27 martie? Tatăl de la Bucureşti este încă în hibernare...

Una dintre diferenţele majore, între opţiunile poltice dâmboviţene şi cele răsăritene este modul de manifestare a susţinerii obiectivelor de interes naţional. Mioriticii au preluat obiceiurile fostei republici socialiste, împuşcată în decembrie 1989, continuând seria simpozioanelor mai mult sau mai puţin ştiinţifice, mai degrabă infantil politice, a declaraţiilor redactate de unii  şi citite de alţii, a promovării unor lideri de carton.

Prin urmare, a cantonării în vise faţă de care preşedintele, premierul şi parlamentarii nu au luări de poziţie tranşante, doar declaraţii justificabile din punct de vedere electoral. 

În schimb, Moscova nu crede în lacrimi şi în manifestaţii fără efect pe plan politic, ci în parada de la 9 Mai, una dedicată renăscutului popor sovietic, ultimul cuvânt fiind azi sinonim cu cel euroasiatic. 

Unii conaţionali ne amintesc că azi sărbătorim 97 de ani de la Unirea Basarabiei, pământ românesc, cu România. 

Întrebarea logică fiind: trebuie să rămânem încremeniţi în această eternă rememorare a unui eveniment care ne semnalează reunirea mereu amânată? 

De peste Milcovul de azi, Prutul lacrimilor buneilor noştri, voci lucide, cam singulare în arena politichiei de la Chişinău, susţin că acum, în primăvara anului 2015 există o conjunctură internaţională favorabilă actului reunirii, tocmai datorită pericolului generat de agresiunea militară a Federaţiei Ruse contra Ucrainei. 

Există însă şi o prudenţă a Occidentului, care şi prin recenta decizie de amplasa cel mai puternic sistem defensiv la graniţa de est a NATO, unul consolidat de o forţă de reacţie rapidă ce ar putea ajunge la 30.000 de militari, indică mai degrabă o păstrare a situaţiei actuale, decât o încurajare a unor mutaţii geopolitice care să tensioneze relaţiile şi aşa complexe, cu Moscova. 

La Chişinău, Nicolae Timofti, al patrulea preşedinte al Republicii Moldova, nu ştim dacă şi ultimul - Vlad Filat jinduind la acest sceptru domnesc - a primit cum se cuvine pe omologul său de la Bucureşti, dar, oficial, nicio vorbuliţă nu a fost rostită privitor la caracterul special, fratern, al relaţiei dintre cele două state româneşti, care, vor nu vor conducătorii lor, amintesc pământenilor lucizi, bine informaţi, de cele două state germane, azi unificate, de cele două state coreene, cu viitor incert. 

La Bucureşti, Klaus Johannis a surprins iniţial plăcut alegătoriii vorbind, la un post de televiziune cu patronat multiplu, parţial vizibil, parţial deductibil, cu afirmaţia că România va oferi Unirea Republicii Moldova, ceea ce sobrul nostru preşedinte nu pare a se şi grăbi a o face, invocând, ca şi predecesorii lui, necesitatea ca să şi-o dorească mai întâi cetăţenii Republicii Moldova, mă rog, majoritatea acestora. 

Care majoritate este sugerată de unionişti mai degrabă înflăcăraţi, decât realişti, dar contracarată puternic de ofensiva politică, economică şi mediatică a Moscovei. 

Una în urma căreia nu este exclus ca pe 9 Mai 2015 să îl vedem pe Excelenţa Sa, Nicolae Timofti, în tribuna din Piaţa Roşie, unde a fost invitat, admirând plutonul de juni moldoveni, în uniformele frumoase ale Armatei Naţionale a Republicii Moldova, defilând pentru a omagia renaşterea uniunii tipice poporului multinaţional sovietic. 

Una în urma căreia raportul numeric de forţe, între investitorii români, veniţi de la Bucureşti, şi cei răsăriteni, trimişi de Moscova, este copleşitor în favoarea Rusiei Excelenţei Sale Vladimir Putin, preşedinte aflat deloc la ultimul său mandat, cum a afirmat jucându-se cu naivitatea locatarilor de azi ai cancelariilor occidentale. 

Una în urma căreia (cei cărora ne amăgim să îi numim) fraţii noştri de peste Prut continuă să se informeze de la posturile de televiziune, de pe website-urile şi din presa rusofonă, în timp ce redacţiile locale, ale postului public de televiziune, ale celui de radio din România şi ale altor intenţii publicistice cu pretenţii în zonă au un impact demn de o ironie marca Radio Erevan. 

Şi ar fi vremea ca aceia care ocupă funcţii relevante în statul din dreapta Prutului să înţeleagă că acum şi în viitorul imediat politica de implicare a României, în ridicarea nivelului de trai şi de informare obiectivă a populaţiei Republicii Moldova, comparabilă cu aceea a municipiului Bucureşti, trebuie să fie concretă, continuă, deloc timorată de ofensiva răsăritenilor, altfel consecvenţi cu ei înşişi, imperiali de la o generaţie la alta, de conducători perindaţi pe la Kremlin. 

Fostă republică sovietică, acum stat european parţial cotropit de trupele ruse, Ucraina trece prin momente grele, fie şi pentru faptul că pleacă spre front bărbaţi în vârstă de peste 40 de ani şi se ascund, pe unde pot, junii care nu vor să îşi dea viaţa pentru ţara care nu le oferă decât o identitate, nu şi o certitudine de prosperitate, într-o democraţie dorită, dar numai parţial înfăptuită. 

Cert este că viitorul statului ucrainean este greu de anticipat, pentru că nici planurile lui Putin, nici cele ale celor care îi dezaprobă ţelurile anexioniste nu au fost decât parţial materializate, iar pe harta din biroul principal de la Kremlin, ochii ţarului actual se plimbă de la republicile baltice, azi membre ale NATO, la Georgia şi Moldova, unde trupele ruse au capete de pod consolidate de efectivele unor brigăzi mobile, care includ luptători ai forţelor speciale, cele care au lansat sintagma omuleţii verzi, în Crimeea. 

Unioniştii invocă acum, la 27 martie 2015, chestiunea corupţiei, la nivel înalt, din Republica Moldova, dar cine crede că DNA va fi reunificatorul celor două maluri ale Prutului uită de veghea continuă a Moscovei. 

România nu are - deşi unii oficiali se bat totuşi, în sens opus, cu pumnii în piepturile lor de aramă -, demersuri eficiente de a ajuta masiv şi decisiv Republica Moldova pe plan militar, alimentar, energetic şi informaţional. 

Nu pentru că nu ar putea, ci pentru că politicienii de ieri au avut alte preocupări, confirmate de cătuşele îndelung filmate azi. 

Preşedintele, premierul şi Parlamentul României omit faptul că, le place sau nu, detaliile viitoarei uniri trebuie negociate cu actuala clasă politică de la Chişinău, după cum liderii Republicii Federale Germane au ştiut să aibă un tip de dialog constructiv, doar parţial public, cu omologii din Republica Democrată Germană, pe tema paşilor unificării germane. 

Etapa în care platformele civice scoteau tinerii în stradă, iar maturi de la Bucureşti se instalau în prezidii irelevante, doar pentru a rosti, la nivel invocat academic, lucruri de mult ştiute, este una ce ţine de istoria recentă, fără vreun efect pragmatic asupra evenimentelor viitoare. 

Oricâte dezbateri ar fi iniţiate în stânga şi în dreapta Prutului, devenit imun la atâta demagogie, cursul istoriei va fi schimbat la nivel politic. 

Deocamdată Chişinăul pare dezorientat şi prezenţa, la Moscova, a preşedintelui landului dintre Prut şi Nistru nu este contrabalansată de vizita, peste Ocean, a omologului de la Bucureşti, care parcă aşteaptă mila lui Barack Obama, uitând că Joe Biden, vicepreşedintele SUA, cunoaşte bine realităţile la nivelul celor care conduc actualele state româneşti. 

Ce aşteaptă locatarul de la Cotroceni, pentru a genera reunificarea visată de toţi românii, chiar nu ne interesează, pentru că, la judecata de apoi, a istoriei, evoluţia sa va fi etichetată fie cu anii mandatului sau mandatelor sale, fie cu un cuvânt la care visa şi premierul, când candida la alegerile prezidenţiale: reunificatorul. 

Da, există un copil rătăcit, cum scria conaţionala Ana Guţu, numit circumstanţial Republica Moldova, dar tatăl de la Bucureşti este încă în hibernare...