Chiar sunt de dispreţuit pelerinii?
0
Presa îi arată cu degetul. Iată cum se calcă în picioare să atingă primii moaştele! Iată cum vin de la sute de kilometri, îndură foame, frig şi oboseală - şi totul pentru câteva secunde petrecute în faţa raclei! Iată cum li se face rău de epuizare şi sunt luaţi de Salvare! etc.
La acestea se adaugă discursurile comentatorilor scârbiţi. Un spectacol jalnic al oamenilor slabi la minte şi habotnici! Suntem, în România anului 2013, ca în Evul Mediu! Aia nu e credinţă, ci superstiţie! etc.
Cum or fi oamenii ăia care stau la coadă la moaşte? Să fie atât de demni de dispreţul nostru, al celor deştepţi, culţi şi deschişi la minte? Sunt toţi idioţi şi habotnici? Ce e în capul lor, de sunt dispuşi la asemenea sacrificii?
Nu ştiu, desigur, ce e în capul lor, dar pot să spun ce era în capul meu acum mai mulţi ani, când mă aşezam eu însumi la coadă la moaştele sfântului Dimitrie cel Nou.
Nici nu concepeam să lipsesc de la Patriarhie în ziua aceea! Asta, deşi de fiecare dată stăteam în picioare vreo zece ore, la finalul unei zile de muncă. Aveam grijă să scap de la serviciu mai devreme şi, pe la 4-5, ajungeam să mă aşez la coada groasă, pe mai multe rânduri, care cobora tot Dealul Mitropoliei şi se prelungea mult pe Bulevardul Regina Maria. Cam pe la 2 noaprea, ajungeam şi eu în faţa moaştelor.
Dacă priveşti din afară, nu poţi să realizezi cu adevărat ce înseamnă să stai atât în picioare. După câteva ore, când nu te mai dor picioarele pentru că deja nu le mai simţi, te iau durerile din ce în ce mai puternice în coloană, pentru ca apoi starea de rău să se difuzeze, perfidă, în tot corpul. Te gândeşti cu groază că orele care au trecut sunt încă puţine faţă de cele pe care le mai ai înainte. Te uiţi cu ruşine la cei mai bătrâni, de lângă tine, şi-ti imaginezi ce greu trebuie să le fie lor, dacă tu, bărbat în putere, la 30 de ani, simţi că nu mai rezişti! Îţi trece prin cap să renunţi, dar te ambiţionezi să stai, fiindcă o dezertare din rând ar fi dovada unei mari înfrângeri. Şi a faptului că Dumnezeu şi-a luat ochii de la tine. În plus, ştii că, exact ca la maraton, există un moment critic după care, dacă-l depăşeşti, vei putea să continui, cu corpul anesteziat complet. (Şi mă gândesc acum la cei care stau comod în fotoliu, în faţa televizorului, şi se distrează pe seama celor de la coadă...)
Când ajungi în faţa moaştelor, simţi deja că pluteşti. Eşti grăbit de la spate, aşa că nu te poţi ruga în linişte. Îţi faci rapid o cruce, săruţi locul de care şi-au lipit gura alte mii de oameni înaintea ta şi eşti, pur şi simplu, fericit. Nu se ştie de la ce îţi vine asta. Poate de la moaştele pe care le-ai atins şi care ţi-au transferat nu ştiu ce energie benefică. Poate de la gândul că Dumnezeu îţi va răsplăti sacrificiul şi că, oricum, faptul că ai rezistat dovedeşte că El încă e dispus să te ajute (că fără ajutorul Lui nu ai fi reuşit...). Poate de la faptul că ţi-ai depăşit limitele. Sau poate totul ţine de autosugestie.
Oricum ar fi, contează că eşti fericit şi că pleci de acolo cu speranţa că problemele care, altfel, ajunseseră să te sufoce îşi vor găsi o rezolvare. Nu te va lăsa Dumnezeu de izbelişte, aşa cum nu te-a lăsat nici în marea încercare prin care tocmai ai trecut!
Se încarcă comentariile...
