Alina Mungiu-Pippidi, despre Doina Cornea: O sută de ani de nerecunoştinţă
E mai şocant la Doina Cornea pentru că e cazul cel mai recent, dar să nu credeţi că anul de centenar va putea aduce, sau măcar va încerca să aducă, această enormă recunoaştere care lipseşte, această lipsă de merit şi de etică pe care o rostogolim de la generaţie la generaţie...
Nu am ajuns bine acasă, că am şi aflat, tîrziu, de moartea Doinei Cornea şi am putut citi deodată cam tot ce s-a scris despre asta. Am citit mai ales pe cine merită citit – foşti disidenţi care au cunoscut-o sau emulat-o, oameni ca Dorin Tudoran sau Liviu Antonesei, şi nu am avut cum evita să recunosc în scrierea lor tristeţea unui eşec naţional – acela de a oferi recunoaşterea cuvenită celor puţini care au păstrat demnitatea celor mulţi înainte de 1989, prin eroismul lor izolat.
Relaţia mea cu Doina Cornea a fost tot timpul sub semnul acestei neîmpliniri. Am cunoscut-o la GDS, într-o dimineaţă din 1991, cînd veneam la revista 22, unde lucram, şi pe cînd urcam scara spre etaj secretara grupului a fugit după mine să îmi spună că era la ea Doina Cornea – venise cu trenul, de dimineaţă, blestemul provincialilor care vin la Bucureşti cu trenul de noapte, şi deşi venea pentru un mare eveniment – să ia nu ştiu ce premiu – nu se deranjase să o aştepte nimeni. Dacă nu o adusese un elicopter, să o paraşuteze la ora premiului la locul şi la ora cuvenită! Aşa, stătea cuminte în cămăruţa din spatele secretariatului, o doamnă în vîrstă, tunsă scurt, aşteptîndu-se să fie tratată ca o modestă provincială, şi aşa şi era, că secretara încercase deja să scoale cîteva celebrităţi la telefon să le roage să vină la o cafea cu bătrîna doamnă, dar fără succes. Onoarea mi-a revenit mie.
La drept vorbind, şi fiind printre cei care abia scăpaseră de ortacii lui Iliescu în 1990, chiar dinainte de mineri, fugind din faţa unei trupe care striga Moarte lor, moarte lor, moarte lor, studenţilor! pe cînd conduceam Opinia studenţească aveam şi idei critice, în orice caz diferite, faţă de dna Cornea. Poţi venera pe cineva şi acesta era cazul meu, fără să vrei să îl urmezi. Mi se părea că profesoara provincială condusese destinul nostru, al celor care o urmaseră, prost, că ar fi trebuit să accepte locul în CFSN oferit de Iliescu - putea fi acolo să se opună la transformarea în partid a FSN, nu să protesteze de acasă, de exemplu (e drept că cei care au acceptat nu au protestat la vreme, dar poate cu ea acolo ar fi fost o masă critică, aşa, adevăraţii disidenţi au tot plecat pe rînd şi cu ecou minim), şi mai ales avusesem ocazia să constat efectul electoral devastator al cererii ei să ne fie suspendate ajutoarele pentru că nişte comunişti furaseră revoluţia.
A face raţionamente de oportunitate electorală cu Doina Cornea era un exerciţiu de prost gust, aşa că am lăsat-o baltă şi am vorbit despre altceva.
Eu am venit cu trenul de la Timişoara la Bucureşti înainte de alegerile din 20 mai – un tren al foamei, nu avea vagon restaurant şi drumul dura 14 ore şi nu am auzit pe nimeni să voteze cu noi, dar toată lumea o beştelea pe dna Cornea că ceruse să ni se taie ajutoarele. Prin „noi” înţeleg pe oricine din zona anticomunistă – de la partidele istorice la lista radicală Paler-Liiceanu sau moderată Pleşu-Dinescu. Cînd an ajuns la GDS, cei de acolo erau siguri că lista noastră o să cîştige alegerile, şi poate măcar pe Paler, primul pe listă şi cu meritul istoric de a fi denunţat primul transformarea FSN în partid, l-am fi putut alege, dacă presa oficială nu ar fi făcut o treabă aşa de bună în a informa votanţii că se vor tăia ajutoarele din străinătate la cererea Doinei Cornea, care ceruse suspendarea lor pînă la plecarea neocomuniştilor. Votaţi de 4/5 din populaţie la 20 mai.
La începutul convorbirii noastre am vrut să îi spun Doinei Cornea că a greşit, şi că tabăra noastră trebuie să aibă altă strategie dacă e să cîştigăm vreodată – una care recunoaşte că poporul e ghidat de interese, nu de idealuri, şi că nu e o concesie mizerabilă să nu ceri străinilor să taie ajutoare, care mergeau totuşi la popor, nu le lua Iliescu acasă, ci o concesie indispensabilă, dar nu am făcut-o. Curajul nu îmi lipsea – totdeauna am spus verde în faţă adevărul oricui – dar pur şi simplu, ascultînd-o, mi-am dat seama că exact acele virtuţi care o făcuseră cine era, adică o pensionară care sfidase Securitatea de una singură – o făceau incapabilă să înţeleagă raţionamentul meu realist.
Martirii nu pot fi realişti – cum ar fi dacă Iisus ar vedea într-o străfulgerare valoarea poporului evreu pe care vrea să-l salveze, din care fac parte negustorii din templu, oamenii care l-au scuipat, şi majoritatea care şi-a văzut de treabă – el nu salvează lumea pentru meritele ei de azi, ci tocmai pentru păcatele ei, pentru a o face iertată dincolo. Ce raţionament electoral din partea mea, care la acea dată fusesem deja în Valea Jiului să îi întreb pe mineri de ce ne urau, pentru ceea ce a fost mai tîrziu teza mea de doctorat, Românii după `89 (link aici), putea avea vreun efect la o asemenea persoană? Un martir nu poate fi decît autist, surd şi orb la manifestările raţiunii – că nici o raţiune omenească nu poate vreodată dovedi că are sens să te jertfeşti pentru un popor materialist, condus exclusiv de o logică de supravieţuire. Decît credinţa într-o etică mai înaltă.
A face raţionamente de oportunitate electorală cu Doina Cornea era, deci, un exerciţiu de prost gust, aşa că am lăsat-o baltă şi am vorbit despre altceva. Nu altfel mi s-a întîmplat cu Vasile Paraschiv, celălalt disident radical, omul cu sindicatele libere din Ploieşti, închis în ospiciu de comunişti, care i-a dat lui Băsescu înapoi decoraţia, deşi Băsescu era singurul care îl decorase. Sigur, asta era puţin – puţin nu pentru că el voia recunoaşterea lui Băsescu, ci pentru că lumea din jur, cea unde Băsescu avea puterea cea mai mare, i se părea un succes al securiştilor, şi nu al disidenţilor. Şi aşa şi era. Cînd am fugit după el la Cotroceni, nu a fost ca să îl chem înapoi, ci numai ca pentru o secundă măcar, ca şi la Doinea Cornea, să micşorez cu o fracţiune enorma singurătate a acestor oameni.
Ei aveau aşteptări mult mai mari de la mine, ştiu. Poate din cauza stilului meu radical din 1990, ei sperau că oameni ca mine vor uni intransigenţa cu mai multă gîndire pragmatică şi vor duce cauza lor mai departe, cu mai mult succes. De fiecare dată cînd a trebuit să amestec societatea civilă în campania electorală, ca în 2004 sau în 2014, am făcut-o cu mandat, de la deţinuţii politici la intelectuali din Cluj precum Cornea sau Marino lumea a sperat că o să fac tot ce o să pot şi o să ştiu cumva şi ce e de făcut.
Din păcate, numai oameni de curaj şi de merit anticomunist, ei înşişi uitaţi, au remarcat că nu o merităm pe Doina Cornea. În rest nu ţine nimeni doliul, că nu mai ştie nimeni cine e.
Dar nu a ajuns. Dimpotrivă, am ajuns ca, pe oricine am vota, doctoranzii profesorilor de Securitate să conducă ţara. Dar şi mai rău decît atît, nu am reuşit să păstrăm măcar o memorie funcţională a efortului nostru anticomunist, aşa incomplet şi fără succes cum a fost el. Aici nu mai e doar vina Securităţii - azi, Facebook-ul distribuie acelaşi univers de confuzie şi resentiment care era pe vremuri pe forumul României Mari, gazeta imundă a lui Vadim Tudor, cînd o înjura pe Doina Cornea şi pe noi toţi, cei care încercam să punem în practică idealurile ei. Chiar insultele pe care le primim azi sunt aceleaşi, au fost transferate de la securiştii lui Vadim fără nici o schimbare, ce să vezi, ăia au avut întotdeauna dreptate cînd aruncau minerii asupra noastră, Poate mai gravă încă decît acestea e uitarea. Că, din păcate, numai oameni de curaj şi de merit anticomunist, ei înşişi uitaţi, au remarcat că nu o merităm pe Doina Cornea. În rest nu ţine nimeni doliul, că nu mai ştie nimeni cine e.
Nici manualele multiple şi nici manualele unice nu au reuşit să transmită generaţiilor care vin datoria de recunoştinţă pe care poporul nostru primitiv şi materialist o are faţă de cîţiva oameni, de la cei care au cerut să i se dea carte şi pămînt, şi au sfîrşit asasinaţi în păduri şi şi în lagăre (şi nu, nu erau cei 21 de comunişti din manualul de propagandă). Dar cine erau? Nimeni nu mai ştie. E mai şocant la Doina Cornea pentru că e cazul cel mai recent, dar să nu credeţi că anul de centenar va putea aduce, sau măcar va încerca să aducă, această enormă recunoaştere care lipseşte, această lipsă de merit şi de etică pe care o rostogolim de la generaţie la generaţie. E doar ultimul an din ceea ce se poate numi, simplu şi exact, o sută de ani de nerecunoştinţă.
Îi puteţi trimite comentariile dvs. autorului pe romaniacurata.ro
Se încarcă comentariile...
