10 poveşti de groază despre sadicul Vlad Ţepeş: ospeţe canibalice printre cadavre, patima trasului în ţeapă, spaimele trăite de solii turci şi de hoţi

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Solii turci în faţa lui Vlad Ţepeş. Tablou de Teodor Aman.
Solii turci în faţa lui Vlad Ţepeş. Tablou de Teodor Aman.

Vlad Ţepeş a fost unul dintre personajele controversate din istoria poporului român. Din vremea domniei sale în Ţara Românească, numeroase povestiri în care era prezentat în ipostaze negative au circulat pe seama lui. O serie de anecdote, în care este descrisă cruzimea şi teama pe care le inspira, au fost atribuite unor autori slavi de la sfârşitul secolului al XV-lea.

Legendele slave despre Vlad Ţepeş au fost culese la sfârşitul secolului al XV-lea, după moartea acestuia, într-un manuscris intitulat „Skazanie o Drakule voevode“ („Povestire despre Dracula voievod“), transcris de un autor care s-a semnat „păcătosul Efrosin”.

1. Cum au tratat solii otomani care nu şi-au scos fesurile
Prima legendă prezentată de autorul „Povestirilor despre Dracula voievod” este cea a solilor otomani care s-au înfăţişat lui Vlad Ţepeş, fără a-şi scoate fesurile de pe cap. Solii i-au spus lui Vlad Ţepeş că aceasta este tradiţia lor, iar voievodul, răspunzându-le că vrea să o întărească, a poruncit ca fesurile turcilor să fie fixate cu câte un cui, bătut direct în cap. "Mergeţi şi spuneţi stăpânului vostru că el este obişnuit să sufere asemenea necinste din partea voastră, noi însă nu suntem", le-ar fi spus Ţepeş solilor, potrivit autoarei volumului "Cartea cronicilor (texte antologate şi commentate de Elvira Sorohan)", publicat de Editura Junimea, Iaşi, 1986.

2. Sultanul s-a temut de neînfricarea lui Dracula
O altă legendă arată cum l-a înfiorat Vlad Ţepeş pe sultanul venit să îl pedepsească pentru modul în care i-a tratat solii. Sultanul ar fi adunat o oaste mare, spune povestea, şi a invadat Ţara Românească. Vlad Ţepeş a atacat noaptea tabăra otomană, însă având oşteni mai puţini decât duşmanii a fost nevoit să se întoarcă. Le-ar fi spus însă ostaşilor săi: „Cine vrea să se gândească la moarte, acela să nu meargă cu mine, ci să rămână aci!”, iar sultanul aflând acestea s-a temut de curajul lui Dracula şi a renunţat să continue invazia, scrie cercetătorul Ştefan Andreescu, autor al volumului „Vlad Ţepeş (Dracula), între legendă şi adevăr istoric” (Editura Enciclopedică).

3. Vâna şoareci în temniţă pentru a-i trage în ţeapă
O altă relatare a autorului Povestirilor despre Dracula vorbeşte despre faptul că în vremea în care a stat în temniţă  din ordinul regelui Matia „nu şi-a lăsat obiceiul său cel rău”, drept care vâna şoareci şi punea să i se cumpere păsări la târg, pe aceste animale satisfăcându-şi pofta de a chinui. Altă îndeletnicire din aceeaşi perioadă a faimosului Ţepeş ar fi fost aceea că „a învăţat să coasă şi cu aceasta se hrănea în temniţă", se arată în volumul „Vlad Ţepeş (Dracula), între legendă şi adevăr istoric”.

4. Cana de aur pe care nimeni nu îndrăznea să o fure
O altă anecdotă despre Dracula descrie cruzimea cu care îi trata pe cei care încălcau legea. Nimeni nu mai avea curaj să mai fure, de teama de a fi tras în ţeapă. Vlad Ţepeş ar fi dat poruncă să fie aşezată o cupă mare de aur lângă o fântână vestită şi oricine să poată bea cu ea. Nimeni nu a îndrăznit să fure acel pocal, spune legenda, citată în volumul „Vlad Ţepeş (Dracula), între legendă şi adevăr istoric” şi, în varianta românească, de autoarea "Cărţii Cronicilor".

5. A ars de vii săracii şi leneşii din ţară
O legendă despre Vlad Ţepeş, prezentată atât de autorii povestirilor slave, cât şi într-o variantă românească, spune că domnitorul, supărat de numărul mare al „leneşilor”, ar fi poruncit să să se adune din toată ţara, la curtea sa, toţi bătrânii, bolnavii şi săracii. A poruncit ca aceştia să fie introduşi într-o casă mare, în care au fost ospătaţi. „Traseră calicii un pui de chef de se duse pomina. Mâncară şi băură cu lăcomie. Cei mai mulţi se îmbătară de dădeau pe brânci. Tocmai când li se amestecară limbile şi nu se mai înţelegeau între dânşii, se pomeniră cu foc din patru părţi. Vodă poruncise slujitorilor să puie foc casei. Dară năvală la porţi ca să iasă, însă porţile erau zăvorâte. Focul înainta, vâlvoarea se ridica în sus ca nişte zmei înflăcăraţi. Ţipete, chiote, vaiete ieşeau din gurile tuturor cerşetorilor închişi acolo. Când se potoli focul nu mai era suflet de om viu”, se arăta în varianta românească a povestirii slave.

Vlad Ţepeş şi-ar fi justificat astfel faţă de boierii săi gestul: „Să ştiţi că am făcut aşa, mai întâi ca să nu mai fie povară altor oameni şi nimeni să nu mai fie sărac în ţara mea, ci toţi bogaţi. În al doilea rând, i-am slobozit ca să nu mai sufere nimeni dintre ei pe această lume de sărăcie sau de vreo neputinţă”, conform lui Ştefan Andreescu, autor al volumului „Vlad Ţepeş (Dracula), între legendă şi adevăr istoric” (Editura Enciclopedică).

6. A tras în ţeapă un boier care nu suporta mirosul cadavrelor
„Odată se ospăta sub trupurile oamenilor morţi, care erau puşi în ţeapă, mulţime mare, împrejurul mesei lui. Iar el mânca în mijlocul lor şi cu aceasta se desfăta. Dar o slugă a lui pe care o aşeza în faţa lui ca să mănânce, nu a mai putut să îndure mirosul acela şi şi-a astupat nasul şi a plecat capul într-o parte. El a întrebat-o: „De ce faci aşa?”. Sluga i-a răspuns: „Stăpâne, nu pot să sufăr putoarea asta”. Draculea a poruncit îndată ca să-l pună în ţeapă, zicând: „Tu trebuie să trăieşti acolo sus, pentru că putoarea nu poate să ajungă până la tine”, (SURSA: "Cartea cronicilor (texte antologate şi commentate de Elvira Sorohan)", Editura Junimea, Iaşi, 1986).

7. Solul lui Matias, cruţat de la moarte
"Altă dată a venit la dânsul un sol de la Mateiaş, craiul unguresc. Solul era boier mare şi de neam din Polonia. Draculea i-a poruncit să stea cu el la masă în mijlocul leşurilor acelora. Şi în faţa lui era o ţeavă foarte groasă şi înaltă, aurită toată. Şi Draculea a întrebat pe sol: „Spune-mi de ce am făcut ţeapă aceasta aşa?”. Iar solul acela s-a temut foarte tare şi i-a zis: „Stăpâne, pare-mi-se că vreun boier mare a greşit înaintea ta şi vrei să-i faci o moarte mai cu cinste decât altora”. Draculea zise: „Drept ai grăit. Ţie ţi-am făcut această ţeapă”. Solul răspunse: „Stăpâne, dacă voi fi săvârşit ceva vrednic de moarte, fă ceea ce vrei, pentru că tu eşti un judecător drept şi nu eşti tu vinovat de moartea mea, ci eu singur”. Draculea a izbucnit în râs şi a zis: „Dacă nu mi-ai fi răspuns aşa, cu adevărat ai fi fost în ţeapa asta”. Şi l-a cinstit foarte mult, umplându-l de daruri i-a dat drumul, zicând: „Tu într-adevăr poţi să umbli în solie de la stăpânitorii cei mari, la alţi stăpânitori mari, pentru că eşti învăţat de stăpânitorul tău cum să vorbeşti cu stăpânitorii cei mari. Alţii însă să nu îndrăznească, ci mai întâi vor fi învăţaţi cum să stea de vorba cu stăpânitorii cei mari”. (SURSA: "Cartea cronicilor (texte antologate şi commentate de Elvira Sorohan)", Editura Junimea, Iaşi, 1986).

8. Ţeapa aurită pentru soli
"Astfel de obicei avea Draculea: Ori de unde venea la el un sol, de la împărat, sau de la rege şi nu era îmbrăcat în chip ales şi nu ştia ce să răspundă la întrebările lui sucite, îl punea în ţeapă zicându-i: „Nu sunt eu vinovat de moartea ta, ci sau stăpânul tău, sau tu însuţi. Mie să nu-mi spui nimic rău. Dacă stăpânul tău, ştiindu-te cu minte puţină şi neînvăţat, te-a trimis la mine, la un stăpânitor înţelept, atunci stăpânul tău te-a omorât; iar dacă cumva ai îndrăznit tu însuţi să vii, nefiind învăţat, atunci tu însuţi te-ai omorat”. Unui astfel de sol îi făcea o ţeapă înaltă şi aurită toată şi îl punea în ea. Iar stăpânului îi scria aceste cuvinte prin alţi oameni: „Să nu mai trimită la un stăpân prea înţelept în solie pe un om puţin la minte şi neînvăţat”.  (SURSA: Cartea cronicilor (texte antologate şi commentate de Elvira Sorohan), volum publicat de Editura Junimea, Iaşi, 1986)

9. A ucis un hoţ care i-a intrat în curte

"Când regele l-a scos din temniţă şi l-a dus la Budin şi i-a dat o casă în Pesta în faţa Budinului şi pe când încă nu fusese la rege, s-a întâmplat unui răufăcător să fugă în curtea lui şi să se salveze. Dar au venit următorii şi au început să-l caute şi l-au găsit. Draculea însă s-a sculat şi a luat sabia sa şi a sărit din casă şi a tăiat capul pristavului aceluia, care ţinea pe răufăcător şi a dat drumul răufăcătorului. Ceilalţi însă au fugit şi s-au dus la birău şi i-au spus cele întâmplate. Iar birăul cu toţi posadnicii s-a dus la rege ca să se plângă împotriva lui Draculea. Regele a trimis la el să-l întrebe: „De ce ai făcut un astfel de rău?”. Dar Draculea a răspuns astfel: „Nu am făcut nici un fel de rău, ci el singur s-a omorât. Oricine va pieri aşa, dacă va năvăli în casa unui mare stăpânitor. Dacă acel birău ar fi venit la mine şi mi s-ar fi înfăţişat şi eu aş fi găsit în casa mea pe acel răufăcător, sau l-aş fi predate, sau l-aş fi iertat de la moarte”. I-au spus aceasta regelui. Regele a început să râdă şi să se mire din inimă de dânsul". (SURSA: Cartea cronicilor (texte antologate şi commentate de Elvira Sorohan), volum publicat de Editura Junimea, Iaşi, 1986)

10. A murit pentru că s-a deghizat în turc

"Sfârşitul lui a fost astfel: Trăia în Ţara Muntenească şi au venit asupra ţării lui turcii şi au început să jefuiască. El i-a atacat şi turcii au început să fugă. Oastea lui Draculea a început să-i taie fără milă şi i-a gonit. Iar Draculea de bucurie s-a suit pe un deal să vadă cum taie pe turci. S-a rupt astfel de oastea celor apropiaţi lui, s-a travestit ca turc şi l-a lovit unul cu lancea. El, văzând că este omorât de către ai săi, îndată a ucis cu sabia sa pe cinci dintre ucigaşii săi. Pe el însă l-au străpuns cu multe suliţe şi astfel a fost omorât". (SURSA: Cartea cronicilor (texte antologate şi commentate de Elvira Sorohan), volum publicat de Editura Junimea, Iaşi, 1986).

Despre autorul povestirilor slave nu au rămas alte informaţii în afara numelui. Efronim a prezentat 19 relatări, cele mai multe fiind anecdote, despre viaţa voievodului. Cel mai vechi manuscris al povestirilor slave datează din 1490 şi provine de la mănăstirea rusă Chirilo Belozersc, potrivit cercetătorului Ştefan Andreescu, autor al volumului „Vlad Ţepeş (Dracula), între legendă şi adevăr istoric”, publicat de Editura Enciclopedică.

„În ochii celor ce au redactat evenimentele întâmplate, Vlad Ţepeş apare ca un personaj dornic de a instaura dreptatea absolută prin pedepsele capitale, în special trasul în ţeapă. Acesta nu face distincţie între români şi străini atunci când simte nevoia de a-şi impune punctul său de vedere faţă de anumite norme de conduită morală. Mai târziu, în secolul al XIX-lea, istoricul rus Nikolai Karamzin era de părere că aceste poveşti ar putea fi considerate drept roman istoric, iar Vlad Ţepeş ar fi un personaj de-a dreptul mitic, similar luptătorilor pentru dreptate din operele literare ale momentului”, se arată în Cartea cronicilor (texte antologate şi commentate de Elvira Sorohan), volum publicat de Editura Junimea (Iaşi, 1986).


Vă recomandăm şi:

Marile trădări din trecutul poporului român. Cât l-a costat pe Vlad Ţepeş complotul boierilor şi cum i-a pedepsit Alexandru Lăpuşneanu pe trădătorii săi

Unul dintre primele personaje rămase în istorie pentru actele de trădare a fost Biciclis, getul care le-a arătat cuceritorilor romani locul unde regele Decebal şi-a ascuns fabuloasa comoară. Vlad Ţepeş, Horea, Cloşca şi Crişan, dar şi alte personaje importante din trecutul poporului român au avut de suferit ca urmare a comploturilor celor apropiaţi.

Pedepsele crunte din istoria românilor. Domnul care a condamnat la moarte 20.000 de oameni: „Să piară jumătatea cea rea a ţării, să se păstreze cea bună”

Vasile Lupu, domnul Moldovei de la mijlocul secolului al XVII-lea, a rămas cunoscut în istorie şi pentru asprimea pedepselor date. A condamnat la moarte aproape 20.000 de răufăcători, susţin unii istorici. Şi alţi domnitori din trecutul poporului român au devenit celebri pentru pedepsele cumplite pe care le-au dat.

Oraşele noastre, acum patru secole, văzute de un turc: cum erau prostituatele din Iaşi şi de ce bucureştenii purtau cruci de aur

Oraşele româneşti erau aşezate în ţinuturi bogate, locuite de oameni harnici şi milostivi şi femei frumoase. Astfel erau descrise, în secolul al XVII-lea, cele mai multe dintre aşezările de pe teritoriul României, vizitate de istoricul turc Evliya Celebi.

De ce erau interzise slujbele în Biserica lui Matia Corvin din Hunedoara şi legătura cu ciudatul principe Rakoczi I

Cea mai veche biserică din municipiul Hunedoara poartă hramul Sfântului Nicolae, iar potrivit istoricilor datează din vremea regelui Matia Corvin, fiul lui Ioan de Hunedoara. Biserica ridicată în apropierea Castelului Corvinilor stârneşte controverse privind vechimea ei, dar şi datorită unor legende vechi.

Dragostea nebună dintre regele Ungariei şi o tânără din Ardeal - cea mai frumoasă legendă a familiei lui Ioan de Hunedoara

Contestată de istorici, legenda Corvinilor, ilustrată în trecut pe frescele din veranda Aripei Matei a castelului din Hunedoara, se numără printre cele mai cunoscute povestiri despre originea voievodului Ioan de Hunedoara. Povestea spune că Ioan (Iancu) ar fi fost, de fapt, copilul din flori al regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg, îndrăgostit de o româncă din zona Hunedoarei.

Cea mai cumplită poveste adevărată din Castelul Corvinilor: patimile domniţei care a sfârşit în chinuri groaznice pentru că şi-ar fi înşelat soţul, pe Ioan Torok

Cea mai înfricoşătoare poveste adevărată din istoria Castelului Corvinilor este cea a decapitării domniţei Ana (Barbara) Torok, de către soţul ei, nobilul Ioan Torok, cel care a stăpânit Castelul Corvinilor în secolul XVI. Domniţa a sfârşit torturată şi ucisă cu un piron, pentru că îşi înşelase soţul.

Hunedoara



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite