FOTO ARHIVELE COMUNISMULUI Represiunile politice la feminin (II)

Iulia Iaţmirschi în arestul Ministerului Securităţii de Stat al RSS Moldovenească. FOTO Dosar SIS

O grecoaică născută în Basarabia, o sârboaică măritată cu un moldovean şi două tinere din Chişinău cu rădăcini poloneze au fost printre miile de femei care au avut de îndurat calvarul regimului bolşevic din RSS Moldovenească.

Femeile despre a căror soartă vorbim mai jos nu au atentat la securitatea statului sovietic, nu au organizat grupuri antisovietice, nu au luptat cu arma-n mână pe fronturile celui de-al Doilea Război Mondial şi nu au participat la marşuri sau demonstraţii anti-URSS. Pentru simplul fapt că, în anumite împrejurări, au comunicat cu ostaşi ai armatei române şi ai celei germane sau pentru că au scris răvaşe pe care nici nu le-au făcut publice, au fost trimise în gulag.

Grecoaica Liuba Dimitriu

Când am citit numele de pe dosarul penal, primul gând m-a îndreptat spre talentata poetă din perioada interbelică. Din fericire, nu a fost ea, autoarea celebrei culegeri de poezii „Crinii Basarabiei“ a decedat în 1930. Răsfoind filă cu filă dosarul, am aflat destinul tragic al femeii cu nume identic cu cel al poetei de la Ciucur Mingir.

Liuba Dimitriu s-a născut în 1902, în satul Oxintea, judeţul Orhei, în familia lui Pavel Dimitriu, un comerciant de origine greacă. Tatăl ei a făcut comerţ, îndeosebi cu grâu şi nuci, acumulând o avere frumoasă. Familia lui Pavel Dimitriu s-a stabilit cu traiul la Chişinău în 1909, cumpărând câteva case pe strada Kiev (actualmente strada 31 august 1989). În toiul anarhiei din toamna anului 1917, provocată de armata rusă bolşevizată în retragere de pe Frontul român, Pavel Dimitriu a fost ucis de ţăranii instigaţi de militari. Liuba a rămas doar cu mama.

La Chişinău, Liuba termină şapte clase la o şcoală rusă, locuind aici tot timpul. La prima ocupaţie a Basarabiei, în anul 1940, casele familiei Dimitriu au fost naţionalizate, iar după 1941 Liuba a fost repusă în drepturile de proprietară de către administraţia românească. În 1944 sovieticii au instalat în casele Liubei Dimitriu mai multe familii, fără măcar să întrebe de proprietară. Problemele cu chiriaşii au început în 1946, când a încercat să-şi restabilească dreptul de proprietate asupra caselor. Niciun chiriaş nu dorea să părăsească spaţiul ocupat abuziv. Atunci Liuba a cedat. „Locuiţi, dar plătiţi chiria“, a zis ea. Mama Liubei a murit în 1950, iar fiica a moştenit întreaga avere. Liuba nu lucra şi se întreţinea din chiria primită de la familiile care locuiau în casele ei.

Liuba Dimitriu a căzut pradă poliţiei politice sovietice din cauza  originii sale etnice (era grecoaică, iar în 1946 a renunţat la cetăţenia sovietică şi a solicitat-o pe cea a Greciei), dar şi a faptului că printre chiriaşii ei erau mulţi informatori şi turnători racolaţi de KGB. Cei din urmă, în scopul acaparării spaţiului de locuit, au turnat la securitate tot despre ce vorbea ea.

FOTO Liuba Dimitriu şi câteva din ilustratele cu vederi din Roma, inclusiv o poză cu Mussolini, găsite şi confiscate de securitate// Dosar SIS

Femeia a fost arestată la 28 noiembrie 1952, fiind învinuită de agitaţie şi propagandă antisovietică şi de faptul că ar fi denigrat URSS, a lăudat viaţa de până la venirea Armatei Roşii, adică din România, avea intenţii emigaţioniste etc. Toate învinuirile s-au bazat pe depoziţiile martorilor, chiriaşii Liubei, cu care ea, uneori, discuta.

„AVEŢI O PĂRERE PROASTĂ DESPRE OAMENII SOVIETICI?“

A contribuit la agravarea situaţiei şi faptul că Liuba a păstrat fotografiile câtorva ofiţeri români, care au stat cu chirie în casele lor până în 1940, dar şi în perioada războiului. Securiştii s-au bucurat când au găsit fotografia unui ofiţer german - chiriaşul ei între 1941-1943. Ceea ce i-a deranjat extrem de mult pe cei de la NKVD şi a agravat situaţia Liubei au fost cele câteva ilistrate cu oraşul Roma, dintr-un ghid turistic, găsite la percheziţie şi confisacte. Păstrarea unor poze ce reprezentau o ţară aliată a Germaniei în cel de-al Doilea Război Mondial, pe una din ele fiind însuşi Mussolini, a fost considerată drept semn de simpatie faţă de regimul fascist din Italia, dar şi faţă de statele occidentale burgheze.

Securitatea a încercat în fel şi chip să-i găsească şi alte capete de acuzare. Astfel, un extras de la interogatoriul din 23 decembrie 1952 arată că poliţia politică sovietică o face culpabilă de ostilitate faţă de poporul sovietic. Iată fragmentul respectiv:
„Întrebare: Aţi depus o cerere la Consulatul Greciei pentru a părăsi URSS?
Răspuns: Da, dar nu am primit răspuns pozitiv.
Î: Cine v-a sfătuit să plecaţi din URSS?
R: Un prieten grec pe nume Gheorghe Euripidiu, care în 1946 a emigrat în România. El, observând că nu mă împac cu vecinii, mi-a sugerat să emigrez pentru a locui între semenii mei – grecii.
Î: Puteţi să schimbaţi locuinţa pentru a avea alţi vecini?
R: Nu era o garanţie că noii vecini vor fi oameni cumsecade.
Concluzie: Însemnă că aveţi o părere proastă despre oamenii sovietici. Recunoaşteţi acest fapt?“

Procesul Liubei Dimitriu a avut loc la 14 ianuarie 1953 şi a fost judecat de un complet de magistraţi de la Judecătoria Supremă a RSS Moldoveneşti. Liuba a negat toate învinuirile. Foştii ei chiriaşi au afirmat vrute şi nevrute, mărturiile lor prevalând. Ca urmare, Liuba Dimitriu a fost condamnată la zece ani de munci corecţionale cu executarea pedepsei în locuri îndepărtate ale URSS. Colegiul penal al Judecătoriei Supreme a URSS a confirmat sentinţa dată de instanţa din RSSM.

În procesul reabilitării persoanelor supuse represiunilor politice din anii 1953-1954 termenul de pedeapsă i-a fost micşorat până la şase ani. Liuba Dimitriu a fost reabilitată la 27 iunie 2005.

A tradus ordinele nemţilor

Primul Război Mondial, deopotrivă cu necazurile pricinuite întregii omeniri, paradoxal, dar a adus fericire în viaţa a două persoane: un român basarabean şi o sârboaică.

Grigore Pereteanu s-a născut în 1981, în satul Bereşti, volostea Ungheni, judeţul Bălţi. În 1915, a fost înrolat în armata rusă, ca să lupte pentru cauza ţarului Nicolai I. Însă în timpul unei operaţiuni reuşite a armatelor Triplei Alianţe, Grigore Pereteanu a căzut în prizonierat şi a ajuns mai întâi în Austria, apoi în Serbia. Acolo îşi găseşte consoarta.

Viitoarea soţie a lui Grigore Pereteanu, Elena, s-a născut în anul 1902, într-un sătuc numit Dobrenţ, din Serbia. În satul natal, Elena termină patru clase, muncind apoi în gospodăria modestă a familiei. În 1918, la vârsta de 16 ani, îl întâlneşte pe Grigore şi se mărită cu el. Cinci ani mai târziu, în luna mai 1923, fostul prizonier de război se întoarce la Bereşti cu tânăra soţie. Împreună au crescut două fete – Sofia (anul naşterii 1919) şi Ana (anul naşterii 1930).

Gospodăria lui Grigore şi a Elenei Pereteanu era considerată una mijlocie, fiind cons-tituită dintr-o casă, zece desetine de pământ, doi cai, o vacă cu viţel, zece oi. Pentru a reuşi efectuarea lucrărilor agricole la timp, familia Pereteanu angaja 3-4 lucrători. La prima ocupaţie a Basarabiei, în anul 1940, jumătate din pământ le-a fost naţionalizat, dar şi l-au revendicat după 22 iunie 1941.

În timpul operaţinilor militare din 1941-1944, familia Pereteanu a locuit la Bereşti. După moartea lui Grigore, în toamna anului 1944, Elena a lucrat un timp în gospodăria proprie. Ulterior a devenit membră a colhozului din localitate, dar nu a lucrat acolo nicio zi. Ultimul loc de lucru a fost postul de bucătăreasă la spitalul raional din Ungheni, după care şi-a câştigat existenţa din cusătorie împeună cu fiica cea mică. La 5 noiembrie 1948, Elena a fost arestată.

A TRADUS FĂRĂ RECOMPENSE MATERIALE

Elena Pereteanu a fost învinuită că, din luna mai 1944 şi până în august acelaşi an, a fost translatoare la comandamentul companiei de nemţi stabilit la Bereşti. A contribuit la urgentarea arestării şi faptul că Elena îşi exprima nemulţumirea faţă de puterea sovietică, faţă de organizarea colhozului în localitate. I s-a mai imputat şi faptul că a răspândit zvonul că în curând va începe un război între URSS şi SUA, Anglia şi Turcia.

La interogatoriu, Elena a recunoscut că, din surse pe care ea nu le cunoaşte, nemţii au aflat că este unica din sat care vorbeşte fluent germana. Fiind chemată la comandat, ea a acceptat să fie translatoare – soţul era bolnav, iar nemţii au dispus evacuarea locuitorilor. A fost unica soluţie să rămână acasă, lângă Grigore.

FOTO Elena Pereteanu în arestul securităţii sovietice// Dosar SIS

A povestit că chiar în prima zi a tradus discursul comandantului adresat locuitorilor satului, prin care îi anunţa că cei care vor ajuta noaptea la săpatul tranşeelor nu vor fi evacuaţi. Tot atunci a tradus şi alte ordine ale comandantului.

A mai recunoscut că a fost chemată des la comandant, îndeosebi atunci când vreun localnic i se adresa acestuia cu vreo problemă. Au fost cazuri când a confirmat identitatea unor persoane, atunci când era întrebată de nemţi dacă o persoană reţinută sau alta e din sat, dacă o cunoaşte etc. Pentru asta, sovieticii au acuzat-o că a fost informatoare.

Elena Pereteanu a mai fost învinuită că a denunţat un sătean care ar fi lansat zvonuri că în curând Armata Roşie va elibera satul. Elena a negat acest fapt, povestind că n-a participat la interogarea bărbatului, care a fost dus la comandamentul din alt sat. Altă dată, Elena a tradus dialogul unui vecin cu doi soldaţi germani, care descoperiseră că acesta fabrica ţuică fără autorizaţie. Mulţumit că a scăpat basma curată, vecinul i-a dat Elenei 200 de grame de ţuică pentru soţul ei bolnav.

CONDAMNATĂ LA 10 ANI de GULAG

Un alt locuitor al satului, fost preşedinte al sovietului sătesc între 1940 şi 1941, a refuzat să-i elibereze câţiva metri de satin pentru fete, zicându-i să se ducă în Serbia. Tot acest activist, în 1945, a vrut să o trimită la muncă în Rusia. Între ei a avut loc o altercaţie verbală.

Elena a declarat că nu a primit nicio recompensă pentru traducere. Alteori, sătenii i-au dat femeii anumite bunuri la păstrare, fapt califac de sovietici drept jaf.

La interogatoriu s-a constatat că activistul care a răspândit zvonuri despre Armata Roşie s-a întors în sat peste două zile, cu toate acestea învinuirea nu a fost retrasă. Totodată, în 1948, vecinul cu ţuica a schimbat macazul şi s-a plâns autorităţilor sovietice că Elena a adus soldaţii la el acasă pentru că el ar fi ascuns partizani, iar fostul preşedinte şi-a adus aminte de o replică mai dură pe care i-a dat-o Elena la 1945. Aceştia, dar şi alţi câţiva consăteni interogaţi au povestit securităţii sovietice mai multe episoade din activitatea Elenei pe vremea cât a fost translatoare la nemţi. Sovieticii au considerat credibile aceste declaraţii, nu şi argumentele Elenei. I s-a mai adus aminte că în august 1944 a încercat să se refugieze în România.

Rechizitoriul a fost aprobat la 30 decembrie 1948. Iar la 9 ianuarie 1949, Judecătoria Supremă a RSSM, în baza art. 54/3 - „Colaborarea cu state străine în scop contrarevoluţionar“ şi 54/10 – „Agitaţie sau propagandă antisovietică“, Cod Penal al RSS Ucrainene, a condamnat-o pe Elena Pereteanu la 8 ani privaţiune de libertate, cu confiscarea averii şi decăderea din drepturile civile pentru un termen de 5 ani după executarea pedepsei. În anul 1955, Comisia pentru reexaminarea dosarelor persoanelor judecate pe criterii politice i-a refuzat cererea de amnistiere şi reabilitare. Elena Pereteanu a fost reabilitată printr-o hotărâre a Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova din 15 ianuarie 1996.

Trimise în gulag pentru un manifest şi o poezie

Lidia (foto jos) şi Iulia Iaţmirschi s-au născut la Chişinău în anul 1926 şi, respectiv, 1923, în familia unui pictor cu rădăcini de nobili polonezi, din judeţul Soroca. Ambele au învăţat la şcoli româneşti: gimnaziul „Regina Maria“ şi Şcoala Eparhială. În perioada 1941-1944, familia Iaţmirschi s-a aflat la Chişinău, iar în martie 1944 s-a evacut în România, în oraşul Slobozia. După şapte luni, a fost repatriată la Chişinău. Fetele locuiau împreună cu mama lor (tatăl a murit în toamna lui 1944), un frate şi o mătuşă pe strada Pirogov (azi Mihail Kogălniceanu).

Revenite în Basarabia, tinerele au rămas dezamăgite de cele văzute, sesizând discrepanţa dintre propaganda sovietică şi realitatea. Au schimbat câteva locuri de muncă. Unele au fost desfiinţate în legătură cu reducerea statelor de personal, de la altele au plecat pe motiv de boală. Până la urmă, Lidia s-a angajat la direcţia căilor ferate, unde ţinea evidenţa contractelor comerciale, iar Iulia a fost arhitect la trustul Moldavstroiproiect. Cu toate acestea, insuficienţa de alimente şi nedreptatea socială persistau. Deseori, nu aveau o bucată de pâine în casă şi nici lemne de foc. Nedumerită, Lidia se gândea să-i scrie lui Stalin. Ceea ce a revoltat-o îndeosebi a fost ştirea auzită că Uniunea Sovietică ajută alte state cu grâne.

„Adică eu, cetăţeancă a URSS, stau flămândă, iar URSS împarte pâine altora!“, şi-a zis Lidia. Venită acasă, ea a pus mâna pe stilou şi, într-o scrisoare-manifest cu caracter filosofic, a condamnat tirania şi despotismul, a exprimat valenţele creştinismului, având unele elemente de antisovietism. Încheia cu următorul îndemn: „Fraţi moldoveni! Uniţi-vă pentru a vă păstra independenţa, credinţa voastră şi libertatea!“. Citind cele scrise, sora ei, Iulia, a compus, la rândul ei, o poezie cu un mesaj similar, pe care a notat-o pe aceeaşi foaie. Ambele răvaşe au fost citite în familie şi câtorva prieteni, după care au fost aruncate într-o cutie, pe dulap.

Securitatea a aflat, însă, de scrisoare. Lidia a fost arestată pe 11 august, iar Iulia - pe 1 septembrie 1947, fiind acuzate de agitaţie şi propagandă antisovietică. Pe 25 octombrie 1947, aplicând prevederile articolului 54/10 „Agitaţie sau propagandă antisovietică“ Cod Penal al RSS Ucrainene, tribunalul militar al Căilor Ferate a RSS Moldoveneşti le-a condamnat pe Lidia şi Iulia Iaţmirschi la câte 10 ani de munci corecţionare şi 3 ani de cădere din drepturile civile după executarea pedepsei.

Nici una din surori nu a depus plângere pentru reexaminarea dosarului. Lidia a fost internată în „lagărul moldovenilor“ din Ivdeli, regiunea Sverdlovsk, iar Iulia a ajuns dincolo de Cercul Polar, tocmai în peninsula Peciora. În anul 1955, Comisia pentru reexaminarea dosarelor persoanelor judecate pe criterii politice a dispus reducerea pedepsei până la 8 ani, termenul acesta fiind deja executat. Lidia şi Iulia Iaţmirschi au fost reabilitate de Procuratura Generală a Republicii Moldova pe 2 decembrie 1992.