Iernile cumplite ale strămoşilor noştri: Dunărea şi marea deveneau întinderi de gheaţă, iar gerul aducea jafuri şi moarte

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Marea Neagră. FOTO: ARHIVĂ.
Marea Neagră. FOTO: ARHIVĂ.

Mărturii ale autorilor latini din Antichitate au oferit detalii preţioase despre cât de primejdioase erau iernile din ţinuturile actuale ale României şi despre cum le făceau faţă strămoşii noştri.

Cele mai ample descrieri ale iernilor năprasnice din ţinuturile geţilor i-au aparţinut poetului Ovidius, exilat la începutul secolului I, la Tomis, pe ţărmul Mării Negre. Ovidius Naso relata în lucrările sale şi în scrisorile trimise la Roma despre traiul aspru al localnicilor într-un tărâm pe care iernile ce îi păreau nesfârşite îl făceau primejdios.

Marea nemişcată
Ceaţa şi întunericul acopereau marea care se învolbura în timpul furtunilor iernii, scria Ovidius. „Marea este agitată de valuri în timpul iernii, dar inima-mi din piept este şi mai tulburată decît însăşi marea. Sunt aruncat încoace şi încolo deasupra unei genuni sălbatice, cu neguri şi lumină puţină, unde însăşi hârtia este bătută de apele întunecate ale mării. Furtuna neînduplecată se luptă cu mine şi este înfuriată că îndrăznesc să scriu sub ameninţările ei năpraznice”, informa Ovidius, descriind tărâmul în care fusese exilat. Alteori, marea părea o întindere îngheţată. „Am văzut cum marea, cât este de mare, stă nemişcată din pricina îngheţului şi cum un acoperiş lunecos îi apasă apele care nu se mai pot mişca. Nu numai că am văzut, am călcat pe apă întărită şi nu s-a udat piciorul de apa mării”, scria Ovidius.

Corăbiile erau prinse în gheţuri. „Pe unde merseseră corăbiile, mergi acum cu piciorul şi copita calului izbeşte undele încremenite de ger. Pe aceste noi poduri de gheaţă, pe sub care se scurge apa, boii sarmatici trag carele barbare. Nici delfinii cu spinarea încovoiată nu mai pot face sărituri în aer. Aspra iarnă îi opreşte când încearcă şi, deşi crivăţul şuieră cu aripile lui întinse, pe apele împresurate ale mării nu se mişcă nici un val. Corăbiile prinse de ger stau ca în marmură şi vîsla nu mai poate spinteca apele încremenite. Am văzut peşti stând prinşi în gheaţă. Unii din ei mai erau încă în viaţă”, relata poetul.

Dunărea îngheţa
Dunărea îngheţa din cauza frigului, iar râurile din ţinut păreau încremenite. „Ce să mai spun? Cum se întăresc râurile când frigul le uneşte ţărmurile, îngheţându-le apele, şi cum din lac, când spargi gheaţa, iese deasupra apa în bucăţi? Chiar Istrul, care nu-i mai îngust decît fluviul producător de papirus şi care îşi amestecă apele cu marea cea întinsă prin mai multe guri, deoarece vânturile fac să se întărească undele albastre ale mării, îngheaţă şi el şi se scurge în mare cu apele acoperite”, scria Ovidius. „De când mă aflu în Pont, de trei ori îngheţul a ţintuit pe loc Istrul, de trei ori valurile Mării Euxine au încremenit”, mărturisea poetul latin, în lucrarea Tristele, potrivit autorilor volumului „Izvoare privind istoria României”, (Editura RPR, Bucureşti, 1964).

Pământul neroditor din cauza frigului
Pământurile Dobrogei din urmă cu două milenii erau pustii şi neroditoare, din cauza iernii grele. Zăpezile îi păreau eterne poetului latin. „Peste tot e zăpadă. Nici soarele, nici ploile nu o pot topi pe cea care a căzut. Boreas o întăreşte şi o face să dăinuiască veşnic. Încă nu s-a topit una, cade alta şi de obicei, în multe locuri, zăpada rămîne de la an la an”, scria Ovidius. „Când însă trista iarnă îşi arată hâda ei faţă şi pământul s-a făcut alb de gerul ca marmura, când se dezlănţuie şi Boreas şi se aşterne zăpada sub Ursă, populaţiile acestea par strivite de axa polului care tremură”, adăuga acesta.

Crivăţul primejdios
Vânturile iernii suflau cu o putere distrugătoare, scria poetul exilat la Tomis. „Şi puterea crivăţului, când e dezlănţuit, este atât de mare, încât face una cu pământul turnurile şi duce departe acoperişurile pe care le smulge”, informa Ovidius, în Tristele. Oamenii se fereau de ger şi de crivăţ acoperindu-se cu piei groase, lăsând să li se mai vadă doar feţele. „Deseori auzi sunând firele de păr când sunt mişcate din pricina gheţii ce atârnă de ele şi barba cea albă le străluceşte din pricina gerului care a pătruns-o”, relata Ovidiu. Poetul se plângea că nu suporta clima şi apa şi că se îmbolnăvise în exil. Se temea de localnici, pe care îi considera barbari, însetaţi de războoaie şi jafuri.

„Mă înconjoară sarmaţii, neam de oameni sălbatici, besii şi geţii, nume atât de nedemne de a fi pomenite de talentul meu. Câtă vreme suflă un vânt mai cald, Istrul care ne desparte, ne apără de ei. Când curge, respinge cu apa lui năvala acelora. Când puterea sălbatică a lui Boreas fixează pe loc apa mării sau pe cea care curge în fluvii, pe dată - tocmai pentru că vânturile uscate au făcut Istrul la fel cu pământul - duşmanii barbari năvălesc pe caii lor iuţi. Duşmanii sunt călăreţi destoinici, trag bine cu săgeata şi pustiesc până departe tot ţinutul vecin, informa autorul antic, citat în volumul „Izvoare privind istoria României”, (Editura RPR, Bucureşti, 1964).

Gerul făcea ca vinul să îngheţe în butoaie. „Vinul păstrează forma vasului şi rămâne solid atunci când îl scoţi din el. Aici nu este băut ca vin curat, ci în bucăţele pe care şi le trec unii altora”, adăuga Ovidius.

Ierni veşnice
Şi poetul latin Vergilius a descris iernile cumplite din teritoriile de la gurile Dunării, stăpânite de geţi. „Cât vezi cu ochii se întinde pământul, care este de nerecunoscut din cauza nămeţilor de zăpadă şi a gheţii groase care se înalţă de şapte coţi. Acolo veşnic e iarnă. Veşnic suflă Caurii aducători de frig. Soarele niciodată nu-i în stare să împrăştie umbrele palide, nici când, dus de cai, se înalţă pe cer, nici când îşi scaldă în apa înroşită a oceanului carul lui grăbit să alunece în jos. Repede se prinde coajă peste apa ce curge şi valurile fluviului susţin pe spatele lor roţi de car ferecate cu fier. Pe unde mai înainte pluteau corăbii, acum merg care largi. Acolo, oriunde obiectele de arama crapă de ger si hainele îngheaţă pe trup”, scria Vergilius, în secolul I î. Hr.

Animalele piereau de frig, iar oamenii făceau cu greu faţă vremii vitregite, adăuga poetul latin. „Vitele pier. Boii, cu trupurile lor mari, încremenesc, acoperiţi de zăpadă, iar cerbii, strânşi grămadă, sunt ţintuiţi pe loc sub povara de nea proaspăt căzută. Oamenii nu-i vînează cu haite de cîini, nici nu le mai întind laţuri, nici nu bagă spaima în ei cu o sperietoare cu pene roşii. Cerbii aceştia zadarnic se trudesc să spargă cu pieptul muntele de zăpadă. În timpul acesta oamenii îi izbesc cu fierul de aproape şi îi omoară cu tot mugetul lor groaznic. Vânătorii îi duc cu ei în mari strigăte de veselie”, scria Vergiliu.

Obişnuiţi cu frigul
Localnicii duceau o viaţă viaţa liniştită şi sigură în bordeie săpate adânc în pământ, informa poetul latin. „Adună trunchiuri de stejar şi ulmi întregi pe care îi rostogolesc pe vatră şi-i pun pe foc. Locuitorii petrec la joc lunga noapte de iarnă şi le face plăcere să prepare, din orz fermentat şi din fructe acre de sorb, o băutură ce seamănă cu vinul. Un asemenea neam de oameni neînfrânaţi sălăşluiesc sub cele şapte stele; sunt bătuţi de vântul de răsărit din munţii Ripei şi îşi acoperă trupurile cu blănuri galbene de animale”, scria poetul roman.

Un alt istoric latin, Florus, descria raidurile pe care dacii conduşi de Cotiso le făceau în ţinuturile din sudul Dunării. „Dacii trăiesc nedeslipiţi de munţi. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obişnuiau să coboare şi să pustiască ţinuturile vecine, ori de câte ori Dunărea, îngheţată de ger, îşi unea malurile”, informa Florus.


Vă recomandăm şi:

Zece mărturii istorice despre strămoşii noştri daci: erau barbari, se credeau nemuritori. De ce au fost numiţi „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci“

Herodot i-a numit pe daco-geţi „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”; în schimb, poetul latin Ovidius s-a arătat necruţător faţă de băştinaşii de pe malul Mării Negre, în mijlocul cărora fusese exilat. Îi numea sălbatici. O serie de mărturii istorice conturează portretul strămoşilor noştri din Antichitate.

Desfrâurile care au cutremurat lumea antică: ospeţele sciţilor care beau sângele din ţeste şi beţiile macabre ale tracilor

O serie de mărturii despre obiceiurile ciudate ale populaţiilor care au locuit în Antichitate pe actualul teritoriu al României au fost păstrate până în prezent. Cele mai ciudate dintre relatările autorilor antici se referă la modul în care strămoşii noştri obişnuiau să petreacă.

Ce făceau dacii cu banii şi de ce nu îi foloseau niciodată pentru comerţ? Secretele monedelor Koson din aur, descoperite în Sarmizegetusa Regia

Cele mai importante tezaure monetare descoperite în România provin din antichitate. Kosonii din aur au fost găsiţi doar pe teritoriul vechii Dacii, în schimb cele mai multe dintre piesele monetare scoase la iveală în urma săpăturilor arheologice sunt monede de import. Dacii nu erau interesaţi de folosirea banilor în comerţ, potrivit istoricilor.

Cele mai faimoase bijuterii ale dacilor. Cât de pricepuţi erau meşterii din atelierele Sarmizegetusei în prelucrarea aurului şi unde au dispărut comorile lor

Cele mai valoroase piese de tezaur descoperite în Sarmizegetusa Regia sunt brăţările din aur masiv, din vremea dacilor, bogat împodobite. Obiectele unice spun povestea măiestriei cu care dacii prelucrau metalele, susţin istoricii. De-a lungul timpului, multe alte tezaure de bijuterii care au aparţinut vechilor locuitori ai ţinuturilor Carpaţilor s-au pierdut pentru totdeauna.

Hunedoara



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite