Legenda seminţei de grâu care a scos oamenii din Peştera Meziad, una dintre cele mai mari peşteri din ţară, supranumită şi Catedrala subterană
0Galeriile care şerpuiesc în subteranele Carpaţilor sunt o sursă nesecată de noi descoperiri şi legende. Un astfel de loc este peştera Meziad, din Bihor, una dintre cele mai mari şi mai frumoase din ţară. Comparată cu o catedrală gotică subterană, peştera pare să fi adăpostit în urmă cu mii şi mii de ani atât urşii cavernelor, cât şi oamenii primitivi care au fost scoşi la lumină de o tânără pe nume Florica.
Bătrânii din localitatea bihoreană Meziad, localitatea în care se găseşte peştera cu acelaşi nume, spun o poveste pe care o ştiu de la moşii lor, că de nu ar fi fost, nu s-ar fi povestit.
Astfel, în vremurile de demult, oamenii nu trăiau în sat, ci în uriaşa peşteră. Acolo îşi aveau casa şi masa şi trăiau din vânatul sălbăticiunilor pădurii, pe care le prindeau cu capcane sau cu arcul cu săgeţi. Era printre ei o fată pe care o chema Florica, iar într-o zi, tânăra a alunecat de pe o stâncă şi şi-a rupt un picior, aşa că nu a mai putut merge la vânatoare cu ceilalţi oameni.
Cum stătea singură în gura peşterii s-a târât să ajungă afară la soare, lângă stânca de la intrare. Stând ea acolo, a văzut o pasăre aşezată pe o creangă de fag. A pus mâna pe o piatră şi a azvârlit-o, ca să lovească pasărea. Nu a nimerit-o, însă pasărea, speriată, a zburat.
„Florica a văzut că atunci când s-a speriat pasărea din cauza pietrei, a scăpat ceva din cioc. S-a târât până acolo şi a găsit o sămânţă de buruiană cum nu mai văzuse până atunci. Semăna cu sămânţa ierbii, dar era mult mai mare. Atunci, i-a săpat cu un surcel (n.r. – băţ) o groapă în faţă de soare şi a pus sămânţa acolo. Cu apă în pumni a udat-o în fiecare zi, până când a crescut mare şi a făcut spic. A luat câteva boabe, le-a frecat în palmă şi a început să le mestece. A văzut că sunt bune, astfel că le-a semănat şi a avut şi mai multe seminţe. Ceilalţi oameni au văzut că sunt bune şi au început să caute locuri pentru semănat. Cu cât se înmulţeau boabele, cu atât le trebuia mai mult pământ, aşa că au părăsit peştera şi au început să-şi ridice colibe lângă holde. Sămânţa aceea era de grâu şi aşa a apărut pentru prima oară grâul, iar oamenii s-au mutat din peşteră”, spune legenda.
Un lucru este cert: încă din Preistorie, peştera a fost folosită pe post de refugiu, iar din primii ani ai secolului XX, a fost unul dintre cele mai căutate obiective turistice ale judeţului Bihor. Acest fapt se datorează dimensiunilor sale impunătoare şi neobişnuitei sale bogăţii de formaţiuni, urmelor de locuire umană ce au dăinuit aici din paleolitic şi neolitic. De curând, în peşeră a fost descoperit un craniu uman de peste 6.500 de ani.
Va mai recomandam:
Se încarcă comentariile...
