Am amânat publicarea părţii a doua a materialului Manipularea de stat de la Chişinău. Ce trebuie să înveţe Maia Sandu de la Vladimir Plahotniuc pentru că am aşteptat confirmarea eficacităţii binomul Plahotniuc-Dodon despre vorbeam cu două luni în urmă tot pe acest site. Şi ea a venit. De data aceasta, incontestabilă.

Binomul Plahotniuc-Dodon a intrat în Europa

Când e vorba despre elementele fundamentale politice, economice sau strategice, binomul funcţionează eficace şi nemilos. Propriile interese sunt primordiale, restul nu mai contează.

După votul istoric au venit şi reacţiile europene - dure, urgente, intransigente. (Mai puţin ale oficialilor de la Bucureşti sau politicienilor români de la Bruxelles, care, de la premier la europarlamentari social-democraţi şi ALDE, şi-au manifestat susţinerea. O decizie surprinzătoare, inexplicabilă şi extrem de riscantă – dar asta e o altă poveste.)

Ultima reacţie, foarte dură, a venit de la Ambasada SUA de la Chişinău (23 iulie 2017): „Statele Unite sunt dezamăgite de decizia Parlamentului şi a guvernului R. Moldova de a ignora cele mai importante recomandări ale Comisiei de la Veneţia şi a OSCE/ODIHR privind revizuirea codului electoral. Adoptarea codului electoral revizuit pune sub semnul întrebării scopul declarat al guvernului pentru un viitor democratic şi european pentru cetăţenii R. Moldova.”

Vor urma, cu siguranţă, şi altele. E o iluzie să creadă cineva că vor putea fi instrumentalizate la nesfârşit instituţiile europene sau cele americane.

Înainte de a vorbi însă de efectele manipulatori ale binomului Plahotniuc – Dodon şi a modului în care se proiectează acesta în perspectiva alegerilor din 2018, prin ceea ce am numit fake-parties, să clarificăm un pic ce s-a petrecut ieri la Chişinău.

O profundă neînţelegere a Occidentului

Problema principală a celor care guvernează azi la Chişinău (nu sunt nici primii, nici ultimii, probabil) este că nu înţeleg aproape deloc cum funcţionează Occidentul. Asta a arătat, încă odată, toată saga primitivă, dar în forţă a schimbării sistemului de vot şi a Declaraţiei despre retragerea trupelor ruse din Transnistria care a urmat.

Modelul este rusesc. Căci ceea ce s-a văzut la Chişinău este, de fapt, o reflectare palidă a modului în care Federaţia Rusă se raportează la acelaşi Occident. Nici ruşii nu au înţeles niciodată până la capăt cum funcţionează Vestul. În cazul lor a fost evident în modul cum au abordat chestiunea Crimeii. Au fost convinşi, până în ultima clipă, că vor reuşi să se înţeleagă cu occidentalii. Au ştiu că au depăşit multe linii roşii, dar au sperat că, după reacţia şi gălăgia de rigoare a occidentalilor, vor începe discuţiile şi, cu pagube gestionabile, Federaţia Rusă va trece cu succes şi de acest episod. Totul ar un preţ, totul se poate negocia, totul se poate vinde/cumpăra. Şi apoi adus din condei, adică corectat prin declaraţii sau tertipuri diplomatice (mentalitatea lui „Shoot first, then ask”).

Nu a fost să fie. De data aceasta au mers mult prea departe. Ceea ce ruşii au ignorat este că Occidentul, fără să fie impecabil din multe puncte de vedere, se defineşte pe sine ca o entitate cu principii. Asta nu înseamnă că ele sunt de fiecare dată şi respectate, înseamnă însă – şi aici este diferenţa esenţială faţă de spaţiul rusesc! – că atunci când sunt încălcate există un sentiment de vină şi o critică evidentă din punctul de vedere a principiilor. Occidentul este critic şi autocritic. Occidentul greşeşte, dar există conştiinţa acută a vinei şi vinovăţiei. Spre deosebire de alte spaţii, nu orice este permis, nu orice „merge”, nu orice se poate trece cu vederea.

În ceea ce priveşte Crimeea şi Donbasul, evaluarea Kremlinului a eşuat. Indiferent de nuanţe, a existat unanimitate transatlantică, iar sancţiunile aplicate (cuplate cu mult mai influentele scăderi de preţ a petrolului şi criza economică structurală a Rusiei) au aruncat Moscova într-o criză pe care actualmente o poate doar gestiona, îi poate amâna consecinţele, nicicum rezolva până la capăt. Moscova gestionează, mârâind cu îngrijorare, o criză din care nu poate ieşi.

Era evident că Occidentul, ca să rămână Occident, nu putea face altfel. Iar Rusia nu a înţeles asta nici până azi.

Suntem mai şmecheri ca ei…

Revenind la cazul fostei republici sovietice din stânga Prutului, situaţia este, păstrând proporţiile, în oglindă. Cei care conduc acum republica nu au înţeles nici ei cum funcţionează Vestul. Au crezut, naiv, că pot păcăli Bruxellesul şi că Bruxellesul, până la urmă, va închide ochii la micile lor şmecherii de periferie. Nu e o meteahnă doar a actualei guvernări de la Chişinău sau a actualilor lideri politici. Înainte de Vladimir Plahotniuc, la fel a procedat şi Vladimir Filat, care a devenit un caz şcoală de dezamăgire politică.

Politicienii din această parte de lume, cel puţin unii dintre ei, au impresia că dacă ajung să stea la aceeaşi masă cu liderii Europei sau Americii sunt… ca ei! Dacă la început au timidităţi, reticenţe fireşti, teama de a vorbi în faţa lor, treptat capătă curaj, mai ales că liderii europeni îi tratează de la egal la egal. Înţeleg că şi liderii occidentali „sunt oameni ca şi noi”, mai târziu încep să fie revendicativi, apoi chiar să instrumentalizeze relaţiile sfârşind prin a se mai întreba, uneori, dacă merită să le (mai) răspundă europenilor la telefon. Patologia atinge cote de alertă când ajung să creadă că occidentalii ar avea nevoie mai mare de ei decât ei de occidentali….

Iar, ulterior, între două vizite europene, se mai duc şi la Moscova şi discută cu liderii de acolo (în raport cu aceştia nu se vor comporta şi nu vor fi niciodată trataţi de la egal la egal – căci frica de Moscova o au în sânge!). Iar când se reîntâlnesc cu liderii europeni, realizează, cu stupoare şi cu satisfacţie, că, de fapt, nu sunt doar ca ei, ca liderii europeni, adică, ci sunt chiar mai deştepţi decât aceştia, pentru că, nu-i aşa, ei ştiu şi şmecheriile din fosta URSS, post-sovietici fiind, pe când naivii de europeni habar nu au de astea…

De aici până la tentativa de instrumentalizare a relaţiei cu europenii nu mai e decât un pas. Şi el se face inevitabil. Vlad Filat a făcut multe de genul acesta. Nu doar că a instrumentalizat relaţia cu Bucureştiul (sindromul „prea multă Românie”), dar a instrumentalizat şi relaţia cu Germania pentru a pune presiune pe România ca Bucureştiul să semneze Tratatul de frontieră (asta era problema principală a lui Vladimir Filat!), după care a început să îi mintă şi pe partenerii germani, ceea ce a fost inadmisibil. Şi a pierdut orice credibilitate acolo şi a ajuns în situaţia că nimeni nu mai dorea să se vadă cu el.

De aici şi lipsa oricărei reacţii occidentale după ce a pierdut războiul declanşat în interiorul binomului de atunci, respectiv binomul Plahotniuc – Filat (şi acolo exista o colaborare, tot cu cuţitele la spate, în ceea ce priveşte temele mari economice şi politice ale republicii).

A venit rândul lui Vladimir Plahotniuc şi al PD să instrumentalizeze relaţia cu UE şi cea cu Statele Unite şi să încerce să manipuleze relaţia cu Bruxellesul, de data asta, prin intermediul României.

„Alte glasuri, alte încăperi”… În fond, acelaşi lucru şi cu acelaşi final.

Sumbru.

Popa prostu' cu occidentalii

În realitate, staff-ul PD a gândit aşa înainte de fatidica zi a votului din 20 iulie 2017: ştim că am făcut ceva care nu se face în raport cu occidentalii, dar nu-i nimic, am greşit cu votul mixt, dar acum tragem o declaraţie cu retragerea trupelor ruse, îi aburim cu Transnistria, şi ne spălăm de păcate. Iar Vestul, fericit că rămânem măcar anti-ruşi, ne va ierta…

Evident, o abordare provincială şi nerealistă.

În primul rând că nu era vorba despre schimbarea sistemului electoral în sine, ci (pace premierului Tudose!), de o sfidare a recomandărilor occidentale venite nu doar prin Comisia de la Veneţia şi a Oficiului OSCE pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului (ODIHR), dar şi prin voci politice autorizate de la Bruxelles sau Washington.

În al doilea rând, ideea că poţi instrumentaliza SUA împotriva UE şi invers, cum a încercat liderul PD prin vizite mult mediatizate la Washington şi foarte costisitoare (gurile rele vorbesc de şase cifre, chiar dacă sub jumătate de milion de dolari) e iarăşi comică. Evident că asta nu se poate. SUA şi UE se vor coordona în această regiune, mai ales când e vorba despre Republica Moldova, aşa cum au făcut-o şi până acum.

În al treilea rând, Declaraţia parlamentului referitoare la retragerea trupelor ruse este de un ridicol fără margini. Nu are rost să spunem că este a „n”-a de acest gen, fără nici un fel de relevanţă (geo)politică şi, culmea, fără să genereze nicio reacţie oficială de la Moscova! Ironia este că Declaraţia merge mai jos chiar şi decât legislaţia în vigoare în Republica Moldova care priveşte reglementarea transnistreană, respectiv legea votată unanim la Chişinău care datează din… 2005! Adică de acum 12 ani.

În realitate, Declaraţia pompoasă a Parlamentului nu este decât, vorba ruşilor, macaroane pe urechile europenilor sau americanilor şi o încercare ridicolă de a pune sub preş schimbarea legislaţiei electorale în pofida sugestiilor occidentale. Declaraţia cu pricina nu a făcut decât să releve un mod de operare al autorităţilor de la Chişinău, acelaşi, consolidat deja şi devenit „stil diplomatic”.

Candidă, ca de obicei când e vorba despre Basarabia, presa din România s-a grăbit să umple ecranele cu indicaţia Breaking-news. Binomul de la Chişinău, evident, a jubilat! Agenda a fost deturnată! Scopul a fost atins!

O naivitate a presei, fireşte, bazată însă pe o simpatie unanimă faţă de Basarabia care mai există încă în România şi care e de salutat. Dar tot naivitate rămâne, şi pe ea s-au bazat şi autorităţile de la Chişinău.

Să mai notăm că, a doua zi, liderul din Parlament al PD, Marian Lupu, a trimis mesajul pentru Est (acesta nu a făcut Breaking news la Bucureşti, nici măcar nu a fost receptat), şi el sună aşa: Declaraţia nu e împotriva Rusiei!

Aţi înţeles? Aşa că putem trage linie: după schimbarea sistemului de vot pe care o face împreună cu partidul „duşmanului de moarte” Igor Dodon, partidul lui Vlad Plahotniuc, PDM, votează o Declaraţie pentru retragerea trupelor ruse, care face Breaking news la Bucureşti, iar a doua zi, fără ca asta să mai apară undeva consemnat la Bucureşti, liderul Marian Lupu, şeful fracţiunii parlamentare a PDM dă mesajul pentru Est: staţi liniştiţi, a fost doar de acoperire, nu aveţi de ce să vă impacientaţi…

Geopolitica moldovenească: viţelul deştept suge de la două vaci.

Este modul de gândire care a adus R. Moldova în criza totală în care se află acum….

Pentru ce toate astea? Decizia socialiştilor validează binomul

Să revenim acum la chestiunea care a generat acest material, respectiv manipularea de partid şi de stat în perspectiva alegerilor parlamentare din 2018. Căci aici e miza a tot ce s-a petrecut în Parlamentul de la Chişinău pe 20 iulie 2017. Binomul a votat schimbarea sistemului uninominal pentru că îi foloseşte. Fiecare membru al binomului, în felul său, încearcă să îşi maximizeze şansele în perspectiva scrutinului parlamentar.

Să începem cu cel mai puţin important, deocamdată, membru al binomului, respectiv preşedintele Igor Dodon. El este de fapt hârtia de turnesol perfectă pentru a înţelege funcţionarea binomului şi legătura Plahotniuc – Dodon. Pentru că Igor Dodon şi socialiştii NU aveau nici un motiv din lume să schimbe sistemul electoral! Argumentele politice ale votului uninominal erau evidente pentru Vladimir Plahotniuc şi partidul său, nu pentru Igor Dodon. Confruntat cu perspectiva reală de pierdere a alegerilor parlamentare, fără perspective de a atrage electorat suficient inclusiv pentru o coaliţie de guvernare majoritară, PDM a optat pentru... schimbarea regulilor de joc. Modelul a fost alegerile din regiunea găgăuză unde, cu un singur deputat explicit, PDM-ul lui Vladimir Plahotniuc a reuşit în timp câştigarea majorităţii prin coruperea şi atragerea celorlalţi deputaţi. Votul uninominal ar fi deschis asemenea perspective pentru întreaga republică, una în care majorităţile să fie câştigate ulterior, nu doar pe câmpul de bătălie electoral. Reacţiile interne şi externe au fost dure, jocul liderului PDM era străveziu. Şi acum intervine o mişcare politică fără precedent. Salvatorul lui Vlad Plahotniuc nu a fost altul decât... Igor Dodon. Adică partidul acestuia, respectiv Partidul Socialiştilor. Mai concret, pe 19 martie 2017, Igor Dodon anunţa iniţiativa introducerii unui sistem electoral mixt, iar a doua zi socialiştii se conformează şi înregistrează un proiect în acest sens deşi anterior declarau că nu vor accepta aşa ceva. Pe 5 mai 2017 se votează în Parlamentul RM proiectul socialiştilor. Pe 20 iulie este consemnat votul „istoric” care oferă binomului 74 de voturi pentru schimbarea sistemului de vot.

Surprinzător e altceva. Igor Dodon şi partidul său era acreditaţi pe fostul sistem de vot (vot pe liste) cu majoritatea votului popular. În condiţiile în care socialiştii nu se află la guvernare, deci se presupune că nu vor fi printre cei care delimitează colegiile uninominale, ideea modificării sistemului de vot este pur şi simplu de neînţeles. Un partid care poate lua majoritatea pe un anumit sistem de vot nu are nici un motiv din lume să îl modifice. Iată că Partidul Socialiştilor, la semnalul lui Igor Dodon, face asta. Explicaţia e una singura. O înţelegere mai adâncă ce stă la fundamentele politicii moldoveneşti de azi şi care face din binomul Plahotniuc-Dodon principalul jucător politic de pe piaţă.

Fake parties la Chişinău sub pulpana lui Vladimir Plahotniuc

Să trecem acum la principalul membru al binomului, Vladimir Plahotniuc.

Strategia politică a lui Vladimir Plahotniuc şi a partidului său, PDM, în perspectiva alegerilor parlamentare din 2018 se bazează pe următoarele elemente care să maximizeze procentele electorale:

  1. „Lista de cumpărături”: Votul mixt care îi permite să atragă sau să sprijine deputaţi care se vor ralia ulterior proiectelor PD (cazul găgăuz, despre care am vorbit deja, unde PD deţine cu un singur deputat afiliat preşedinţia Adunării Populare);
  2. Pârghiile financiare şi juridice: deja majoritatea primarilor din republică a devenit PDM, din două raţiuni. Prima este financiară – banii de la buget într-o măsură covârşitoare; a doua de ordin judiciar: cine nu se supune nu are nicio siguranţă că nu va fi vizitat de procurori.
  3. Cazul Dorin Chirtoacă: Acest al doilea instrument (juridic) este esenţial, şi chintesenţa lui este cazul Dorin Chirtoacă. Unul dintre raţiunile arestării de la Chişinău este acesta: cine nu se supune, suportă consecinţele. Dacă Dorin Chirtoacă, primarul capitalei, a păţit asta (cu toată notorietatea lui, care ar putea declanşa reacţii sau presiuni), vă puteţi imagina ce poate păţi un primar dintr-un sat uitat de lume, de care nu ştie nimeni şi în legătură cu care nu s-ar mobiliza nicio instanţă mediatică? Mesajul este evident în perspectiva alegerilor parlamentare şi, mai ales, în perspectiva importanţei strategice pe care primarii o vor avea în alegerile care se vor desfăşura după votul mixt.
  4. Fake parties, respectiv fenomenul partidelor dubluri. Ceea ce se petrece acum în R. Moldova este un fenomen de constituire şi configurare, sub pulpana lui Vladimir Pahotniuc, a unui spaţiu politic de falsă/parţială opoziţie, care să vizeze strict figura politică a lui Igor Dodon lăsând neatinsă imaginea guvernului şi a Partidului Democrat (ca şi cum binomul nu există sau Vladimir Plahotniuc NU e la putere şi nu o exercită). Igor Dodon, în acestă naraţiune, este singurul care deţine puterea în republică. Răul absolut, fără rest, de care trebuie scăpat obligatoriu. Este vorba deci despre o serie de partide, care unele sunt deja constituite, altele vor fi, mai ales în perspectiva eventualelor alegeri pentru Primăria Chişinăului, şi care trebuie să acopere un întreg spectru politic de la dreapta PD (considerat de centru stânga), respectiv, centrul politic şi dreapta politică (unionistă) din republică. Adică spaţiul politic genuin ocupat de forţele pro-europene după 2009. PD trebuie să completeze spectrul cu un fake PLDM (centru dreapta) şi un fake PL (unionist). Proiectul este în curs şi se derulează sub ochii noştri


Cum identificăm „fake parties” la Chişinău?

Simplu. Sunt acele partide declarate de Opoziţie care ignoră sau menajează binomul. Adică fac declaraţii generale despre tot şi toate, mai ales despre Igor Dodon şi Federaţia Rusă (cu toate cele aferente: separatism, imperialism etc.), se declară chiar şi unioniste, atacă totul cu o singură excepţie: persoana lui Vladimir Plahotniuc. Acesta nu greşeşte sau nu este identificat niciodată ca atare. Oricine este de vină, dar el nu. Se poate protesta împotriva regimului, generic vorbind, chiar împotriva guvernării, dar niciodată împotriva lui Vlad Plahotniuc. Aceste partide au resurse administrative (inclusiv funcţii înalte în Parlament), dar şi mediatice, căci beneficiează de platforme media inclusiv cele patronate de liderul PDM.

Unde veţi identifica aceste comportamente politice sau mesaje mediatice este, evident, vorba despre acele partide care sunt construite/tolerate (a se citi liderii lor sunt menajaţi de procurori, indiferent că au fost premieri sau miniştri în perioade cel puţin tulburi) în perspectiva unei cât mai substanţiale coaliţii sub mantaua lui Vladimir Plahotniuc. Fie că se declară pro-europene, pro-româneşti sau de orice altă natură, rolul lor pe eşichierul politic acesta este. De aici denumirea de fake parties.

Axa Chişinău-Bucureşti-Bruxelles în anul Centenarului. Ce trebuie să înveţe Maia Sandu de la Vladimir Plahotniuc

În acest context, se pune problema reacţiei la asemenea strategie. Primele două (votul mixt şi pârghiile financiar-judiciare) nu sunt în controlul Opoziţiei şi acolo nu mai are ce face. Ceea ce îi rămâne Opoziţiei în acest moment este un singur lucru: configurarea unui spectru politic real, organic, suficient de amplu ca să adune într-un bloc politic toate opţiunile anti-binom şi să contracareze, astfel, ca Bloc, fenomenul de fake parties în R. Moldova.

Maia Sandu (Partidul PAS) şi Andrei Năstase (Platforma DA)

În acest moment, Opoziţia din R. Moldova nu pare nici structurată coerent, nici completă. Ce ar trebui să facă poate fi subsumat următoarelor deziderate:

  • Renunţarea la iluzia că orice opoziţie la unul sau la altul dintre actori (fie Dodon, fie Plahotniuc), luaţi separat, este Opoziţie reală. Nu este. Opoziţia în R. Moldova nu poate fi nici numai anticorupţie (anti-Plahotniuc), nici numai geopolitică (anti-Dodon). Faptul că îl deteşti pe Plahotniuc sau pe Dodon, luaţi separat, nu te face opozant real. Opoziţia trebui să devină Blocul anti-binom Plahotniuc-Dodon.
  • Partidele anti-binom trebuie să se constituie în perspectiva parlamentarelor într-un bloc politic. Doar aşa vor transmite publicului marcat de dezangajare publică şi de lipsă de combativitate (s-a văzut asta pregnant la ultimele proteste) semnalul că încă se mai poate realiza ceva. Dincolo de un mesaj de forţă, coerenţă şi profesionalism, sociologia electorală ne învaţă foarte clar că Blocurile politice colectează mai multe voturi decât suma partidelor componente, având capacitatea mult mai bună de a colecta şi voturile nehotărâţilor.
  • Nu oricine poate intra în acest Bloc. Viitorul Bloc de opoziţie nu poate să negocieze orice şi să accepte pe oricine, reiterând eroarea din precampania prezidenţială când unele partide pro-europene „s-au aliat cu Bashar al-Assad ca să învingă ISIS”. Blocul anti-binom este unul explicit pro-Vest (adică fără Voronin şi Usatîi) şi trebuie să îşi asume, în perspectiva alegerilor din Anul Centenarului, o singură axă politică şi geopolitică: axa Chişinău-Bucureşti-Bruxelles


  • Ideea că toate partidele din Blocul anti-binom trebuie să acopere acelaşi tip de electorat şi să spună acelaşi lucru este inoportună. Partidele din Bloc sunt diferite şi e bine că este aşa, pentru că electoratul, la rândul lui, nu este omogen sau unitar în opinii. Partidele trebuie să acopere segmente diferite de electorat. Găsirea unei singure idei care să unească, respectiv „naţiunea civică” în lupta cu Vladimir Plahotniuc este ridicolă şi ineficientă. Electoral vorbind, a proceda aşa înseamnă înlăturarea unui segment consistent de electorat potenţial. Asocierea obsesivă cu atitudini prezente în unele emisiuni livrate la un post de televiziune - în care doi moldoveni comentau, în aceeaşi emisiune, viaţa politică internă unul în limba română şi celălalt în limba rusă! – nu înseamnă, pentru o bună parte a cetăţenilor R. Moldova, decât o culme a umilinţei, inculturii şi degradării la care poate ajunge „naţiunea civică moldovenească” în manifestările ei publice. Şi cei care gândesc aşa au dreptate! Când urmăreşti asemenea producţii televizate, Vladimir Plahotniuc îţi devine, brusc, simpatic…. Nu există „naţiune civică moldovenească” şi orice asumare de acest tip la nivel de Bloc de opoziţie e contraproductivă. PLDM, PD şi PL nu au căzut, după 2009, în această capcană ridicolă şi de asta au câştigat majoritatea.


  • Blocul anti-binom trebuie să acopere tot spectrul politic (pe formula câştigătoare din 2009), de la centru stânga la dreapta naţională şi unionistă. Formaţiunile prezente deocamdată în Bloc (PAS, Platforma DA şi PLDM) nu acoperă segmentul ultim, respectiv cel naţional şi unionist. Ar fi o eroare strategică să nu fie acoperit, aşa cum ar fi o gravă iluzie optică să creadă cineva că segmentul unionist va fi în cădere în perspectiva alegerilor parlamentare din 2018. Dimpotrivă! Criza profundă de proiect a R. Moldova va accentua acest segment, unionismul inimii va fi dublat de unionismul minţii, iar unionismul minţii va deveni un element din ce în ce mai important. Nu întâmplător Vladimir Plahotniuc încearcă să se urce pe acest val prin configurarea unui partid de acest tip. E obligaţia Blocului anti-binom, dacă vrea să aibă vreo şansă, să construiască sau să îşi asume ceva credibil pe această direcţie. Bascularea din ce în ce mai vizibilă în emisiuni şi declaraţii publice a Maiei Sandu spre acel electorat nu este, deocamdată, suficient de convingătoare (a se vedea reacţiile public la postarea - nefericită din acest punct de vedere - de pe reţelele de socializare dedicată zilei de 28 iunie 1940). Electoratul unionist este cel mai articulat şi inteligent electorat din R. Moldova, dar şi cel mai intransigent. Te părăseşte imediat când simte că torni apă în vin. Dacă Blocul anti-binom nu va reuşi să capaciteze (şi) acest electorat, intră în bătălia parlamentară cu două mâini stângi. Căci electoratul unionist nu îl iubeşte nici pe Vladimir Plahotniuc şi nici binomul Plahotniuc – Dodon. În acest moment electoratul unionist din R. Moldova nu are unde să se descarce electoral.
  • Şi o ultimă observaţie la acest punct. Politic vorbind, electoratul unionist este un electorat potenţial al Maiei Sandu şi cel mai uşor de accesat de către un Bloc anti-binom. Este nevoie stringentă de un vehicul capabil să îl absoarbă în acel bloc, respectiv de un unionism anti-binom. Nu există deocamdată în R. Moldova un asemenea partid. Ideea salvatoare pe care o vehiculează unii cum că un fost preşedinte al României, Traian Băsescu, ar veni să se urce în fruntea unui partid şi, implicit, a listei respectivului partid este… fake news. Traian Băsescu nu va putea candida în R. Moldova în 2018 din raţiuni de… cetăţenie. Chiar dacă va câştiga procesul în care este implicat acum împotriva lui Igor Dodon (deci judecătorul îi va da dreptate şi s-ar anula decretul de retragere cetăţeniei semnat de Igor Dodon), mingea va reveni tot în terenul actualului preşedinte al Republicii Moldova, când va trebui să se revină la actul administrativ cu pricina - adică la un nou decret prin care să i se confere lui Traian Băsescu cetăţenia R. Moldova. Şi asta nu va semn Igor Dodon niciodată! Va ignora orice eventuală sentinţă judecătorească şi, mai mult, va face din asta un spectacol politic care îi va aduce puncte electorale în campanie! Cine îi va putea face ceva? Evident, nimeni. Aşa cum Parlamentul din Republica Moldova nici până azi nu a pus în drepturi Decizia Curţii constituţionale din 5 decembrie 2013 privitoare la denumirea corectă a limbii române şi Constituţia nu e modificată în acord cu decizia CC, Igor Dodon nu ar fi nici măcar primul care să ignore decizii de acest tip.

 

*Dan Dungaciu este membru al Consiliului de experţi LARICS.