percepţia fatalistă, larg împărtăşită în rândul populaţiei, că acţiunea politică nu poate schimba nimic şi că organizarea pentru exercitarea acţiunii colective este imposibilă. În plus, depolitizarea induce percepţia că responsabilă pentru aceste nereuşite este tocmai cultura locală, iar nu stratagemele unei elite preocupată de politics of survival şi de împiedicarea apariţiei excelenţei instituţionale. Depolitizarea cultivă sentimentul că schimbarea poate veni fie de la liderul politic puternic – strongman -, fie de la entităţi supranaturale. Depolitizarea împiedică deci coagularea acţiunii colective, reproduce un sistem politic autoritar şi o cultură a rezilienţei neo-patrimoniale. Pe scurt, depolitizarea generează o cultură de insecuritate.

Concluzii

  • Cultura publică de securitate este cultura rezilienţei democratice, iar sentimentul specific generat de o astfel de cultură este cel al predictibilităţii instituţionale. Într-un ambient instituţional dominat de rezilienţă, emoţiile preponderente sunt pozitive, precum încredere, optimism, asertivitate. În al doilea rând, în cultura publică de securitate apar percepţii colective legate de cine ne sunt inamicii, cum ne ameninţă aceştia şi cum ne putem apăra eficient. Aceste percepţii apar ca urmare a difuzării naraţiunilor strategice ale elitei de tipul cine suntem noi şi cum vrem să arate lumea noastră.
     
  • Cultura de insecuritate este cultura rezilienţei neo-patrimoniale. În matricile instituţionale neo-patrimoniale, majoritatea cetăţenilor împărtăşesc emoţii negative, respectiv sentimente de angoasă, pesimism şi neîncredere în forţele proprii. Dincolo de abordarea ideal-tipică, în funcţie de tipul de ambient instituţional şi de datele socio-demografice ale respondenţilor, vom găsi în realitatea socială atât emoţii specifice culturii de securitate, cât şi emoţii tipice pentru cultura de insecuritate. Pentru o măsurare cât mai precisă a realităţii sociale se impune rafinarea permanentă a ideal-tipului culturii de securitate.
     
  • Cultura de securitate este o variabilă latentă, motiv pentru care nu se poate măsura direct. Este nevoie în acest sens de o serie de indicatori intermediari.
     
  • Cultura de securitate este un proces. Nu este o entitate transcendentă şi monolitică. Este o construcţie social-instituţională influenţată de elemente de non-securitate locale şi internaţionale, precum şi de procesul de socializare parcurs de un stat în organizaţiile şi instituţiile internaţionale.
     
  • Cunoscând starea culturii de securitate, cunoaştem starea legitimităţii verticale şi orizontale a statului, dar şi emoţiile dominante în rândul unei populaţii.

*Lucian Dumitrescu este coordonatorul Consiliului de Experţi LARICS.