Satul muzeu al mormârlanilor, înfiinţat la poalele Munţilor Parâng. Povestea comunităţii pitoreşti din Valea Jiului
0Momârlanii, o comunitate pitorească şi restrânsă din Valea Jiului, vor avea propriul muzeu în satul Jieţ de la poalele Munţilor Parâng, anunţă autorităţile locale.
Autorităţile din Petrila cer fonduri europene pentru înfiinţarea unui muzeu al satului, dedicat momârlanilor, la poalele munţilor Parâng. Muzeul etnografic se va întinde pe o suprafaţă de trei hectare, în satul Jieţ de la marginea oraşului Petrila şi va avea un punct de informare turistică, o biserică de lemn, case tradiţionale ţărăneşti, gospodării specifice zonei, fâneţe, scalde de oi, colibe şi bordeie. Va putea fi vizitat de 225 de oameni concomitent, iar atunci când vor avea loc evenimente de până la 3.000 de oameni.
Cei care vor intra în muzeul satului vor putea afla informaţii despre cum trăiau momârlanii, una dintre cele mai pitoreşti comunităţi din România.
Momârlanii, pe care unii istorici i-au numit urmaşi ai dacilor, au fost primii locuitori ai aşezărilor de munte din sudul Ţării Haţegului şi ale celor din jurul Petroşaniului, scăldate de cele două Jiuri, înainte ca ţinutul să devină faimos pentru bogăţiile sale în cărbune. O comunitate deprinsă cu traiul aspru din aşezările de munte şi cu izolarea.
„Aci pământul e mult mai vitreg cu omul. Îi pune la indemană spaţii largi, dar de slabă calitate: coaste umbrite şi împădurite, de multe ori smârcoase şi acoperite de tufărişuri. Cum era firesc aşezările omeneşti au căutat să se fixeze pe cele mai prielnice. Acestea fiind rare, iar omul urmărind libertatea manifestărilor sale şi avand ocupaţii multiple, gospodăriile s-au risipit departe pe coastele dealurilor, mai ales pe cele din faţa soarelui”, scria sociologul Ion Vintilescu, în lucrarea „Merişor, un sat de momârlani” (1937).
Momârlanii şi barabele
Numele de momârlani, iniţial folosit ca o insultă, a fost dat băştinaşilor din aşezările Văii Jiului spre sfârşitul secolului XIX şi este tradus prin „rămăşiţe” sau „urmaşi”. Etnologul Dumitru Gălăţan Jieţ explica motivul pentru localnicii au reuşit să păstreze tradiţii vechi, pierdute în alte zone ale ţării.
„Înaintea secolului XX, puţini localnici din Ţinutul Momârlanilor se încumetau să iasă din Valea Jiului, să circule în lume, din cauza precarităţii căilor de comunicaţii şi mai ales datorită faptului că localnicii îşi produceau în gospodărie aproape toc ce le era necesar pentru a-şi asigura traiul. Ei mergeau foarte rar la oraşele apropiate şi la târguri, pentru a-şi valorifica animalele sau pentru a-şi cumpăra lucruri necesare în gospodărie, dar pe care ei nu le puteau produce. Local exista chiar o zicală pentru cei mai puţin umblaţi în lume: A umblat cât boala ţestului, adică de la ţest până după uşa bucătăriei de vară unde era locul ei”, relata etnologul.
Străinii din Imperiul Austro-Ungar ajunşi în zonă în număr tot mai mare o dată cu dezvoltarea mineritului au fost cei care i-au denumit momârlani pe localnici. La rândul lor, cei care au venit din alte zone în Valea Jiului au fost numiţi „barabe”, ceea ce însemna pentru localnici intruşi, străini sau oameni fără ţară. Timpul a făcut ca mare parte a populaţiilor să se amestece, iar numărul momârlanilor păstrători de tradiţii să se reducă până aproape de dispariţie. Momârlanii mai pot fi întâlniţi în satele Tirici, Răscoala, Cimpa, Moliviş, Jieţ, Lunc sau în cătunele de pe munţi, din zona Petroşaniului.
Momârlanii îşi construiau casele din bârne necioplite, simple, cu acoperişuri de şindrilă şi streşini mari. Purtau plete, aveau pantaloni strâmţi, pieptare şi cămăşi de cânepă, până la genunchi, iar femeile îşi împodobeau capul cu pechir alb. Localnicii au păstrat tradiţii arhaice, cum este obiceiul îngropatului morţilor în livezile caselor.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
