Ultimii ani de viaţă ai lui Avram Iancu, în mărturii sfâşietoare: boala cruntă care l-a aruncat în mizerie şi l-a sfârşit
0Erou al românilor din Transilvania, în vremea Revoluţiei de la 1848 – 1849, Avram Iancu a avut o soartă tragică: în ultimii ani de viaţă a suferit din cauza unei depresii profunde, boală care i-a grăbit moartea la doar 48 de ani.
Avram Iancu (1824 - 1872) a fost o personalitate emblematică în istoria românilor. În anii mişcărilor revoluţionare de la mijlocul secolului al XIX-lea, când Transilvania devenise scena unui război civil, tânărul avocat român a fost omul de care şi-au legat speranţele moţii implicaţi în acţiunile politice şi în luptele de apărare a comunităţilor de români din Transilvania. Soarta celui supranumit Crăişorul Munţilor a fost însă una tragică.
La doar câţiva ani după încheierea Revoluţiei de la 1848 – 1849, în timpul căreia s-a remarcat ca lider energic al românilor, dar şi ca un personaj incomod pentru autorităţile maghiare şi pentru cele imepriale, Iancu a dispărut din viaţa publică. O depresie profundă îl afectase, susţin unii istorici, iar boala de care suferea i-a grăbit sfârşitul, la doar 48 de ani.
Umbra lui Iancu
Unul dintre ultimele gesturi prin care tânărul Avram Iancu a fost amintit în istorie a fost refuzul de a-l întâlni pe împăratul Franz Joseph I al Austriei, care a călătorit în vara anului 1872 în Transilvania. „Dar când împăratul onoră cu vizita sa districtul minelor, se întâmplă că Iancu se ţinu departe de serbările pentru întâmpinare, însoţite de însufleţirea poporului, într-un chip demonstrativ de nerecunoscut şi nici chiar prin stăruinţa unor persoane dinter cele mai influente nu a putut fi înduplecat să-şi schimbe atitudinea sa sau să-şi comunice măcar motiivele acesteia”, relata istoricul Nicolae Buta, în 1924. Câteva luni mai târziu, Avram Iancu a fost arestat, apoi eliberat la scurt timp, însă după acest eveniment a ieşit definitiv din viaţa publică. „Mintea i se împăienjeni de durere, iar figura lui câştigă încetul cu încetul expresia dureroasă şi cruntă a eroilor distruşi de puterea covârşitoare a unei idei, pe care realităţile vremii o refuzaseră deocamdată”, îl descria istoricul Nicolae Buta. În momentele sale de luciditate Iancu spunea adesea: „Eu nu mai sunt Iancu, eu sunt umbra lui. Iancu e mort”. Istoricii susţin că în ultimii ani din viaţă Iancu, bolnav, prefera să rătăcească prin satele muntenilor din Apuseni, nedespărţit de fluierul cu care doinea.
A murit pe prispa casei unui brutar
La începutul anului 1872, starea de sănătate a lui s-a agravat. A fost internat în spitalul din Baia de Criş, judeţul Hunedoara, din cauza unei hemoragii şi a tuselor chinuitoare. Acolo şi-a petrecut ultimele săptămâni din viaţă. Avram Iancu a fost găsit mort în dimineaţa zilei de 10 septembrie 1872 pe prispa casei unui localnici din Baia de Criş, numit Lieber, un brutar din localitate, la care trăsese peste noapte. Asupra lui Avram Iancu au fost găsite asupra lui o năframă, un fluier din lemn de cireş şi o jalbă către împăratul austriac Franz Joseph, unsă şi mototolită, pe care nu a trimis-o niciodată destinatarului, susţin istoricii. În scrisoare, Avram Iancu îi cerea ajutor împăratului, plângându-se că a ajuns un om „frânt cu desăvârşire, într-o stare vrednică de a se numi mizeră”. Preotul a consemnat pe certificatul de deces numele celui decedat „Avram Iancu, eroul românilor”, vârsta de 48 de ani şi faptul că moartea a fost „firească”. Avram Iancu a fost înmormântat la Ţebea, în cimitirul ortodox în care se află şi Gorunul lui Horea.
Mărturia lui Nicolae Iorga
La începutul secolului XX, marele istoric Nicolae Iorga a vizitat mormântul lui Avram Iancu din Ţebea şi a scris despre destinul tragic al eroului din Ţara Moţilor. „ Avram Iancu nebuni. El umblă multă vreme pribeag pe la casele oamenilor, ferindu-se numai de aceia care-l iubeau mai mult. Peri în 1872 în tinda casei unui sărac din Baia de Criş, a unui covrigar. De aici îl aduseră, ca pe atâţia alţii din Baia de Criş, care n-au o biserică şi un cimitir acolo, la Ţebea. El zace în locul unde ostreţe negre înconjură o cruce verde purtând inscripţia scurtă: Avram Iancu, advocat, prefect Legiunii gemene române 1848-9, + 1872. Cununile ce i s-au adus, uneori cu zgomot, totdeauna cu o mărginită pietate, au fost adăpostite de confiscări, batjocoriri şi sfâşieri. Mormântul în care se odihneşte învingătorul învins şi nebunul care nu mai avuse de ce să rămâie cuminte e acesta, sărac şi umil cum e soarta poporului care-l păstrează ca urnă a sfintelor moaşte”, scria Nicolae Iorga, în volumul Neamul Românesc şi Ţara Ungurească (1906).
Vă recomandăm şi:
Moţii sunt o comunitate aparte care trăieşte în satele din ţinuturile înalte ale Munţilor Apuseni. Deşi în mod tradiţional moţii sunt consideraţi doar localnici ai câtorva sate din jurul oraşelor Câmpeni şi Abrud, treptat şi-au luat numele de moţi şi localnicii de pe Valea Crişului Alb, din Ţara Zarandului, zone din judeţele Bihor, Hunedoara, Arad şi Cluj. Povestea locuitorilor „Ţării Moţilor” este fascinantă.
Un stejar vechi de aproape nouă decenii, sădit de Arsenie Boca în vremea în care era elev la Colegiul Naţional Avram Iancu din Brad şi purta numele de Zian, a devenit loc de reculegere pentru elevii şi vizitatorii liceului. Gorunul simbolizează vigoarea şi trăinicia şi le oferă linişte celor care se aşează la umbra lui.
Avram Iancu este unul dintre eroii de referinţă ai românilor. Conducătorul moţilor din timpul mişcărilor revoluţionare din anii 1848 şi 1849 a rămas în istorie ca un simbol al patriotismului şi al jertfei pentru libertate. O serie de lucruri au rămas însă mai puţin cunoscute publicului care se raportează astfel la eroul naţional.
Se încarcă comentariile...
