Focalizează asupra României un interes global şi arată că, cel puţin pe acest palier, suntem consideraţi a fi în elita mondială şi, prin aceasta, se transmite un semnal cert faţă de atenţia cu care este privită ţara noastră în ce priveşte locul său în lanţul masonic mondial şi relevanţa creşterii şi consolidării prezenţei masonice.

Important dacă ne gândim că, într-o perioadă de timp relativ foarte scurtă, masoneria română a reuşit să devină cea mai puternică şi bine consolidată oraganizaţie în estul european, cu mulţi oameni tineri, ceea ce o deosebeşte radical de alte organizaţii similare din lume, marcate de o medie de vârstă destul de ridicată şi care încearcă acum să se inspire din modelul românesc pentru a-şi reîmprospăta rândurile cu energii tinere. Doar atât? Ar fi important, dar nu şi suficient. Căci ceea ce a interesat şi a fost considerat drept deosebit şi demn de atenţie în demersul masonic românesc a fost îmbinarea constantă între activitatea masonică propriu-zisă (cea care nu este secretă, ci discretă, conform definiţiei organizaţiei) şi deschiderea spre societate, cea care-i oferă necesara credibilitate şi coerenţă.

Bursele acordate unor studenţi eminenţi români care învaţă la prestigioase universităţi din întreaga lume precum şi premiile substanţiale pentru excelenţă acordate unor personalităţi de renume ale vieţii culturale şi ştiinţifice româneşti, program derulat împreună cu Academia Română, sunt doar două dintre exemplele posibile care, pe lângă recunoaştere naţională, au făcut ca Radu Bălănescu, Marele Maestru al MLNR să fie considerat drept una dintre personalităţile masonice cele mai valoroase ale tineri generaţii, în cazul său fiind posibilă obţinerea uneia dintre cel mai înalte poziţii în elita organizaţiei mondiale.

Este, însă, evident că acest eveniment trebuie plasat în contextul mai larg al evenimentelor internaţionale, cele care se precipită acum atât de rapid. Dar şi în acela al unei tensionări din ce în ce mai tangibile a relaţiilor internaţionale, foarte aproape de a vedea acum naşterea unei noi Cortine de Fier, cu toate consecinţele sale nefaste. Şi exact în acest moment, într-o ţară aflată la contactul între giganţi se va derula un eveniment care aduce împreună peste 300 de invitaţi străini din toate ţările lumii, reprezentând 106 Mari Loji Regulare de pe toate continentele, într-un climat de normalitate, într-o discuţie despre elementul fundamental pe care masoneria se încăpăţânează să-l proclame ca cel mai important dintre toate demersurile societale: alegerea unui om bun şi transformarea lui în ceva şi mai bun, deschizând calea spre un nou tip de comportament individual cu o privire înţeleaptă asupra lumii.

Vorbe? Simple vorbe? Dacă este aşa, atunci chiar ne pierdem orice speranţă că vom putea opri cumva dezagregarea valorică, spirituală şi nu numai, a lumii în care trăim. Masoneria este departe să fie singura soluţie. Nici singurul drum care poate fi urmat. Dar este, în principal, o pledoarie reală pentru o lume (desigur ideală, dar nimeni nu poate fi învinuit că mai crede încă într-un ideal) în care principiul normalităţii să fie regula, nu excepţia.

Aici cred că este elementul adăugat, de importanţă generală, pe care-l poate reprezenta Conferinţa de la Bucureşti: mai pot încă exista expresii de normalitate în această lume şi, iată, există posibilităţi reale de dialog la nivelul societăţii civile. Dincolo de patimele politicului şi de intoleranţele adesea extreme ale confruntărilor religioase, dialogul în acest format a pus şi va pune alături oameni care vin din ţări separate de orizonturi şi determinări politice dintre cele mai diferite, cu credinţe religioase altfel, câteodată, profund antinomice sau conflictuale... Şi faptul că, acum, acest dialog urmează să se se construiască în România, este ceva deosebit de important. Cu mult mai mult decât pentru viaţa masonică internă şi internaţională.  

Suntem într-un moment în mod oficial definit drept cea mai mare ameninţare de securitate în Europa de la finele celui de-Al Doilea Război Mondial încoace. Singura speranţă posibilă este calea dialogului sau a restaurării dialogului. Nu masoneria va organiza sau va favoriza un asemenea dialog, îşi interzice, prin statut, orice discuţie politică sau religioasă. Poate, în schimb, să arate că dialogul este posibil în format multilateral, organizat chiar într-o ţară în proximitatea imediată a celei mai fierbinţi zone a planetei din acest moment.

Se afirmă acum, din nou, capacitatea şi apetenţa României ca, în cele mai diverse formule, să poată fi punte de dialog. Arată că România îşi asumă rolul de punte între civilizaţii şi credinţe, facilitată de poziţia sa geostrategică - acum din nou foarte importantă  - dar şi, în aceeaşi măsură, de tradiţia sa de loc în care se întrepătrund spiritualităţile orientală şi occidentală. România este acum pe ultimul aliniament estic al construcţiei spaţiului euroatlantic dar şi, în acelaşi timp, este şi primul punct de contact al Eurasiei cu Europa. România are posibilitatea de a-şi valorifica diplomatic, şi numai, această poziţie excepţională, poate deveni extraordinar de valoarasă dacă se poate impune ca mediator de contacte.

Bucureştiul a mai jucat acest rol, deloc uşor şi niciodată lipsit de primejdii. Numai că, asumându-l, poate deveni actor credibil în situaţii-limită. Ca acestea spre care ne îndreptăm cu mare viteză. Bucureştiul va fi gazda unei manifestări dedicate dialogului internaţional şi dedicat clădirii de punţi pentru înţelepciunea umană. Un exemplu care, de ce nu, ar trebui extins spre zonele celelalte unde am certitudinea că, în aceste zile, se caută mediatori credibili şi cu experienţă reală a zonei de conflict. Şi, dacă am auzit bine, se caută şi o Capitală în care să fie organizate negocierile finale, poate alta decât Geneva. Şi atunci de ce diplomaţia românească să nu profite de oportunitatea enormă pe care o crează criza?

Oricând, asta transmite şi masoneria, spiritul dialogului ar trebui preferat confruntărilor destructive. Trebuie, însă, să ai voinţa şi înţeleciunea de a-l folosi la timp, cu oamenii potriviţi, lăsând la o parte luptele Fanarului, intrând în marile jocuri. Intrând, în fine, în normalitatea pe care o merităm.