1 decembrie. Scrisori către cei de-acasă

Emil Cioran, la Paris FOTO Photoland Corbis Images

Îl exasperau românii care veneau să-l caute la Paris, rue de l’Odéon, fie ca pe un Mesia, fie ca pe o rudă îndepărtată, care, implantată în centrul lumii, te legitimează şi pe tine să te crezi buricul pământului. Cioran îi primea pe toţi, cîte trei-patru vizite pe zi, şi-apoi se plîngea de ei, exasperat, în scrisorile trimise acasă.

„Sunt oameni pe care nu i-aş fi văzut niciodată dacă aş fi rămas în ţară, în schimb trebuie să-i văd aici”. „ Sunt iarăşi invadat de compatrioţi. E un chin să vorbeşti de dimineaţă pînă seara în limba noastră” îi scrie Cioran fratelui său în 1970, după aproape 35 de ani de autoexil la Paris.

Când a ajuns în Franţa, la sfîrşit de noiembrie 1937, Cioran avea 26 de ani şi deja cinci cărţi publicate, scrise în română. Cioran va scrie zece cărţi în  franceză:  a şlefuit diamantin limba franceză pînă când francezii au exclamat, în l’Express, în 1986, « Le plus grand prosateur français est roumain ».

 „Cel mai mare prozator francez care era român” vorbea germană, engleză, spaniolă, şi luase cursuri de portugheză.

Ştiţi însă despre ce au fost primele articole redactate şi publicate în limba franceză? Primele obsesii exprimate în limba lui Valéry  au fost „Mihail Eminesco” şi „Le Dor ou La Nostalgie”,  în 1943.

 „O limbă în care ai încetat să mai scrii te apasă ca un trup mort. Citesc englezeşte şi nemţeşte în fiecare zi; în schimb graiul nostru se îndepărtează tot mai mult. Este drama unei limbi redusă la un singur trib”, îi scrie fratelui din ţară, în 1975.

Din 1941, Cioran nu se va mai întoarce deloc în România şi nu-şi va mai revedea niciodată părinţii.

„A-ţi schimba limba e mult mai grav decît a-ţi schimba ţara.” scrie, cu cerneală,  într-o scrisoare din 1976.

„Îmi amintesc adesea versuri despre urîtu.  Cuvîntul scornit este extraordinar. În franţuzeşte: „Qui a inventé l’ennui.” Sună ridicol. Limba noastră e una dintre cele mai expresive. Am fost profund mişcat zilele trecute, cînd am dat peste Căci te priveam cu ochi păgâni – păgîni e tulburător şi nu are forţă decît în româneşte.” (1979)

Aproape de 70 de ani, Cioran e fascinat, ca de o minune, de modul cum (nu) se poate traduce, din română, cuvîntul părelnic, părelnicie. De parcă uitase că, în scrisorile mai din tinereţe, o numea, ironic, „valaha”.

 Limba română rămîne hîrtia de turnesol a lui Cioran. Orice splendoare şi orice neputinţă de care gîndirea şi afectul sunt în stare, sunt prin comparaţie.

 „Draga Dinu, Am fugit din gura noastră de rai pentru că avea un efect dizolvant asupra mea”, îi scrie Cioran prietenului Constantin Noica, în 1973. Ce-i drept, nici Occidentul nu mi-a prea reuşit”, se alintă mai departe scriitorul care va  fi curtat în anii 80 de suedezii de la premiul Nobel.

„ Trebuie să recunosc totuşi că fatalismul valah m-a marcat aşa cum te marchează o boală sau o ...iluminare. Nu poţi scăpa de propriile origini, şi mai cu seamă de ale noastre.” (1979, scrisoare către Relu.)

„Nu ştiu dacă la tine e vorba de preştiinţă sau de instinct, - cert e că tu ai înţeles dintotdeauna ceea ce mie multă vreme mi s-a părut o extravaganţă sau chiar o nebunie: că a fi nu e cu putinţă decît înăuntrul propriei tale etnii” (Scrisoare către Constantin Noica, 1970, în volumul Scrisori către cei de-acasă, Humanitas, 1995).

Febril şi pătimaş în româneşte, Cioran a ajuns nemuritor şi rece în limba franceză. Dar Cioran a fost toată viaţa un vasal al limbii române. O dată cu anii şi cu notorietatea pentru care a refuzat orice premiu, Cioran nu şi-a mai permis adeziuni, s-a ferit să mai pună patimă, aşa cum a regretat că i s-a întîmplat în tinereţe, cînd ar fi vrut, mesianic şi distructiv, schimbarea la faţă a României. Şi totuşi subiectul care îl aprinde iarăşi, pentru care îşi permite să redevină liric, care îi provoacă mirări şi declaraţii de iubire, în scrisori, marea lui slăbiciune rămîne (modul de a fi în) limba română.

Dacă ni-l revendicăm acolo unde ne-a dus ursita (îi plăcea mult acest cuvânt), e pentru că Cioran face parte dintr-o castă care ne eliberează un paşaport care nu expiră. E adevărat, şi-a certat şi blamat adesea ţara de origine şi e adevărat, a  fost recunoscut drept un imens scriitor şi gînditor francez. Neputinţa şi splendoarea destinului său constau însă în faptul că limba română i-a sădit în fiinţă ceva ireductibil.

De ziua românilor mă înclin, cu bucurie adîncă, în faţa  scriitorilor care menţin vie - fluorescentă, ca un marker care-ţi arată drumul - limba tribului împrăştiat prin lume. Şi ne fac să rămânem intraductibili şi ireductibili, pe orice meridiane ne-am afla.

La mulţi ani!