8/9 mai 1945 – cine sunt învingătorii?

Am comentat acum vreo săptămână pe o reţea de socializare intenţia Ambasadei Rusiei de a organiza în Piaţa Marii Adunări Naţionale de la Chişinău un concert cu participarea lui Iosif Kobzon şi Lev Leşcenko, precum şi a ansamblului academic al MAI al Rusiei. Reacţiile au fost dintre cele mai variate. De aceea, mai jos îmi explic în detaliu poziţia.

Spuneam în acea postare că este important să nu admitem organizarea acestuia în ziua de 9 mai anume în locul cu pricina, întrucât ar însemna o umilinţă naţională şi omenească pe care nu ne vom ierta-o. Îi ceream, de asemenea, primarului Dorin Chirtoacă să anuleze decizia Primăriei în acest sens, întrucât altfel va regreta.

Nu era o ameninţare, ci un apel la raţiune ca autorităţile publice să nu permită acest lucru. Că de asta i-am votat. Vom ieşi la protest când, doamne fereşte, „ai noştri” nu vor mai fi la putere. Acum e firesc ca problemele care apar să fie rezolvate prin apeluri, că doar sunt „ai noştri” la cârmă. Până la proba contrarie, dar să nu se mire pe urmă că vor pierde amarnic la următorul scrutin. Altfel, nici nu bănuiam că cele trei fraze vor deveni o ştire, tirajată mai ales de presa de limbă rusă de aici şi din Rusia. Am fost făcut „istoric extremist” şi nu ştiu mai cum.

Nu cred că am spus mare lucru şi cine urmăreşte presa şi luările mele de poziţie sper că are posibilitatea să se convingă de contrariul celor afirmare de unii - că aş fi „extremist”. Departe de a fi o poziţie radicală, a te exprima faţă de ideea organizării unei asemenea manifestaţii în centrul Chişinăului mi se pare pur şi simplu a lua o poziţie cetăţenească. În acest context, m-a mirat nu numai reacţia unor internauţi „internaţionalişti” care brusc au avut marea „cumsecădenie” să-mi scrie mesaje private în limba română, ce-i drept cam stâlcită. Dar m-a surprins şi mai mult reacţia unor colegi şi prieteni de aici care spuneau că îmi fac griji pentru nimic, că, de fapt, e vorba de ceva elementar  - ruşii vor şi ei să sărbătorească într-o zi în PMAN, că locul acela nu e numai al „nostru”, ci şi al „lor”. Iar alţii, stabiliţi între timp în România, au zis că sunt surprinşi de poziţia mea, că mă ştiau de „serios” şi că nu fac politică. Le mulţumesc pentru criticile lor, dar trebuie să mărturisesc că de câteva zile mă frământă, în egală măsură, atitudinea lor. Şi sunt surprins că am găsit mai multă înţelegere în această chestiune la unii prieteni şi cunoscuţi din afară, din Vest şi din Est deopotrivă, decât la „ai noştri”.

Ei bine, mă explic: sunt împotriva unei manifestări organizate de Federaţia Rusă în PMAN din următoarele considerente. În formatul în care a fost anunţat şi ştiind repertoriul celor doi cântăreţi, nu încape îndoială că va fi un eveniment cu o semnificaţie naţională ruso-sovietică sărbătorit în inima Chişinăului. Al „învingătorilor” în cel de-al Doilea Război Mondial, care, după versiunea rusească, pune accent pe „fratele mai mare”. E vorba de o versiune stalinistă de a trata războiul, Stalin menţionând doar ruşii în toastul său la banchetul de la Kremlin oferit în cinstea ofiţerilor Armatei Roşii, imediat după parada militară din Piaţa Roşie, din 24 iunie 1945. Or, nu mă deranjează, cum a spus cineva, că „învingătorii” au dreptul să-şi serbeze evenimentul aşa cum doresc ei, iar noi, ca „învinşi”, trebuie să ne bucurăm şi noi şi să uităm supărările.

Or, eu nu cred că am fost tocmai „învinşi”, întrucât peste 260.000 de basarabeni români au participat la războiul împotriva Germaniei naziste în Armata Roşie, începând mai ales cu martie-aprilie 1944 şi până în mai 1945. Dintre aceştia, circa 55.000 şi-au pierdut viaţa pe câmpul de luptă, fiind încadraţi, de regulă, în prima linie a frontului, fără o instruire militară necesară sau fără a cunoaşte măcar elementar limba rusă. Numărul celor care au luptat pe Frontul de Est, în cadrul Armatei Române, alături de germani a fost, prin comparaţie, mult mai mic. Regimul lui Antonescu a avut, probabil, o anumită neîncredere faţă de basarabeni sau pur şi simplu a admis că basarabenii se pot pomeni după război în stăpânirea sovietică şi e mai bine să nu fie mobilizaţi în masă, pentru a reduce impactul represiunilor împotriva lor. La rândul lor, găgăuzii şi bulgarii nu au fost mobilizaţi în Armata Roşie, fiind însă recrutaţi în batalioane de construcţii, un fel de lagăr de concentrare bazat pe muncă silnică.

Ceea ce e problematic deci nu este faptul că noi – majoritatea acestui stat – am fi aparţinut „învinşilor”, ci faptul că am fost trataţi ca atare de sovietici decenii la rând. Şi discriminarea noastră a avut la bază această justificare, care nu coincide cu realitatea istorică, dar a fost uzitată şi îmbrăcată într-o frazeologie ideologică comunistă, de tip „internaţionalist”, de fapt, şovin velicorus. De aici şi aroganţa multora dintre ruşi şi rusolingvi faţă de moldovenii români, pentru că ei se consideră „învingători” şi „eliberatori”, şi de aici ar avea dreptul la privilegii, chiar şi după destrămarea Uniunii Sovietice.

E timpul să gândim în termeni de cetăţenie, nu de „învingători” şi „învinşi”, am fost cu toţii şi una şi alta. Am câştigat că s-a terminat războiul, dar am pierdut pentru că regimul comunist s-a consolidat şi ne-a terorizat în continuare şi încă mai apăsat. Iar ideea de cetăţenie înseamnă că toţi trebuie să cunoască limba naţională a acestui stat, limba română, care e condiţia sine qua non de respectare a drepturilor tuturor cetăţenilor moldoveni. E şi condiţia necesară de integrare a celor pe care soarta i-a adus, de bună voie sau trimişi de Moscova, pe acest pământ. E şi condiţia pe care o pun cele trei ţări baltice minoritarilor de la ei, inclusiv în Estonia, unde proporţia acestora e de 30%, deci aproape ca la noi. Deci se poate, dar pentru asta e nevoie să ştim pe ce lume trăim şi intelectualii să aibă măcar ei o claritate în chestiunile identitare şi cetăţeneşti, care să devină într-o bună zi o poziţie consolidată a societăţii în general.

Sunt împotriva manifestării de 9 mai în PMAN în formatul anunţat pentru că locul e unul încărcat de o semnificaţie deosebită pentru mişcarea de eliberare naţională din anii 1989-1991. Locul în care a avut loc Marea Adunare Naţională pe 27 august 1989 şi unde limba română (numită şi „moldovenească”) a fost declarată limba oficială, imediat după votul în Legislativ, pe 31 august 1989. Locul în care a devenit un lieu de memoire cu un conţinut naţional românesc şi antisovietic nu trebuie ponegrit prin arendarea lui fostei metropole spre a organiza o celebrare cu caracter imperial, militarist, xenofob şi antieuropean. Ar fi ca şi cum, păstrând proporţiile, Piaţa Roşie de la Moscova ar fi arendată polonezilor să sărbătorească invazia Poloniei în 1610-1612 asupra Rusiei. Ar accepta acest lucru Rusia?

În ceea ce priveşte data de 9 mai, să ne amintim că e ziua când şi-a declarat independenţa statul român modern, în 1877, iar peste puţin timp, „aliatul” rus a re-anexat Basarabia de Sud, luând-o de la România.

Pentru Republica Moldova, 9 mai 1945 înseamnă victoria asupra Germaniei naziste, dar şi începutul unei noi Europe. Una în care ne-am pomenit după Cortina de Fier, sub călcâiul sovietic, şi nu în Lumea Liberă. Mai 1945 a însemnat pentru noi, ca şi pentru popoarele din Europa de Est şi Centrală, instaurarea unui regim politic care a comis genocid în masă contra a milioane de cetăţeni, prin deportări în masă, execuţii şi tortură. Şi pentru Rusia şi poporul rus victoria în război nu a însemnat, contrar aşteptărilor alimentate de Stalin în anii 1941-1945, că după încheierea operaţiunilor militare regimul se va liberaliza, vor fi anulate colhozurile, se va permite dreptul la credinţă (cum s-a sugerat în 1943 odată cu restabilirea în legalitate a Bisericii Ortodoxe Ruse).

Din contra, şi Rusia, ca şi Moldova şi Ucraina, va trece din nou printr-o înfometare în masă în urma căreia vor muri peste 400.000 de cetăţeni, unii dintre care proaspăt demobilizaţi din Armata Roşie. Pentru Moldova, 1945 va însemna reluarea deportărilor în masă, care vor distruge elita economică, politică şi culturală a acestei naţiuni. Nici foametea organizată din 1946-1947 care a dus la moartea circa 150.000-200.000 de persoane, nici deportările nu au ales cine şi de ce naţionalitate este, au suferit în egală măsură şi moldovenii români, dar şi cei găgăuzi, bulgari, ruşi, evrei etc.

De aceea, nu numai pentru moldovenii români, dar şi pentru celelalte grupuri etnice şi popoare din regiune, victoria asupra Germaniei naziste – cu participarea importantă a aliaţilor occidentali – a avut un gust amar, pentru că a doua zi regimul comunist a reluat practicile de teroare de dinaintea războiului. Grăitoare în acest sens este şi soarta pe care au avut-o veteranii de război ai Armatei Roşii, trataţi cu dispreţ de Stalin şi autorităţile sovietice decenii la rând. Aceeaşi zi de 9 mai nu s-a sărbătorit ani la rând după 1947, fiind restabilită abia de Brejnev în 1965.

Revenind la realităţile noastre, concertul plănuit pe 9 mai în PMAN ar trebui să fie organizat în altă parte, dacă, din considerente electorale sau de altă natură, nici primarul Chirtoacă, nici premierul interimar Leancă (de fapt, Filat) au decis să nu se opună petrecerii acestuia în Republica Moldova. În aceste condiţii, cel mai bine ar fi să se aleagă un alt loc pentru acest concert. Dacă nu se va proceda astfel, liderii PL şi PLDM vor culege ulterior roadele şi nu e mult până atunci. Cetăţenii îşi vor exprima acest lucru prin vot.

Altminteri, Rusia  va repurta o victorie simbolică şi psihologică împotriva celei mai democratice ţări din Parteneriatul Estic, „o poveste de succes” cu cele mai mari şanse de apropiere de Uniunea Europeană. Şi apropo, cum se vor uita după aceasta în ochii europenilor liderii noştri politici: Chirtoacă, Filat, Leancă? Europenii şi americanii sunt amabili, dar nu trebuie să înţelegem greşit buna lor creştere.

Pe de altă parte, organizarea concertului în PMAN în acest format şi în această zi nu era posibilă dacă nu exista criza politică internă din Moldova. Iar Rusia a decis în acest sens să ne spună din nou că ea e stăpână la noi acasă. Deocamdată, doar simbolic. Dacă admitem asta, jumătate de „război” e pierdut deja. Dar, important e să nu pierdem întreg „războiul”.

În acest context, dacă autorităţile nu vor lua decizia de a schimba locul concertului  – cu repercusiunile menţionate mai sus asupra încrederii populaţiei în ele, mai ales acum pe fondul scandalurilor de corupţie – cea mai rezonabilă soluţie este, cred, refuzul de a ieşi în PMAN pe 9 mai.

P.S. Amintesc aici, cu riscul de a mă repeta, răspunsul unei rusoaice de la noi, adresat concetăţenilor săi de limbă rusă, atunci când aceştia au reacţionat atât de bolnăvicios la procesul de democratizare şi la declanşarea mişcării de eliberare naţională, în 1989:

„Consider că noi, populaţia rusofonă, trebuie, mai întîi de toate, să ne recunoaştem sincer vina în faţa poporului, care cu inimă deschisă şi-a întîlnit eliberatorii săi. Trebuie să se săvârşească, în sfîrşit, actul pocăinţei. Mulţi îmi vor obiecta: în ce constă vina poporului rus, care el însuşi a fost victimă a represiilor staliniste şi a stagnării? Doar e vorba de o nenorocire generală a noastră, ci nu de o vină? Dragi concetăţeni! După părerea mea, suferinţele noastre nu ne pot justifica în ochii acelora, pe care noi i-am forţat să ne împărtăşească nenorocirea noastră (subl. mea, I.C.).

În al doilea rînd, noi trebuie să ajutăm poporul moldovenesc în restabilirea drepturilor lui. În loc de a cere lărgirea drepturilor noastre, noi trebuie să depunem tot efortul la restabilirea echităţii. Iar, echitatea, cere un bilingvism real nu numai din partea moldovenilor. Echitatea cere să găsim un mijloc de compensare pentru oamenii care, în urma deportărilor, au pierdut practic toată averea lor. Echitatea cere ca condiţiile locative ale populaţiei de bază să fie, cel puţin, la acelaşi nivel cu locuinţele oamenilor, care au venit aici nu demult.

Noi trebuie, în sfârşit, să înţelegem că poporul care trăieşte pe o bucată mică de pămînt şi unică în lume trebue să-şi determine singur soarta sa. Îngâmfarea noastră a atins culmile de pe care noi încetăm a vedea doleanţele altor popoare, ci le dictăm lor voinţa noastră, ne amestecăm în rezolvarea problemelor lor naţionale. Neîncredrea ruşinoasă faţă de mintea sănătoasă a întregului popor moldovenesc – oare aceasta nu este un şovinism de mare putere? Considerăm că dreptul la participarea în rezolvarea destinului republiciii noi încă trebuie să-l merităm. Să-l merităm printr-o mare muncă spirituală privind însuşirea limbii, culturii şi istoriei Moldovei".

Evghenia Solomonova, colaborator la gazeta raională „Biruitorul”din raionul Criuleni. Text publicat în „Învăţămîntul public”, 10 iunie, 1989, p. 2.