O Rusie jubilează, alta cade împuşcată
0
Pentru prima dată l-am văzut pe Boris Nemţov într-o emisiune de la postul rusesc de televiziune NTV. Anul era 2006, eram în clasa a XI-a, iar emisiunea se numea „К барьеру”(La barieră).
Formatul era (este) următorul: doi invitaţi se confruntă într-un duel verbal pe o anumită temă, mediat (la un nivel minim) de prezentatorul Vladimir Soloviov. Fiecare dintre invitaţi are o echipă de susţinători care au rolul lor în pauzele dintre runde, şi pun întrebări invitaţilor. Câştigătorul duelului este ales prin televoting, de aceea de cele mai multe ori forţa emoţiilor învinge forţa argumentelor. Oricum, emisiunea este antrenantă, mai ales când la ea participă scandalagiul preşedinte al Partidului Liberal Democrat al Rusiei, Vladimir Volfovici Jirinovskii. În anii de liceu, „La barieră” era una dintre emisiunile mele preferate în limba rusă, din ea am reuşit să aflu mai multe detalii despre societatea şi istoria Rusiei decât din multe cărţi.
Emisiunea din 2006 în care s-au duelat Vladimir Jirinovskii şi Boris Nemţov avea ca temă relaţiile Rusiei cu Belarus după realegerea preşedintelui belarus Aleksandr Lukaşenko în funcţia pe care o ocupă din 1994. Jirinovskii a exersat pe toată durata emisiunii o apologie deşănţată a lui Lukaşenko şi a regimului acestuia, evitând să răspundă la întrebările concurentului său şi insultându-l în repetate rânduri atât pe acesta, cât şi pe „secundanţii” acestuia, ceea ce reprezintă comportamentul obişnuit al acestui individ.
În schimb, Nemţov m-a impresionat cu precizia argumentelor sale, ilustrate cu cifre, care veneau să combată politica dictatorială a lui Lukaşenko şi descriau cu lux de amănunte modul în care liderul de la Minsk foloseşte banii Rusiei, care-i sunt acordaţi în fiecare an, pentru a se menţine la putere. Din argumentele lui Nemţov mi-a apărut în faţă portretul unei Rusii pe care regimul de la Minsk o fraiereşte în fiecare an de miliarde de dolari în schimbul unei „pretinse” loialităţi, în condiţiile în care acordurile ruso-belaruse din 1997 de creare a unui stat unional fuseseră trecute pe linie moartă de Aleksandr Lukaşenko. Într-un final, victoria i-a revenit lui Jirinovskii deoarece el a fost alesul a o sută de mii de cetăţeni care l-au susţinut la televoting, în detrimentul a aproape patruzeci de mii de susţinători ai lui Nemţov. Acest raport de forţe între susţinătorii puterii şi opoziţiei e unul tipic pentru Rusia acelor ani. În 2006, Putin finalizase deja instaurarea unui regim autoritar care controla atât cea mai mare parte a presei centrale şi locale, cât şi economia şi societatea civilă (prin sistarea finanţării organizaţiilor non-guvernamentale din afara ţării). Însă popularitatea lui Putin nu atinsese cotele pe care le înregistrează astăzi, după războiul cu Georgia, anexarea Crimeei şi războiul ruso-ucrainean din Donbass.
Pe durata emisiunii, am fost martorul confruntării a două Rusii. Una, retrogradă şi autoritară, marasmatică şi isterică, întruchipată de Jirinovskii, continuatoare a absolutismului ţarist, a regimului criminal bolşevic din URSS. Alta, progresistă şi democratică, reprezentată de Nemţov, continuatoare a primei republici ruse din februarie 1917 şi a Adunării Constituante din ianuarie 1918. Din păcate, cea de-a doua Rusie, după renaşterea din 19-23 august 1991 şi începerea dezvoltării democraţiei în anii 1990, a fost înăbuşită în rotocoalele de fum ale războaielor din Cecenia şi Daghestan şi sub presiunea crizei financiare din 1998, făcând loc unui regim care duce mai departe moştenirea perversă a celor care au condamnat naţiunea rusă, în curs de constituire a unui stat democratic în 1917, la cele mai mari suferinţe. O moştenire a unei puteri politice totalitare născute din banditism, hoţie şi terorism, perfidă şi, în esenţă, antiumană.
Vladimir Putin şi Vladimir Jirinovskii, în august 2014 FOTO AP
Din păcate, pe 27 februarie, o parte a celei de-a doua Rusii, cea pe care o asfixiază regimul lui Putin dar care reprezintă, cu adevărat, naţiunea rusă, a dispărut pentru totdeauna. Boris Nemţov, adică exponentul acesteia de la emisiunea despre care am vorbit, dar şi în postura de guvernator, viceprim-ministru, deputat în Duma de Stat şi lider al opoziţiei, a fost executat cu patru gloanţe în spate, la 200 de metri de zidurile Kremlinului din Moscova.
În zilele care au trecut de la această crimă, am avut ocazia să citesc mai multe opinii la temă. Unele dintre acestea, de exemplu cea a respectatului jurnalist rus Vladimir Pozner, pretindeau că Putin nu ar fi avut nevoie să comande asasinarea lui Nemţov deoarece acesta este într-atâta de popular încât nu resimte nici o ameninţare din partea fostului lider al Uniunii Forţelor de Dreapta, pe fondul declinului puternicelor partide de dreapta ruseşti din penultimul deceniu.
O să-mi permit să pun la îndoială această opinie. Voi specula, însă speculaţia mea nu va fi mai puţin plauzibilă decât cea a susţinătorilor precedentei opinii. Şi dacă Putin, conştient fiind de popularitatea enormă pe care o are, dându-şi seama că nu are, practic, de cine se teme în interiorul Rusiei, a decis că a venit timpul să-şi elimine vechii duşmani? Şi apoi să orchestreze o operaţiune de manipulare în presă, intoxicând publicul cu presupoziţia că n-ar fi avut de ce să-i vrea răul lui Nemţov? Acesta din urmă a fost la un moment dat superiorul lui Putin în guvernul rus, iar relaţiile dintre ei n-au fost dintre cele mai plăcute. În 1998, Rusia este afectată de cea mai mare grevă a angajaţilor căilor ferate. Transportul feroviar este sistat pe tot cuprinsul ţării. Legătura feroviară cu Siberia şi Extremul Orient este sistată, iar în Caucazul de Nord se aglomerează mai multe garnituri de tren, pasagerii rămânând blocaţi ore şi zile în şir fără mâncare şi apă. Situaţia devine periculoasă, există ameninţarea unor confruntări sângeroase, deoarece feroviarii se îndreaptă spre Moscova ca să protesteze. În calitate de viceprim-ministru, Boris Nemţov este numit în fruntea unei celule de criză care să negocieze cu feroviarii revoltaţi. Sunt convocaţi de urgenţă şefii structurilor de forţă din statul rus. Vladimir Putin ocupă deja funcţia de director al Serviciului Federal de Securitate (FSB). La apel se prezintă toţi şefii instituţiilor militarizate, cu excepţia lui Putin, care îşi motivează absenţa prin faptul că i se îmbolnăvise câinele. Nemţov îl cheamă pe Putin la o discuţie confidenţială. Ce cuvinte s-au folosit la acea discuţie între patru ochi îmi pot doar imagina, şi îmi imaginez bine, deoarece l-am ascultat pe Nemţov în repetate rânduri şi ştiu că acest om avea tendinţa să nu facă economie de invective dacă avea un motiv întemeiat. Cu siguranţă, Putin nu avea cum să uite acest jenant episod din cariera sa de şef al FSB. Odată ce se simte sigur pe propriile forţe aşa cum nu s-a mai simţit niciodată în ultimii 15 ani de când conduce Rusia, acesta poate începe să-şi rezolve şi nişte diferende mai vechi, cu oameni care, într-adevăr, nu mai constituie o ameninţare pentru puterea lui, însă tot îi stau ca un ghimpe în coastă prin simplul fapt al existenţei lor. Oare se simţea ameninţat Nero atunci când a ordonat masacrarea mai multor membri de vază a vechilor familii patriciene din Roma? La fel ca în cazul lui Putin, armata îi era pe deplin loială. Însă tocmai crimele la care s-a dedat în ultimii ani de domnie i-au adus detronarea şi moartea.
Totuşi, să zicem că speculaţia mea nu este mulţumitoare. Nu prezintă nicio probă, niciun argument palpabil. Cum rămâne, însă, cu situaţia actuală a Rusiei? Anii 2014 şi 2015 sunt marcaţi de sancţiuni economice internaţionale, preţul petrolului scade, rubla rusească s-a devalorizat de aproape două ori faţă de dolar. Războiul din Ucraina, în care Rusia este implicată în pofida a orice ar declara oficialii ruşi (există dovezi constatate de observatori internaţionali), costă bani, iar actualul armistiţiu este unul temporar deoarece aşa sunt toate armistiţiile pe care le semnează ruşii (apropo, şi armistiţiul din Transnistria este tot temporar – au trecut 23 de ani, cine ştie câţi vor mai trece până la ruperea acestuia?). Companiile străine pleacă din Rusia, volumul investiţiilor scade, statul rus e nevoit să cheltuiască sume mari de bani atât pentru refinanţarea investiţiilor şi neadmiterea şomajului în masă, cât şi pentru susţinerea valutei sale naţionale, ceea ce înseamnă că rezervele valutare ale Rusiei se diminuează. Cum va arăta Rusia pe 1 ianuarie 2016, în actualele condiţii? Chestiunea nu mai este dacă declinul economic al Rusiei va cauza o masivă explozie socială, ci când. Acest „când” depinde de abilitatea regimului lui Putin de a menţine situaţia pe linia de plutire pe o perioadă cât mai îndelungată. Nu e posibil ca Putin să realizeze că în curând va trebui să facă eforturi concrete pentru a se menţine la putere? Eforturi de ordin politico-militar, aplicând metoda biciului şi a biscuitelui.
...În vederea unei depăşiri cu bine (pentru el) a perioadei de turbulenţe sociale care va veni în curând, nu ar fi logic să presupunem că Vladimir Putin poate trece la eliminarea potenţialilor lideri ai maselor revoltate care i-ar putea pune cele mai multe probleme? Boris Nemţov era, prin excelenţă, un asemenea om. Da, popularitatea lui a scăzut în ultimul deceniu, însă el rămâne o persoană foarte cunoscută, apreciată atât datorită calităţilor sale administrative, şi foarte respectată în comunitatea ştiinţifică (a fost un bun fizician, publicând zeci de lucrări şi deţinând brevete pentru invenţii proprii). Mai ales, Nemţov avea o foarte bună imagine pe plan internaţional. În fine, acesta nu avea decât 55 de ani. Într-un concurs propice de împrejurări, pe fondul unei situaţii revoluţionare, ar fi putut Boris Nemţov să se constituie într-o ameninţare reală pentru puterea lui Putin? Evident. Până la urmă, el şi-a demonstrat şi calităţile de lider al unor diverse facţiuni de opoziţie atunci când a înfiinţat şi condus Uniunea Forţelor de Dreapta (SPS). Nu mă îndoiesc că la Moscova, într-o clădire masivă de pe Lubianka, există nişte birouri în care se fac prognoze ale situaţiei politice din Rusia şi se elaborează măsuri de urmat pentru conservarea puterii politice în mâinile actualilor ei deţinători, în frunte cu Vladimir Putin. Eliminarea lui Nemţov ar putea fi o asemenea măsură? Ar putea.
Rămâne problema metodei alese de comanditarul omorului. Într-adevăr, s-a spus că o comandă din partea lui Putin ar fi fost realizată altfel, mult mai discret, ca să nu se facă valuri. Pentru că aceste valuri îi sunt, într-adevăr, dăunătoare lui Putin. Însă oare n-a întreprins Putin suficiente măsuri, în 2014 şi 2015, care să-i fi produs daune? De exemplu, sacrificarea a sute de militari în termen ruşi, unii aproape copii, pe frontul din Donbass? Cei care atrag atenţia asupra metodei se leagă de modul în care au fost eliminaţi alţi opozanţi ai regimului, în trecut. De exemplu, otrăvirea cu poloniu a fostului ofiţer FSB Aleksandr Litvinenko la Londra, în 2006. Însă Putin din 2006, sau din 1999, rămâne acelaşi Putin din 2014-2015? Să ne amintim celebra constatare a cancelarului german Angela Merkel, din vara anului trecut, făcută în urma unei convorbiri telefonice cu Putin: acesta trăieşte în lumea lui, într-un fel de realitate paralelă.
Cancelarul german, Angela Merkel, ascultându-l pe liderul de la Kremlin, Vladimir Putin, în iunie 2014 FOTO AP
Evident, Merkel nu se referea la schizofrenie sau vreo afecţiune psihiatrică, ci la un stil de comportament pe care cekistul Putin l-a învăţat odată cu instruirea sa ca ofiţer KGB: ignorarea oricăror opinii diferite, care sunt privite din start ca duşmane, lupta împotriva acestora, tragerea rapidă de concluzii şi rigiditatea tipică unui lucrător al structurilor de poliţie politică dintr-un regim totalitar. Aceste trăsături comportamentale, odată încastrate în felul de a fi al actualului preşedinte rus, i-au jucat festa în atmosfera de maximă tensiune rezultată în urma revoluţiei din Ucraina. Util pentru executarea misiunilor de serviciu în calitate de ofiţer de securitate, comportamentul de tip kaghebist poate face explozie întârziată în cazul unui şef de stat, făcându-l să adopte decizii univoce şi care nu ţin întotdeauna seama de regulile stabilite prin cutumă sau printr-o înşiruire logică de tip „cauză-efect”.
Una peste alta, trebuie să spunem că, în cazul morţii celui care a fost Boris Nemţov, o ţară care a trecut prin multe tragedii a pierdut un om care i-ar fi putut servi interesele dezinteresat, fără să profite de ea, aşa cum a demonstrat-o şi în trecut. Iar lumea a mai pierdut o şansă de a vedea o Rusie democratizată într-un viitor previzibil. Sper că n-au fost pierdute toate şansele.
P.S. O anumită prezentatoare TV de prin părţile noastre dar şcolită la Moscova, pe nume Natalia Morari, a dat de înţeles pe reţelele de socializare că a fost prietenă cu regretatul Boris Nemţov. Mă întreb dacă nu cumva prin intermediul prieteniei dintre Natalia Morari şi Boris Nemţov a ajuns acesta din urmă să-l cunoască pe Eduard Baghirov, arestat în trecut în Republica Moldova pentru organizarea violenţelor din 7 aprilie 2009 şi, de asemenea, un prieten al Nataliei Morari. Publicul din Republica Moldova a putut afla dintr-un material video pregătit, după toate semnalmentele, de către angajaţi ai unui serviciu de informaţii, că Baghirov a fost propulsat în cercul lui Boris Nemţov pentru a purta cu acesta conversaţii cu o anumită ţintă, pe care scriitorul „revoluţionar” Baghirov le înregistra. Având în vedere că Baghirov a fost reprezentant oficial al candidatului la postul de preşedinte al Rusiei Putin Vladimir Vladimirovici la ultimele pseudoalegeri din Rusia, destinatarul înregistrărilor compromiţătoare cu Boris Nemţov rămâne un mister absolut doar pentru cei complet neavizaţi sau naivi.
Se încarcă comentariile...
