Viaţa preoţilor români din secolul al XIX-lea: „În afara bărbii, popa nu se distingea faţă de cel mai umil om din turma sa“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Preot. Ilustrată de Robert Nelson Boyd, 1870.
Preot. Ilustrată de Robert Nelson Boyd, 1870.

Occidentalii care au călătorit în ţinuturile actualei Românii în secolul al XIX-lea se arătau fascinaţi de preoţii care conduceau satele românilor.

John Paget (1808 –1892) a călătorit la mijlocul anilor 1830 în ţinuturile Transilvaniei şi a publicat un volum de memorialistică, cu titlul „Ungaria şi Transilvania, cu remarci despre condiţiile sociale, politice şi economice”. La fel ca alţi autori străini care au vizitat ţinuturile actuale ale României, lordul englez s-a artătat fascinat de cele mai pitoreşti personaje din satele românilor: preoţii.

„În timp ce priveam biserica, un preot valah a venit la noi să ne vorbească. Era îmbrăcat într-o robă albă, asemănătoare cu a unui ţăran, strânsă împrejur cu o curea de piele. Pantalonii fără tiv formau veştmântul de jos, iar opincile specifice ţării îi acopereau tălpile. Cu excepţia unei oarecare îngrijiri şi a bărbii negre, lungi, care îi atârna până la piept, preotul valah nu se distingea faţă de cel mai umil enoriaş din turma sa”, scria John Paget, descriind preotul întâlnit la biserica satului Densuş, una dintre cele mai spectaculoase construcţii religioase ale românilor.

„Cu suficientă educaţie încât să poată citi slujba religioasă, cu atâta avera avere încât să fie simpatizat de cei săraci şi cu suficientă religiozitate încât săîi poată consola pe cei năpăstuiţi, aceşti oameni exercită o mai mare putere asupra ţăranilor simpli decât cel mai învăţat iezuit, cel mai înstărit episcopalian sau cel mai rigid calvinist. Este un mare avantaj în favoarea preotului valah, dar suspectez că se datorează mai mult poziţiei sale decât caracterului”, afirma autorul englez, stabilit în Transilvania, pentru mai mulţi ani, la mijlocul secolului al XIX-lea.

Preoţiilor de rând le era permis să se căsătorească, astfel încât soţiile lor deveneau cele mai fericite femei din parohie, căci bărbaţii lor trebuiau să facă tot posibilul să nu le piardă, pentru a nu fi condamnaţi la o stare de mizerie, adăuga autorul englez.

Preotul nu se distingea de „turmă”
Robert Nelson Boyd, un alt om de ştiinţă britanic din secolul al XIX-lea, a călătorit în 1870 prin ţinuturile Transilvaniei şi ale Ţării Româneşti, şi a publicat lucrarea „O vizită în Principatele Dunării”, în care a descris traiul românilor din acele vremuri şi raporturile lor cu preoţii, personajele în jurul cărora gravita viaţa comunităţilor rurale.

„Preotul sau popa - cum este numit, nu se distinge prin vreo particularitate în maniere şi port. Stă un pic mai bine la educaţie decât ţăranul, dar trăieşte şi gândeşte ca unul din mijlocul turmei din grija sa. În general, deţine o gospodărieca şi ceilalţi, iar sătenii îşi arată respectul faţă de el şi faţă de biserică ajutându-l la muncile câmpului. Nu primeşte vreun venit de la stat şi este cu totuldependent de darurile enoriaşilor, de taxele bisericii şi de ostenelile sale. Se spune chiar că preotul satului munceşte în timpul săptămânii, iar duminica vine în altar pentru a-şi instrui turma”, afirma Nelson Boyd, ajuns în satele din Valea Jiului.
 

Viaţa de preot

La sărbători, preoţii erau liderii festivităţilor, erau cei care încurajau jocul şi chiar viittoarele perechi, care aveau o vorbă pentru fiecare şi, în general, cei care beau câte un pahar de vin sau o înghiţitură de rachiu cu fiecare, scria autorul.

„Exemplul pe care îl stabileşte nu este unul bun. Adesea este primul care apare sub influenţa capricioasă a băuturilor, iar ţăranii consideră că nu şi-au făcut datoria faţă de el până când nu este cărat acasă neajutorat. Ei spun că popa îi încurajează să ţină zilele de sărbătoare pentru veselia care se revarsă peste ei cu aceste ocazii”, adăuga scriitorul.

Preoţii erau aleşi dintre enoriaşi, trimişi la seminarii, unde erau instruiţi în ritualurile religioase şi unde obţineau câteva cunoştinţe de latină.

„Puţine lucruri învăţate sunt curând uitate după ce se întorc în satele natale şi în câţiva ani se scufundă la nivelul oamenilor printre care trăiesc. Nu ştiu nimic despre ce se întâmplă în lumea din afară. Ei căsătoresc, botează şi îşi înmormântează enoriaţii, lucrează în fermele lor, beau şlivoviţă (n.r. ţuică) şi lasă timpul să treacă satisfăcuţi de rutina îndatoririlor lor, fără ca niciunul să nu se gândească la ce e mai presus de aparenţele traiului de zi cu zi. Este păcat să vezi oameni cu atâta inteligenţă şi aptitudini neglijaţi şi lăsaţi de izbelişte de cei cărora serviciul sacru le dă ocazia să-i ridice pe ignoranţi deasupra nivelului barbarismelor şi superstiţiei”, scria Nelson Boyd, în lucrarea sa, publicată în „Ilustrated Traveller”. Şi totuşi, adăuga acesta, preoţii erau veneraţi de săteni, ca reprezentanţi ai divinităţii.

Unii nu ştiau să citească
Mai dur în ce priveşte descrierea preoţilor din secolul al XIX-lea s-a arătat Ignaz von Born, un savant care a călătorit în Transilvania şi Banat în vara anului 1770 şi a oferit mărturii preţioase despre români.  despre superstiţiile românilor. Acesta relata despre preoţii care „reuşeau” să le curme durerea enoriaşilor, iertându-le păcatele în schimbul unor recompense.

„Neştiinţa şi superstiţia oamenilor nu poate fi mai mare decât a popilor. Unii din ei nu ştiu să citească, deci ce învăţătură pot da ei bieţilor oameni. Ei fac tot felul de negustorii cu evreii şi se îmbată pe cheltuiala parohienilor fără minte, care le vând lor păcatele lor şi ale rudelor lor pe moarte, pe un preţ bun. Ordonanţele înţelepte pe care le-a dat regina (n.r. Maria Tereza) împotriva înşelătoriilor acestor popi nu au reuşit până acum să scape poporul de acel spirit de supunere oarbă, care îl fac robul acestor stăpâni spirituali”, sciria savantul vienez, născut Transilvania.


Vă recomandăm să citiţi şi:

Obiceiurile românilor din secolul al XIX-lea: „Abstinenţa este atât de aspră încât nu poţi cumpăra cu aur nicio cană de lapte“

Transilvania din urmă cu două secole: „Rar am văzut un român fără un ciomag ca lumea în mână şi fără cuţite la brâu”

Oraşele noastre, acum patru secole, văzute de un turc: cum erau prostituatele din Iaşi şi de ce bucureştenii purtau cruci de aur

Hunedoara

Top articole

Partenerii noștri


Ultimele știri
Cele mai citite