Români de geniu. Emil Cioran, eternul student. Viaţa nevăzută a filosofului îndrăgostit de România
0
Lui Emil Cioran i-a plăcut să studieze şi nu să predea. A preferat să renunţe la catedra de filosofie din Braşov pentru a-şi continua viaţa de student la Paris. Eleonora Cioran, cumnata scriitorului, dar şi criticul de teatru George Banu şi pianistul Andrei Vieru, care l-au cunoscut, vorbesc despre umorul „pesimistului efervescent“, despre legăturile acestuia cu lumea mondenă şi iubirile lui Cioran.
Pe internet, pe blogul unuia dintre nenumăraţii pasionaţi de Cioran, este postată o imagine care îl arată pe Emil Cioran alături de regele Mihai I al României. Dedesubt, explicaţia, în limba engleză: „Emil Cioran with (Unknown)“, adică „Emil Cioran cu (Necunoscut)“.
Pe unul dintre holurile Spitalului Clinic de Psihiatrie „Al. Obregia“, din Capitală, în faţa uşii unui cabinet de psihiatrie infantilă, două fete de 13-14 ani, fiecare cu o încheietură a mâinii bandajată, discută. „Tu când te-ai sinucis prima dată?“, întreabă prima. „Când l-am citit prima oară pe Cioran“, răspunde cealaltă. Dincolo de reputaţia de scriitor al trăirilor devastatoare, care „postula nimicnicia“, „fascinat de nebunie“, cum îl înfăţişează criticul literar Dan C. Mihăilescu, dincolo de renumele de „teoretician al sinuciderii“, cum singur s-a caracterizat, Cioran s-a arătat celor care l-au cunoscut ca un sprijin moral, ca un amator de mondenitate, ca un iubit adolescentin la senectute.
Povestea celui mai cunoscut „pesimist radical“, cum adesea a fost numit Emil Mihai Cioran, începe într-un peisaj idilic. „La Răşinari, Emil Cioran şi fratele lui, Aurel, aveau voie să zburde. Protopopul (n.r. – tatăl celor doi băieţi) îi lăsa să se joace cu toţi copiii ţăranilor. Se mai ruga să-i ia câte unul cu căruţa. A fost un rai pentru ei acest Răşinari. Coasta Boacii o pomeneşte până la sfârşitul vieţii“, îşi aminteşte, zâmbind, Eleonora Cioran (89 de ani), în apartamentul ei cochet din Sibiu, cu mobilă clasică şi pe jos cu nelipsitele covoare româneşti ţesute în război. Eleonora Cioran este soţia lui Aurel Cioran, fratele scriitorului.
Aurel – fratele, Emilian – tatăl, Virginia – sora, Emil Mihai Cioran – viitorul scriitor şi Elvira – mama FOTO Arhiv[ personală Eleonora Cioran
De altfel, în 1990, Cioran însuşi îi dezvăluie lui Gabriel Liiceanu, într-un interviu, că „peisajul e o chestie capitală. Când ai apucat să trăieşti la munte, tot restul pare de o mediocritate fără pereche. Pentru că acolo este o poezie primitivă. Trebuie să mărturisesc că, pentru mine, Coasta Boacii a fost capitală“.
Ai mei, mama şi tata: cu greu se pot imagina două fiinţe mai diferite. N-am reuşit să împac în mine caracterele lor ireductibile. (...) Recunosc în mine caracterele tatei şi mamei, mai ales pe al mamei, orgolioasă, capricioasă, melancolică. Emil Cioran în „Caiete I (1957-1965)“
Emil Cioran se naşte, aşadar, pe 8 aprilie 1911 la Răşinari, aflat la aproximativ 15 kilometri de Sibiu, care aparţinea atunci Imperiului Austro-Ungar. Un extras din Registrul Stării Civile arată că naşterea lui Emil, „fecior, ortodox“, este înregistrată câteva zile mai târziu, pe 15 aprilie. Părinţii lui sunt preotul Emilian Cioran şi Elvira Cioran, născută Comăniciu, originară dintr-o localitate de lângă Făgăraş „Matricula cununaţilor“, de la parohia ortodoxă din Veneţia de Jos, localitatea de origine a mamei sale, consemnează căsătoria, din data de 12 noiembrie 1906, dintre Emilian Cioran, „teolog ortodox de 22 de ani din Răşinari“ şi Elvira Comăniciu, în vârstă de 18 ani, din Veneţia de Jos. Ambii se află la prima căsătorie. Familia se stabileşte la Răşinari şi are trei copii, Emil, Aurel şi Virginia, iar tatăl e preot în sat şi unul dintre cei mai respectaţi oameni din comunitate.
„Monografia satului Răşinariu“, de V. Păcală, volum publicat în 1915 şi aflat în prezent la Muzeul Etnografic din sat, îl aminteşte pe tatăl scriitorului. „Preoţii de astăzi – Maniu Lungu, Emilian Cioran, Emilian Dancăş şi Pompiliu Simonetti în Răşinariu şi Ioan Marin în Râu Sadului încă pun multă căldură şi sârguinţă în munca lor pastorală. Influenţei şi lucrării lor conştiente se datoreşte în mare parte avântul ce tinde a-şi lua în prezent biserica din localitate“, se arată în volumul amintit.
„Deplin corespunzător“ la purtare morală
Cioran desluşeşte primele taine ale învăţăturii la şcoala generală din satul natal, aceeaşi unde avea să înveţe şi Octavian Goga. Banca sa ocupă astăzi un loc de onoare în şcoală, iar un catalog păstrat aici în original vorbeşte despre parcursul şcolar al elevului Emil Cioran.
La sfârşitul clasei a II-a, acesta a fost „deplin corespunzător“ la purtare morală, „foarte diligent“ la diligenţă şi „distins“ la restul materiilor, respectiv religie şi morală, citire, scrierea corectă, gramatică, aritmetică-geometrie, fizică-chimie, caligrafie, cântare, cunoştinţe economice şi lucru de mână.
În pauzele orelor, fugea să-şi ia presa
De la Răşinari, Cioran merge mai departe la Liceul „Gheorghe Lazăr“ din Sibiu, considerat şi astăzi una dintre şcolile de elită ale oraşului. O foaie matricolă din liceu, din perioada 1922-1923, păstrată în Arhivele Naţionale de la Sibiu, arată că şi în adolescenţă Cioran a fost un elev silitor, cu rezultate dintre cele mai bune. Tânărul licean obţine calificativele „foarte bine“ la religie, limba română, franceză, istorie, geografie, ştiinţe naturale şi desen şi „bine“ la germană, matematică, caligrafie, muzică şi gimnastică, fiind declarat promovat cu media generală „foarte bine“.
În Sibiu, stă în gazdă la o familie germană, pe actuala stradă a Mitropoliei, în centrul oraşului, citeşte mult şi duce dorul casei părinteşti. „De la Răşinari a plecat la Liceul «Gheorghe Lazăr». Copil fiind, avea o tristeţe extraordinară că a părăsit acest trai al Răşinariului, cu oameni deosebiţi. Ca inteligenţă, îi întreceau pe toţi din Mărginime. Inteligenţi la maximum, aceşti răşinăreni aveau în structura lor şi o amabilitate pe care n-am înţeles de unde o au, pentru că erau totuşi ţărani şi fără o educaţie deosebită. Preocupări literare avea de mic şi în pauzele orelor fugea să-şi ia presa“, povesteşte Eleonora Cioran.
De la Sibiu pleacă la 17 ani în Capitală, ca student al Facultăţii de Litere şi Filosofie din cadrul Universităţii Bucureşti, unde a fost coleg cu Constantin Noica şi i-a avut profesori pe Tudor Vianu şi pe Nae Ionescu. În ultimul an de studii publică articole în periodicele „Calendarul“, „Floarea de foc“, „Gândirea“, „Vremea“ şi „Azi“, iar după absolvire, în 1932, se înscrie la doctorat cu speranţa că astfel va putea obţine o bursă în Franţa sau în Germania.
Doi ani mai târziu, în 1934, în ţară i se publică primul volum, „Pe culmile disperării“, pentru care primeşte Premiul Comisiei pentru scriitorii tineri needitaţi şi Premiul Tinerilor Scriitori Români. Ulterior, vor mai fi publicate „Cartea amăgirilor“ (1935), „Schimbarea la faţă a României“ (1936), „Lacrimi şi sfinţi“ (1937). În perioada 1933-1935 stă la Berlin, unde este bursier al Fundaţiei Humboldt.
„Le spunea studenţilor să nu înveţe“
Se reîntoarce în ţară şi, timp de un an, în 1936, este profesor de filosofie la Liceul „Andrei Şaguna“ din Braşov. Fără să fie deloc atras de latura didactică, însă. Eleonora Cioran povesteşte că „nu i-a plăcut niciodată catedra. Avea formaţie de profesor de filosofie şi a profesat un an de zile la Braşov, dar le spunea studenţilor să nu înveţe, pentru că filosofia nu trebuie învăţată, ci trebuie judecată. Numai un an de zile a fost profesor, spre deosebire de Constantin Noica, naşul nostru, care avea un simţ didactic excepţional şi fiecărui student sau tânăr care venea la el îi spunea cum să se pregătească, să înveţe limba greacă, să înveţe germana, pentru că filosofie fără aceste limbi nu se poate face“.
De altfel, se pare că Emil Cioran nu ezită să le povestească despre asta inclusiv prietenilor apropiaţi. Dovada este o scrisoare pe care i-o trimite bunul său prieten Mircea Eliade, scrisoare aflată în prezent, alături de o mare parte din corespondenţa filosofului, la Biblioteca Judeţeană Astra Sibiu – Colecţii Speciale – Fond Manuscrise. Eliade îi scrie: „Mă dezolează tristeţea ta. Nu-i vorbă, nici eu n-am fost mai breaz; în ultimul timp, mă mistuie melancolia şi mă ispiteşte tragedia. Dacă ai şti ce prostii sunt în stare să fac câteodată. Vreau uneori să lupt împotriva destinului meu – care după un răgaz de linişte, mă zvârle viclean într-o înfiorătoare tragedie. Nu-ţi pot spune ce şi cum. Să dea Dumnezeu să nu-mi pierd minţile, până la urmă. Dar pe tine ce te-a apucat? Nu ai vreun opium la îndemână, vreo bolnavă căreia să te dăruieşti, vreun Hayden pe care să-l editezi? Mi s-a spus că Braşovul e stenic şi viril. Nu te gândi că vei îmbătrâni acolo. Am impresia că oamenii pot îmbătrâni tot atât de stupid şi la Bucureşti. Ai să vii şi tu aici! Apropo, e vorba să găsim de undeva bani mulţi (un milion) ca să scoatem o revistă săptămânală politică şi oarecum culturală de dreapta. Să scrii tu, eu, Ţuţea, Sorin Pavel, Golopenţia, Stahl, Noica şi încă vreo doi. Ce spui? Tu şi cu Ţuţea m-aţi scos din fire; mă voi face om politic în orele mele de somn şi delir. E teribilă politica în România!“.
Visa o Românie „cu populaţia Chinei şi cultura Franţei“
Privind înapoi, Eleonora Cioran povesteşte astăzi cu emoţie cum le vorbea Cioran despre satul natal, despre Sibiu, pe care îl considera cel mai frumos oraş din lume, despre nesfârşitele lui plimbări pe Strada Centumvirilor, care îi plăcea lui foarte mult, cu perspectivă în oraşul de jos, despre Liceul de Muzică.
Ana Blandiana, în vizită la Cioran
Sibiul a rămas întotdeauna unul dintre subiectele de discuţie preferate de Cioran. O dovadă este vizita Anei Blandiana, la Paris, acasă la scriitor. „Era destul de stânjenită, nu ştia cum să înceapă subiectul conversaţiei lor şi, la un moment dat, îi spune de Sibiu şi de Împăratul Romanilor (n.r. – hotel din Sibiu). A fost pentru el o fericire nemaipomenită, pentru că îl ştia aşa de bine, încât şi scaunele tapiţate în albastru şi le amintea. A fost, după cum relatează Ana Blandiana, cea mai mare fericire şi deschidere, că de acolo au început să discute diferitele probleme“, spune Eleonora Cioran.
De altfel, cumnata scriitorului spune că Emil Cioran iubea foarte mult România chiar dacă, atunci când l-a cunoscut şi locuia deja la Paris, vorbea în franceză. „Prietena lui, Simone (n.r. – Simone Boué), era franţuzoaică şi nu ştia româneşte. Şi atunci noi toţi vorbeam franceza. A rămas cunoscută, însă, afirmaţia lui că doreşte o Românie cu populaţia Chinei şi cultura Franţei. Ca şi Goga, regreta că a plecat din satul lui natal“, îşi aminteşte Eleonora Cioran.
„Trecutul meu ar fi meritat ceva uitare“
Prietenii lui Emil Cioran – Petre Ţuţea şi Mircea Eliade – au avut în tinereţe afinităţi faţă de Mişcarea Legionară. Cioran nu face excepţie. De altfel, la 24 de ani, scrie „Schimbarea la faţă a României“, care l-a atras în categoria scriitorilor cu înclinaţii antisemite.
N-am iubit în viaţa asta decât trei locuri: Sibiul, Dresda şi Parisul. Emil Cioran într-o scrisoare către fratele său, Aurel Cioran
Mai târziu, sentimentele lui faţă de scrierile din 1935-1936 sunt contradictorii. „Când mă gândesc la unele izbucniri ale mele de altădată, rămân interzis, nu pricep. Ce nebunie! În orice caz, am tras ponoasele şi învăţămintele de rigoare. (...) numai că eram tânăr, orgolios şi nebun, cuprins ca atâţia alţii de un soi de delir. Ideea că fac Istorie mă arunca în transă. Ce dobitoci am putut fi!“, scrie Cioran într-una dintre „Scrisorile către cei de-acasă“.
Pe de altă parte, însă, în „Caiete I (1957-1965)“, notează: „Mă gândesc la «greşelile» mele din trecut şi nu pot să le regret. Ar însemna să-mi calc tinereţea în picioare – ceea ce nu vreau cu nici un chip“.
De altfel, dorinţa lui Cioran de a face uitate rătăcirile din tinereţe este subiectul unui schimb înverşunat de scrisori cu criticul literar Dan C. Mihăilescu în 1991. Acesta povesteşte „cum l-a pierdut pe Cioran“, în lucrarea „Despre Cioran şi fascinaţia nebuniei“ (Humanitas, 2010). În capitolul „Cioran“ pentru primul volum al „Dicţionarului Scriitorilor Români“, Dan C. Mihăilescu a punctat, în câteva linii, „ceea ce Cioran dorea să elimine“, adică „excrescenţele legio-
naroide ale anilor ’30.
Aşa se face că, după orele senzaţionale petrecute împreună în octombrie 1990 (n.r. – Dan C. Mihăilescu l-a vizitat pe Cioran la Paris), ireparabilul s-a produs. Cioran se va fi albit de furie citind prefaţa şi mi-a expediat, pe adresa editurii, la 21 februarie 1991, următorul text, fără nicio formulă iniţială de adresare, ci doar cu o linie orizontală, crâncen apăsată: «Nu veţi şti niciodată în ce stare de disperare m-au aruncat unele dintre observaţiile dvs. Cred că meritam mai mult. Cred că trecutul meu ar fi meritat ceva uitare».“ Atât.
„Matricula“ din clasa a II-a, anul şcolar 1922-1923 FOTO Ramona Găină
Dan C. Mihăilescu îi răspunde cu o scrisoare în care îi atrage atenţia lui Cioran că ar putea fi „atacat furibund pe tema «Schimbării la faţă a României». Toată opera dumneavoastră va fi comprimată la cele câteva pastile de cianură hitleristă, alterofobă“. Îl provoacă pe scriitor să explice, să contextualizeze, să iasă „cu pieptul gol la potecă“.
La pas, pe Coasta Boacii FOTO Arhivă personală Eleonora Cioran
Inevitabil, după acest episod are loc despărţirea: „Am suferit ca un câine, dar nimeni, niciodată, nu mă va face să cred că am greşit“, mărturiseşte Dan C. Mihăilescu.
Amintirile Eleonorei Cioran despre „Luţ“
Eleonora Cioran, soţia lui Aurel Cioran, fratele scriitorului, îşi aminteşte cu emoţie despre „Emiluţ“, „Luţ“, cum îl alinta familia, un om excepţional care a rămas ataşat de ei până în ultima clipă a vieţii. L-a cunoscut când filosoful era deja stabilit la Paris, mai întâi prin convorbiri telefonice, cu greu apoi faţă-n faţă.
Aurel Cioran (sus), în vizită la fratele lui bolnav FOTO Arhivă personală Eleonora Cioran
„Era un om deosebit prin modestia lui, care era incredibil de profundă. Era o perioadă când soţul meu, fratele lui, era bolnav, şi mă aborda aproape zilnic. Avea o mare dragoste şi o dăruire faţă de familie şi de Aurel, fratele lui bolnav. De altfel, eu m-am şi amuzat, pentru că a început să mă trateze şi pe mine. I-am spus că am o hipertensiune arterială şi el îmi trimitea şi mie medicamente şi îmi dădea indicaţii, deşi asta era profesiunea mea (n.r. – Eleonora Cioran a fost medic de profesie). Asta demonstra devotamentul faţă de familie“, povesteşte cumnata scriitorului.
Tânărul Cioran, deja încruntat FOTO Photoland Corbis Images
Viaţa de student din capitala Franţei
La Paris, Emil Cioran ajunge în 1936, cu o bursă a Institutului Francez din Bucureşti, care i se va prelungi până în 1944. În 1940, începe să scrie „Îndreptar pătimaş“, ultima sa carte în limba română, a cărei variantă definitivă va fi încheiată în 1945, an când se stabileşte definitiv în Franţa. Patru ani mai târziu, în 1949, îi apare „Précis de décomposition“ (tradus în română „Tratat de descompunere“), prima sa carte în limba franceză, la prestigioasa Editură Gallimard, care va publica apoi majoritatea cărţilor sale. Volumul de debut în Franţa îi aduce Premiul Rivarol, singurul de altfel pe care îl va primi, Cioran refuzând apoi toate distincţiile literare care i-au fost atribuite.
Eleonora şi Emil Cioran, la prima întâlnire. În dreapta, Aurel Cioran FOTO Arhivă personală Eleonora Cioran
Viaţa lui Cioran la Paris este extrem de modestă, surprinzătoare chiar şi pentru apropiaţii săi. Stă în chirie împreună cu partenera sa, Simone Boué, într-un apartament fără televizor, dar având pe jos, păstrat cu sfinţenie, un covor splendid, ţesut acasă de mama sa, Elvira Cioran. „La început a avut o viaţă de student. De fapt, el a rămas student toată viaţa. A mâncat la cantină. De altfel, pe Simone Boué a cunoscut-o chiar la cantină“, subliniază Eleonora Cioran.
După 32 de ani: „Servus, mă frate!“
Prima întâlnire a Eleonorei Cioran cu scriitorul a fost o încântare. „După nu ştiu câte ore cu trenul, am coborât în gară la Paris. Aurel, cu totul alt temperament, până în ultimul moment nu s-a pregătit. În sfârşit, a coborât şi ne aştepta un domn de statură mijlocie, cu haină trei sferturi, cu un chipiu, şi, când s-au văzut, a zis Emil: «Servus, mă frate!». Acest «servus» al nostru, ardelenesc. Se vedeau după 32 de ani, cred. A venit, m-a îmbrăţişat pe mine şi s-a uitat la cele trei bagaje ale noastre – erau numai trei – şi a zis: «Au venit orientalii! Ce-aţi putut avea în trei valize?». Era firesc: o valiză a lui Aurel, una a mea şi una cu cadouri, cadouri din România pentru că noi valută nu aveam. De altfel, cred că s-a bucurat mai mult de aceste cadouri decât de orice altceva, deoarece erau ţesături frumoase româneşti, feţe de masă româneşti care i-au încântat“, îmi aminteşte cu drag Eleonora Cioran.
Aceşti doi fraţi, Emil cu Aurel, s-au iubit foarte mult, Emil considerându-l pe Aurel fratele lui frumos. Eleonora Cioran, cumnata lui Emil Cioran
Aurel Cioran şi soţia lui au fost duşi apoi la apartamentul scriitorului, de la etajul cinci al unui imobil, pe scări: un apartament foarte modest, dar foarte plăcut. De acolo, se vedea cerul Parisului. „Încăperea era atât de modestă... Ei nu se bucurau de obiecte din astea de artă. Pentru Emil, arta era covorul mamei, ţesut la Răşinari, pentru că preoteasa a vrut să-l ajute pe protopop material, deoarece erau trei copii, şi atunci a deschis un atelier de ţesut covoare cu 16 muncitoare. Şi dânsa era la fel de modestă, deşi baroneasă de Comănici, nu a pregetat să muncească pentru familia ei. Ceea ce m-a impresionat: întotdeauna avea un buchet de flori şi covorul, care îi creau o ambianţă ca acasă“, descrie Eleonora Cioran locuinţa scriitorului.
I-a plimbat peste tot prin Paris, arătându-le imobilele cu semnificaţie istorică. Totuşi, soţii Aurel şi Eleonora Cioran nu au putut fi cazaţi în locuinţa lui Emil Cioran, fiindcă era prea mică. Aşa că filosoful a închiriat pentru musafirii lui un apartament foarte frumos de la o italiancă ce era plecată în Italia. „Ne-am simţit foarte bine. Ei veneau la noi pentru că noi aveam televizor. Pe ei acest capitol nu-i interesa în mod obişnuit, dar atunci veneau permanent, deoarece erau curioşi de alegerile din Franţa. Am prins aproape de fiecare dată alegerile“, rememorează astăzi Eleonora Cioran.
Cioran şi Securitatea
Eleonora Cioran îşi aminteşte astăzi cât de greu le-a fost să-l viziteze, prima dată, pe Cioran la Paris. Aproape că nu le venea să creadă că în sfârşit au primit aprobarea, după foarte multe încercări nereuşite.
Cioran e citat în laboratorul pentru inovaţie al Universităţii Harvard: „Ambiţia e un Drog care le dă potenţial dependenţilor“ FOTO Vlad Mixich
„Ca să putem ieşi în Franţa, a trebuit să merg în audienţă la comandant, la colonelul Rotaru, care era foarte amabil, dar care îmi spunea: «Nu înţeleg de ce v-aţi căsătorit cu un om aşa în vârstă». Era de fapt o nepoliteţe. Şi i-am răspuns: «Pentru că am avut comunicare cu acest om». Tot Rotaru zice: «Dar dumneavoastră doriţi să mergeţi să-l vizitaţi pe Emil?». «Da, pentru acest motiv sunt la dumneavoastră în audienţă, să vă rog să ne daţi voie să mergem în vizită în Franţa. Întotdeauna am fost respinşi, şi acum, cu ajutorul dumneavoastră, poate reuşim să plecăm.» El a avut aşa o ezitare, comandantul, şi a zis: «Păi dacă vă dau drumul, nu vă mai întoarceţi». Zic: «Sută la sută ne întoarcem, vă rog să aveţi încredere în ceea ce spun eu. Pentru că, dacă nu ne daţi voie să plecăm în vizită, cerem să plecăm definitiv». Şi în felul acesta am reuşit să ajungem la Paris, bineînţeles că toată lumea credea că cine ştie ce serviciu am făcut, niciun fel de serviciu“, spune Eleonora Cioran.
Legitimaţia de student cu bursă la Berlin, oferită de Fundaţia „Humboldt“ FOTO Arhivă Personală Eleonora Cioran
De altfel, ea mărturiseşte că era urmărită pas cu pas: când se ducea până la spital, nu mai ştie dacă mergeau în faţă sau înapoi. În orice caz, era foarte urmărită.Paşaportul lui Emil Cioran FOTO Arhivă personală Eleonora Cioran
Întrebată dacă Securitatea l-a căutat în Franţa pe Cioran, Eleonora Cioran spune că „tot timpul a fost vizitat şi el îi primea pe toţi românii, nu avea niciun secret. El avea ocazii să-şi spună părerea şi să laude ţara noastră, pe români îi critica pentru că se ascundeau în spatele acestui spaţiu mioritic în loc să lupte pentru România, îi păreau delăsători şi nu erau luptători pentru ţara asta a noastră“. Ea este convinsă că, întotdeauna, Securitatea l-a dorit pe Cioran înapoi acasă. „Au încercat tot timpul să-l facă să se întoarcă în ţară şi cred că de asta ne-au dat nouă drumul, să-l convingem să vină în ţară, mai ales că el era atât de ataşat de ţara noastră“, mai spune Eleonora Cioran.
Iubirile şi demonii lui Cioran
Deşi şi-a trăit mare parte din viaţă alături de o singură femeie, Cioran dovedeşte în scrisori şi în „Caiete“ că poate iubi la fel de pătimaş cum scrie despre sinucidere, chiar şi la 70 de ani. „Am fost un mare vânător de fuste!“, avea să declare el în martie 1993, cu puţin timp înainte să se îmbolnăvească de Alzheimer, faţă de Simone Boué, partenera lui de viaţă, şi de Friedgard Thoma, iubirea lui de la maturitate, scrie Dan C. Mihăilescu, în volumul „Despre Cioran şi fascinaţia nebuniei“. De altfel, el aducea frecvent în conversaţie, la ospeţe în cercuri intime sau simandicoase, escapadele lui din tinereţe prin bordeluri.
40 de ani cu Simone Boué
Cea mai cunoscută relaţie a scriitorului rămâne cea cu Simone Boué, cea care, chiar dacă nu i-a fost niciodată soţie în acte, i-a stat alături nu mai puţin de 40 de ani, până când Cioran a murit. Eleonora Cioran, cumnata scriitorului, ne dezvăluie din ce i-a povestit Emil Cioran: „40 de ani au fost împreună. Simone Boué a fost prietena lui de-o viaţă. A cunoscut-o chiar la cantină, cu tava în mână. Se ducea să-şi ia meniul şi acolo a cunoscut-o. Au intrat în vorbă, s-au împrietenit şi pe urmă au convieţuit până la sfârşitul vieţii. Ea l-a îngrijit de fapt şi l-a iubit“. Simone Boué este, de fapt, cea care l-a echilibrat pe Cioran.
Simone Boué, partenera lui Emil Cioran până la sfârşitul vieţii scriitorului FOTO Arhivă personală Eleonora Cioran
După o vizită în apartamentul celor doi din Paris, Wolfgang Kraus povesteşte în jurnalul lui, la data de 8 octombrie 1984: „Ieri, la orele 8, la Cioran şi Simone, imensă bucurie. El, ca întotdeauna, cu chipul puţin zbârcit, dar tânăr, rapid, precis în mişcări, vânjos, rustic, părul alb ridicat, căzându-i parţial pe frunte. Ochii mari, albaştri, îi strălucesc veseli, umorul său te încălzeşte (...). Simone echilibrează totul, el emană mulţumirea unui om fericit. Cioran îi datorează infinit de multe“.
Pasiunea din toamna vieţii
La 70 de ani, scriitorul avea să trăiască un alt fel de iubire, de-o profunzime şi intensitate rar întâlnite, cu o femeie mult mai tânără decât el.
Prima fotografie trimisă de Friedgard Thoma lui Cioran FOTO Friedgard Thoma
„A mai avut o prietenă la bătrâneţe, pe Friedgard Thoma, o femeie deosebită. Am cunoscut-o, a fost aici. A venit la Răşinari, pentru un colocviu, şi s-a bucurat aşa de mult că ne-am cunoscut, am stat mult de vorbă. O femeie foarte inteligentă. Prin corespondenţă s-au cunoscut, dar pe urmă s-au îndrăgostit unul de altul. Friedgard Thoma era o femeie de o inteligenţă şi o cultură excepţionale, preda filosofia la o facultate din Germania. Un episod romantic. Era mult mai tânără, drăguţă, foarte drăguţă, şi caldă“, şi-o aminteşte Eleonora Cioran pe cea care avea să-i tulbure bătrâneţile cumnatului ei.
Am cutreierat mult prin Paris, care devenise, datorită lui Cioran, un fel de patrie pentru mine. Cunoştea toate povestirile picante cu femei sau tot felul de cancanuri despre morţi celebri. Locul de întâlnire la care reveneam cel mai des era Biserica St. Suplice, folosită ca grajd pentru cai pe vremea lui Napoleon. Friedgard Thoma, în volumul „Pentru nimic în lume“
Povestea a început în februarie 1981, când Friedgard Thoma, pe atunci în vârstă de 35 de ani, mamă a unui copil şi doctorandă în filosofie, îi scrie pentru prima dată lui Emil Cioran, atrasă fiind de lucrările lui. „În general, toate frazele lui aveau prospeţimea sănătoasă a acelor lucruri care trec drept viciate sau cinice, în realitate însă sunt eliberate de tabuuri, printr-o manevră elegantă. (…) M-am hotărât curând să-i trimit la editură o scrisoare acestui Cioran, despre a cărui viaţă nu aveam habar“, avea să scrie, mai târziu, Friedgard Thoma.
40 de ani au fost împreună. Simone Boué a fost prietena lui de-o viaţă. A cunoscut-o chiar la cantină, cu tava în mână. Se ducea să-şi ia meniul şi acolo a cunoscut-o. Au intrat în vorbă, s-au împrietenit şi pe urmă au convieţuit până la sfârşitul vieţii. Ea l-a îngrijit de fapt şi l-a iubit. Eleonora Cioran, cumnata lui Emil Cioran
La momentul respectiv, Cioran trăia de decenii bune cu Simone Boué, „semi-însurat“ cum i-a mărturisit, la un moment dat, lui Friedgard Thoma, într-o scrisoare, el rămânând de altfel alături de Simone Boué până la sfârşitul vieţii. Între Cioran şi Friedgard s-a născut o profundă legătură intelectuală, materializată printr-o corespondenţă purtată între anii 1981 şi 1991. Cioran s-a aruncat cu toată fiinţa sa în iluzia acestei legături, cu femeia superbă, pe care a numit-o, într-una dintre scrisori, blestemul său indispensabil. După moartea lui Cioran, Friedgard Thoma a publicat, într-un volum, povestea legăturii ei cu filosoful şi, parţial, scrisorile. Volumul a fost tradus în limba română de Nora Iuga, cu titlul „Pentru nimic în lume – O iubire a lui Cioran“ şi publicat în 2005 la EST – Samuel Tastet Éditeur.
Cioran (dreapta) şi Simone (prima de jos), cu musafiri, la Paris FOTO Arhivă Eleonora Cioran
Ce părere avea partenera de viaţă a lui Cioran despre escapada lui de la 70 şi ceva de ani? Găsim răspunsul în interviul pe care Gabriel Liiceanu i l-a luat lui Simone Boué în 2009, citat de Dan C. Mihăi-
lescu în cartea „Despre Cioran...“: „Da, Cioran era mereu surprinzător“, „era cuceritor şi nu cred că îi scăpa frumuseţea lumii“, după care aşeza câteva înţelegătoare puncte de suspensie.
Sorana Ţopa, iubita celor doi prieteni: Cioran şi Eliade
30 noiembrie 1932. Noapte de tumult verbal şi de caraghioasă încrucişare de săbii între Emil Cioran şi Mircea Eliade, după cum povesteşte Arşavir Acterian, prieten cu amândoi. „Se face procesul femeii Sorana Ţopa, pe care Mircea o denumeşte «admirabilă mlaştină» şi despre care Cioran spune că «nu trebuie să se amestece în cele ale spiritului»“, notează Acterian în „Jurnal“.
Sorana Ţopa (1898-1986), actriţă celebră în perioada interbelică şi autoare dramatică, dar mai bine cunoscută şi ca un „vulcan gata să erupă“, de o „genialitate senzuală“ şi cu un „temperament clocotitor“, aşa cum o descriau vocile epocii, a fost iubită de public şi adorată, în privat, de cei doi prieteni: Mircea Eliade şi Emil Cioran. „Dna Sorana Ţopa de la Teatrul Naţional“ era chiar mai mult de atât! Pentru Nae Ionescu, femeia tunsă bob, cu un contur perfect al buzelor, era, după Mihai Eminescu „cel mai mare dar pe care Iaşiul l-a făcut culturii române“.
Or, în faţa acestei femei cu nouă ani mai mare decât el, Mircea Eliade se pierde în toamna anului 1932. Nu peste mult timp, iubita sa va da viaţă personajului Cătălina din romanul „Noaptea de Sânziene“, pe care o descria drept „o femeie care şi-ar jertfi nu numai cariera, ci şi sănătatea, tinereţea, liniştea, ca să poată iubi aşa cum visează ea, «arzând la alb»“. Numai că dragostea pentru ea îl exasperează şi, în timp ce e înnebunit după Sorana, Eliade se îndrăgosteşte de Nina, prietena sa, cea care îi va deveni soţie.
Relaţia lui Eliade cu actriţa ia sfârşit la începutul verii anului 1933, într-o zi când Sorana se duce să-l viziteze pe Emil Cioran la Sibiu. El îi mărturiseşte atunci că prietenul său, Eliade, caută, de luni de zile, un pretext ca să se poată despărţi de ea. Începe telenovela. Cioran e atât de impresionat de suferinţele Soranei şi indignat de cruzimea şi inconştienţa prietenului său, încât, de data asta, este el cel care se pierde în faţa acestei „femei de o adâncime sufletească remarcabilă“.
Eliade îşi aminteşte mai târziu despre Cioran şi ceea ce va deveni „a lor“ Sorana: „Nu putea înţelege cum un om inteligent, care avusese norocul să fie iubit de o asemenea femeie, poate dori şi provoca despărţirea. Singura explicaţie plauzibilă era inerţia mea spirituală, incapacitatea mea de a accepta riscul unei pasiuni, la capătul căreia m-ar fi aşteptat, poate, nebunia sau moartea; într-un cuvânt, mediocritatea şi făţărnicia mea“. Atunci, la Sibiu, se naşte idila dintre Emil şi Sorana.
„Invitaţie la bărbăţie“
Tot atunci, o prietenie începe să scârţâie. Cioran îi ia partea Soranei şi începe să-l atace pe Eliade în lucrările sale. Scrie articolul „Omul fără destin“, pe care Sorana, satisfăcută, îl recită teatral şi concluzionează retoric: „Poate exista o parteneră mai bună pentru un scriitor?“. Eliade răspunde şi el, într-un articol numit „Invitaţie la bărbăţie“ şi îi face o descriere dură în „Noaptea de Sânziene“.În acelaşi an, Emil Cioran pleacă pentru doi ani la Berlin, cu o bursă a Fundaţiei „Alexander von Humboldt“. Relaţia sa cu Sorana se rupe treptat.
De teama Securităţii, Sorana arde cele 40 de scrisori pe care Cioran i le-a scris. Iar de la femeia fatală, cu 13 ani mai mare decât el, Sorana apare mai târziu în „Caietele“ lui drept „ţăranca asta care perora despre Neant (aşa cum a numit-o Petre Ţuţea). Mi-a inspirat întotdeauna o indispoziţie atenuată de un fleac de admiraţie“.
Regretă însă aceste jigniri. Dar nu vrea în continuare să o vadă, chiar şi peste 30 de ani, când ea se află într-o vizită la Paris. „Mânie, furie, exasperare. Simt că n-am nimic să-i spun, că problemele ei nu mă interesează deloc, că e ridicol să reluăm divagaţiile de-acum trezeci şi cinci de ani şi asta la Paris şi în româneşte. Nu, nu şi nu!“, nota, cu furie, Cioran în „Caiete“.
În tot acest timp, cei doi prieteni, Mircea Eliade şi Emil Cioran, se împăcaseră şi erau mai prieteni ca niciodată. (Anca Vancu)
Bărbatul la 70 de ani: amantul adolescentin
Fragmente din scrisorile lui Cioran către Friedgard Thoma, extrase din volumul publicat de adresantă, în 2005, la EST – Samuel Tastet Éditeur: „Pentru nimic în lume – O iubire a lui Cioran“. Corespondenţa cea mai intensă între cei doi are loc în 1981 şi 1982. În total, Cioran îi scrie aproape 60 de epistole.
„La ora unu acasă, am dormit câteva ceasuri, m-am trezit devreme şi atunci a început chinul. M-am gândit la dumneavoastră şi la tot ce ar fi putut să se întâmple în noaptea de joi... dacă nu v-aţi fi împotrivit. V-am auzit suspinând şi plângând. Mai bine de o oră în mintea mea s-au derulat scenele cele mai intime, cu o asemenea precizie încât a trebuit să mă scol ca să nu-mi pierd minţile. Am discutat prea mult şi am înţeles dependenţa mea senzuală de Dumneavoastră în toată claritatea ei abia după ce v-am mărturisit la telefon că aş vrea să-mi îngrop capul pentru totdeauna sub fusta Dumneavoastră. Ce mortale pot fi anumite lucruri. Totul a început de fapt cu fotografia, vreau să spun cu ochii Dumneavoastră. Aţi fost oarecum speriată când v-am vorbit de o înclinaţie «perversă» pe care mi-o stârneşte trupul Dumneavoastră. Pervers nu a fost cuvântul potrivit. Am vrut să spun arzătoare. Doar sunt normal; stări interzise cer expresii ne-naturale. Cred (poate mă înşel) că în dimineaţa asta aş fi mai puţin obsedat dacă aţi fi fost mai binevoitoare cu mine. În definitiv ne cunoaştem de la prima dumneavoastră scrisoare.“
„Vă mai amintiţi de plimbarea atât de apropiată pe marginea lacului? Din cauza frigului, azi-dimineaţă nu era aproape nimeni acolo. Doar eu cu lacrimile mele. Niciodată în viaţă nu am vărsat atât de multe, fără cea mai mică posibilitate de a râde. Nu înţeleg ce caut pe lumea asta în care fericirea mă face şi mai nefericit decât nefericirea. Pentru mine aţi devenit atât de importantă încât mă întreb cum va sfârşi întâlnirea noastră. Aş vrea să evadez cu Dumneavoastră într-o insulă părăsită şi să plâng toată ziua. Acest loc mi-a devenit brusc drag pentru că îl cunoaşteţi şi îl îndrăgiţi. (...) Tot ceea ce mă ţine departe de Dumneavoastră e exil. Trebuie să ajung într-un fel din nou «voios» sau să mă prăbuşesc. Şi totuşi declinul meu datorită Dumneavoastră îmi este necesar şi nesperat.“
Cioran şi Friedgard Thoma
„A sunat telefonul. Vreau să sper că aţi sunat Dumneavoastră. Venea de undeva dintr-o lume atât de îndepărtată şi atât de apropiată ca – pentru mine cel puţin – dintr-o fericire fără fund. Când am plecat de la telefonul cu vedere spre grădină, m-am gândit la cât de mult mi-aş dori să mor împreună cu Dumneavoastră cu o singură condiţie: să fim puşi în acelaşi sicriu. Fireşte, trebuie să fiţi şi Dumneavoastră de acord şi să renunţaţi pe veci la linişte... Aş avea atâtea să vă spun, atâtea lucruri nespuse...“
„Dumneavoastră chiar sunteţi pentru mine un «suflet înfrăţit», dar trebuie să adaug imediat: o soră pentru care simt o înclinaţie incestuoasă... Dacă v-aş fi fost tată, nu aş fi îngăduit în ruptul capului să-i aparţineţi altcuiva. Ca frate, trebuie să mă supun inevitabilului şi să suport compromisuri. Şi să-mi înăbuş câteva lacrimi. Dar nu sunt chiar de compătimit. Ziua a fost generoasă: cu Schubert şi cu vocea Dumneavoastră în urechi nu am fost oare mai mult decât răsplătit?“
Friedgard Thoma, îi răspunde pătimaşului Cioran, la 14 mai 1981:
„... cele două zile intense cu Dumneavoastră mi-au fost prea aproape, sau Dumneavoastră mi-aţi venit prea aproape. Sentimentul de a fi o păpuşă nu-l puteam da jos de pe mine decât noaptea. Peste zi eram aproape speriată de felul Dumneavoastră neobişnuit pentru mine, de exaltarea cu care m-aţi mânuit (...). Aşadar, dragule: M-aţi aruncat în imediateţea univocă a unei relaţii fizice, când eu voiam duplicitatea erotică a legăturii «spirituale».“
Mai târziu, când pasiunea s-a mai estompat, Cioran îi scrie:
„Totul ar fi perfect, din păcate am făcut o descoperire: am 77 de ani. Asta e într-adevăr prea mult. Sunt un ins terminat.“
Sfârşitul unui mit. Ultimii ani din viaţă
La Emil Cioran, mai întâi a venit sfârşitul literar. „Cincisprezece cărţi, cincisprezece cadavre – cred că ajunge. În sfârşit, înţelepciunea. Nu-mi mai fac nici un plan, nu mai scriu un rând“, îi declară într-o scrisoare amantei sale de la maturitate, Friedgard Thoma, în august 1987. Şi nu o spune doar ca să fie convins de tânăra Friedgard să-şi păstreze obiceiul de a scrie. Dorinţa de a încheia parcursul literar o confirmă în corespondenţa sa cu Dan C. Mihăilescu, la un an după. „Avea să-mi scrie pe versiunea franceză din «Lacrimi şi sfinţi»“: «Pentru Dan C. Mihăilescu, felicitările mele pentru cartea dumneavoastră (n. r. – „Perspective eminesciene“)... O veste care vă va interesa: nu mai am chef să scriu».“
Ipohondria lui Cioran
Cioran se teme aproape toată viaţa de „ereditatea bolnavă“, de „arterioscleroza noastră de familie“. Suferă de ulcer duodenal, de infecţii respiratorii frecvente, de o boală reumatismală, de hipertensiune, de insomnie, de hiperexcitabilitate nervoasă, depresii ciclice, de oboseală cronică. Marta Petreu concluzionează, în volumul său „Despre bolile filosofilor“: „Cioran este un suferind etern şi etern exasperat că-şi simte fără încetare trupul“. Îngrijorarea exagerată la cele mai mici semne de afecţiune, drumurile frecvente la medici şi neîncrederea în ei îl califică în categoria ipohondrilor.
Dar uneori vede în bolile lui o salvare. De exemplu, în interviul pe care i-l acordă lui Gabriel Liiceanu în 1990, Cioran face o mărturisire: „Păi mă îmbătam foarte des! În tinereţe credeam chiar că o să devin beţiv, pentru că îmi plăceau starea de inconştienţă şi orgoliul dement al beţivului. Dacă n-am devenit un beţivan, asta se datorează afecţiunilor mele stomacale“.
„Pradă unei tristeţi care-mi sfâşie inima“
Ultimii ani din viaţă şi-i petrece, însă, în uitare. Se îmbolnăveşte de demenţa Alzheimer şi este internat într-un spital mare din Paris. „La un moment dat, ne spune că el îşi pierde memoria şi că nu-şi mai aduce aminte o mulţime de lucruri. A fost debutul bolii lui“, îşi aminteşte Eleonora Cioran, cumnata scriitorului. La Spitalul Broca, un centru renumit din Paris, ajunge datorită preşedintelui de atunci al Franţei, François Mitterrand. „Mitterrand îl cunoştea îndeaproape pe Emil, pentru că ei făceau plimbări nocturne împreună – Mitterrand venind de la diferite spectacole şi petreceri şi Emil meditând noaptea. El suferea de insomnii încă de tânăr. Nu şi le putea stăpâni, deloc nu le putea trata“, povesteşte Eleonora Cioran.
Sunt doi ani de când nu mai fumez şi şase luni de când n-am mai pus gura pe cafea. Frunze de coacăze, de rozmarin, de cimbru, cum să-ţi mai funcţioneze creierul cu aceste produse soporifice? Ce scump mă costă sănătatea! Emil Cioran în „Caiete I“
Simone Boué, partenera de viaţă a lui Cioran, îl vizitează zilnic, îl îngrijeşte şi îi este alături până în ultima clipă. Ea îi povesteşte într-o scrisoare trimisă lui Friedgard Thoma, în august 1993, cum, în grădina căminului-spital Broca, Emil Cioran parcă mărşăluieşte, calcă temeinic şi repede. Încearcă să vorbească fără să-şi poată găsi cuvintele. Apoi, subit, devine furios. „Mi-a spus de curând: «Cu tine orice dialog e imposibil!». Sau îşi lasă capul într-o parte, pradă unei tristeţi care-mi sfâşie inima. Alteori, reuşeşte să formuleze ceva foarte profund şi cu totul neaşteptat, aproape în maniera lui Cioran, cel de altădată“, notează Simone Boué.
Eleonora Cioran FOTO Arhivă persoanală
Sau, într-o altă scrisoare, către Wolfgang Kraus, editorul austriac al lui Cioran, de pe 2 martie 1994, cu un an şi trei luni înainte de moartea scriitorului: „E sfâşietor să-l văd cum se duce la porţile exterioare, cum le zgâlţâie, încercând disperat să le deschidă. Se poartă ca şi cum n-ar şti unde se află – dar eu simt că înlăuntrul lui există voinţa de a-şi şterge, de a-şi anihila starea prezentă şi lucrurile care-l înconjoară. Din când în când, în străfulgerări extraordinare, redevine el însuşi – o izbucnire a vechii ironii devastatoare supravieţuind într-un sine devastat“.
Emil Cioran moare pe 20 iunie 1995, la 84 de ani, şi este înmormântat în cimitirul Montparnasse din Paris.
Cioran, vecinul
Din corespondenţa cu poetul elveţian Armel Guerne, redată de Dan C. Mihăilescu în volumul „Despre Cioran şi fascinaţia nebuniei“, ne putem face o imagine despre Emil Cioran, locatarul francez. În 1970, îi povesteşte prietenului său cum i-a scris primarului din Dieppe protestând împotriva difuzoarelor care împânzeau centrul orăşelului cu o muzică „à vomir“ (care te face să vomiţi) şi cum a distrus grădina gazdei de lângă Nantes. „Să vă spun despre teribila întâmplare cu vecina noastră de la etaj, o fată bătrână, de 89 de ani, domnişoara Armand, aproape complet surdă, şi căreia – fatalitate! – nu ştiu ce asociaţie caritabilă i-a dăruit un televizor“, îi scrie Cioran lui Guerne. Cum a negociat cu domnişoara Armand să lase televizorul tare numai între orele 20 şi 22 în fiecare seară? „Răcnind complimente în urechile ei condamnate, ducându-i flori şi bomboane.“
Memoria lui Cioran, la Răşinari
Astăzi, casa filosofului din comuna natală este proprietate privată, are o inscripţie care aminteşte că aici a locuit marele scriitor, dar şi un bust al acestuia în partea din faţă. În fiecare an, la Răşinari se organizează colocviile „Emil Cioran“, iar oamenii din sat îi ştiu bine viaţa şi păstrează despre el cele mai frumoase legende.
„Este o mândrie pentru noi, are casa aici, la Răşinari, e născut în 1911, a plecat la Paris, copilăria şi-a petrecut-o în Răşinari. Vorbeşte despre Coasta Boacii, îi plăcea foarte mult să meargă în cimitir, să dezgroape morminte, să umble cu capetele morţilor, asta am citit despre el şi ştiu. I-a părut foarte rău după copilăria la Răşinari, de multe ori amintea despre satul lui natal“, spune Mărioara Dancăşiu (52 de ani).
Ana Denoi (66 de ani) locuieşte chiar în vecinătatea casei natale a scriitorului. „Foarte mândru a fost, foarte frumos, un om văzut în comuna noastră, şi ne-am bucurat foarte mult de dânsul şi de casa memorială care e lângă noi, a făcut Răşinariul cunoscut în toată lumea domnul Cioran“, spune femeia.
Iar Maria Bădilă (92 de ani) păstrează din copilărie în minte o poveste extrem de frumoasă, cu scriitorul cântând la vioară pe Coasta Boacii. „Eu am auzit de Cioran că se suia pe Coasta Boacii şi avea o vioară şi cânta cu vioara, aşa ştiu. Eram copil, atâta ştiu, nu ştiu mai multe că nu l-am văzut“, povesteşte Maria Bădilă.
Despre singura „boacănă“ a lui Cioran
„Nu cred să fi primit nici o scrisoare de la un necunoscut normal. (...) Nu mi-au cerut niciodată nimic, fiindcă ştiau că nu le pot oferi nimic. Voiau doar să-mi spună că m-au înţeles...“, scrie Cioran în „Caiete II (1966-1968)“. De la adolescenţi în căutarea sinelui, la „epave, decăzuţi, nefericiţi, căzuţi la toate examenele din această lume“, sunt nenumăraţi cei care s-au regăsit în strigătele disperate de ură faţă de lumea aceasta din lucrările lui Emil Cioran. Totuşi cât de profunde erau „scârba de lume“, dorinţa de a pune capăt vieţii la Cioran?
„Râvneşte după plăceri mărunte“
21 noiembrie 1932. Cioran şi prietenul lui bun Arşavir Acterian (scriitor armean cu care Cioran are o corespondenţă bogată) se plimbă pe străzile Sibiului. Cioran filosofează şi se lamentează. „Cu ce ne ocupăm noi viaţa? Cu Cioran despre literatură. (...) Scârbă de viaţă, de mizeriile bătătoare la ochi, întâlnite la fiecare colţ de stradă. (...) Neagă cu entuziasm febril orice. (...) Nu gustă viaţa. A îndurat prea multe. A fost prea îndelung nenorocit. Râvneşte după plăceri mărunte. Este pentru trăirea superficială“, notează Acterian în „Jurnal“ (Humanitas, 2008).
La un moment dat, prin faţa lor trec cupluri de tineri care se întorc de la patinoar, iar Cioran îi priveşte îndelung, admirativ chiar.
Toate scrisorile din România mă îmbolnăvesc de-a dreptul. Prieteni sau necunoscuţi care se bizuie pe mine, care vin la Paris pentru mine! – Când mă gândesc în ce măsură sunt o povară pentru mine însumi, ideea de a fi un reazem pentru altcineva îmi provoacă deopotrivă ameţeala şi scârba. Emil Cioran în „Caiete II“ (1966-1968)
„Zărim oameni bine înţoliţi, cu fete frumoase la braţ. C. aproape că-i urăşte, dar nu mai puţin îi admiră. Ar vrea să fie şi el ca ei“, îşi aminteşte Arşavir Acterian.
„Îmi place lumea asta oribilă“
Cioran face teoria sinuciderii atât de credibilă şi în operele sale, şi în episoadele de pesimism exuberant exprimat în cercurile de prieteni, încât mulţi s-ar fi aşteptat măcar la o tentativă de suicid din partea scriitorului. Prietenul său Arşavir Acterian mărturiseşte în „Jurnal“ că şi el era uneori înclinat să-i reproşeze asta, adică faptul că „afişează scârba de lume şi preconizează sinuciderea ca o soluţie radicală de detaşare. Şi... nu se sinucide“.
Înmormântarea lui Cioran FOTO Arhivă persoanală
Faptul că nu şi-a pus capăt zilelor este, spun unii comentatori, singura inconsecvenţă, singura „boacănă“ a lui Cioran. Pianistul Andrei Vieru (56 de ani), care l-a cunoscut în 1989 pe scriitor, ne spune însă că „«neajunsul de a te fi născut» mi se pare expresia unei exuberante joie de vivre, confirmată ulterior şi de o frază găsită în «Caietele» sale: «Nu sunt un pesimist, îmi place lumea asta oribil㻓. De altfel, când prietenii i se plângeau în scrisorile pe care i le trimiteau la Paris şi îi mărturiseau că vor să se sinucidă, Cioran nu le răspundea decât atât: „Oltul nu curge spre izvor“.
Îl mângâia şi îl încuraja pe Eugen Ionescu
În ciuda depresiei afişate, Emil Cioran este un sprijin pentru apropiaţi şi un pol al veseliei şi al opoziţiei faţă de tentativele de suicid. Filosoful Wolfgang Kraus, cu care acesta corespondează asiduu între 1971 şi 1990, povesteşte în „Jurnalul“ său (citat de Dan C. Mihăilescu în volumul „Despre Cioran şi fascinaţia nebuniei“) că scriitorul pesimist putea fi o oază de energie pozitivă pentru prietenii săi căzuţi în depresie. „Ionesco (n. r. – Eugen Ionescu) vorbea la telefon chiar şi de 12 ori pe zi cu Cioran, pentru ca, în starea lui depresivă, să capete mângâiere şi încurajare. De la Cioran! Trebuie să fi fost un scheci apocrif al lui Ionesco“, se miră Kraus.
Poate cea mai bună descriere a spiritului lui Cioran o oferă, însă, prietenul apropiat Arşavir Acterian: „Cioran e vesel, de un pesimism exuberant, gălăgios, de o explozivă sinceritate, de o delicioasă lipsă de prejudecăţi, de o simpatică vivacitate“. (A contribuit Andrada Floria)
Pe aceeaşi temă:
ROMÂNI DE GENIU Paradoxul lui Mircea Eliade: de la corigentul miop la savantul excentric
Se încarcă comentariile...
