„Microbul“ soţilor care se ceartă continuu. Psihoterapeut: „Cea mai atent îngrijită locuinţă poate conţine o junglă“
0
Familia constituie pentru indivizi piatra de temelie, dar şi piatra de încercare în construirea unui edificiu. Cum să menţii balanţa în jocul de putere şi cum să ştii unde trebuie să se termine sacrificiul de sine, pentru a lăsa loc afirmării, încearcă să ne lămurească psihologii.
Cu susţinerea familiei, orice încercare poate fi trecută, orice schimbare de drum poate fi calea cea bună. Dar dacă nu există confortul de a te şti sprijinit şi înţeles de propria familie, nicio victorie nu va fi deplină. Ca să te potriveşti în puzzle-ul familial, îţi trebuie înţelepciunea de a-i accepta pe ceilalţi şi în acelaşi timp puterea de a te face respectat în cadrul său. Altfel alegerile tale nu vor fi niciodată înţelese, vor fi mereu contestate şi puse la îndoială, iar rolul tău va fi diminuat în faţa celorlalţi.
Mai mult, atitudinea adulţilor se va transfera şi copiilor, care asistând la critici, îşi vor modifica comportamentul sfârşind prin a îşi trata rudele cu lipsă de respect. Cum să menţii balanţa în jocul de putere şi cum să ştii unde trebuie să se termine sacrificiul de sine, pentru a lăsa loc afirmării, încearcă să ne desluşească psihologul Oana Popescu.
„Dorinţa de a fi cunoscut, înţeles şi confirmat ca individ este cel mai înverşunat vehicul al resurselor personale în cursa pentru conturarea identităţii noastre. Sinele evoluează prin interacţiuni cu ceilalţi, astfel că fiecare fază a ciclului vieţii oferă oportunităţi de perfecţionare. Prin dialog, fiecare persoană aspiră să-şi definească atât graniţele şi identitatea, cât şi complementaritatea, în sensul contribuţiei pe care o aduce în viaţa celuilalt. Acţiunile pe care le credem nobile, de sacrificiu de sine, nu sunt considerate sănătoase. Autonomia este definită drept un simţ al separării, flexibilităţii şi stăpânirii sinelui, suficient pentru a defini propriul interes şi pentru a face alegeri semnificative. Căpătăm puteri înzecite atunci când primim sprijin de la cei care ne recunosc şi ne respectă totodată autonomia. Într-o relaţie matură, faptul de a ne simţi confirmaţi este atât o condiţie, cât şi un beneficiu al dialogului. Este bine exprimată în zicala talmudică: «Dacă nu sunt pentru mine, cine sunt? Dacă nu sunt pentru ceilalţi, ce sunt? Dacă nu acum, când?»“, atrage atenţia psihoterapeutul Oana Popescu, din cadrul Institutului SPER (Societatea de Psihoterapie Experienţială Română).
Jocul de putere
Ce resurse trebuie să se dezvolte într-o familie, care astfel devine mai puternică, mai stabilă, mai greu de doborât? Felul în care acţionăm duce la slăbirea sau la consolidarea propriei noastre familii.
„Cea mai atent îngrijită locuinţă poate conţine o junglă. Felul în care ne jucăm rolurile şi măsura în care ne acceptăm sau deplângem poziţia în familie va contribui atât la stabilitatea acesteia, cât şi la capacitatea ei de a se adapta la schimbări. Unul dă, altul numai ia sau cere întruna. Natura şi calitatea schimburilor care se petrec în cadrul unei familii este dată în special de balanţa de putere şi de felul în care persoanele folosesc acea putere. De asemenea, neechilibrarea raporturilor de forţe poate avea efect contrar, stăvilind familiei dezvoltarea resurselor - precum dorinţa de a înţelege, comunicarea constructivă, încrederea reciprocă, şi disponibilitatea de ajutorare şi acceptare necondiţionată a celuilalt.
Încurajarea şi cultivarea independenţei, prin definirea graniţelor, ne ajută să prevenim riscul de a ne complace într-o atmosferă de dependenţă reciprocă, în care nimeni nu îşi asumă responsabilitatea propriilor alegeri. Fiecare îşi pune acţiunile pe seama influenţei celuilalt şi astfel iau naştere forme disfuncţionale de reciprocitate“, avertizează specialistul asupra mecanismului nociv care toacă familia pe interior.
Când se ivesc probleme care duc la conflicte în sânul familiei, tendinţa este de a îngropa aceste evenimente tratându-le ca pe nişte accidente de care este bine să nu vorbim. Într-o familie funcţională, cheia constă în mobilizarea membrilor săi, care caută soluţii pentru rezolvarea problemei.
„Problemele sunt considerate omniprezente în viaţa umană şi implică adesea conflicte între mai multe obiective spre care tindem. Interesele indivizilor nu sunt întotdeauna identice şi e firesc ca în orice familie să existe obiective care intră în conflict. Însă pentru ca o relaţie familială să fie constructivă, este important ca astfel de conflicte de interese să fie sesizate şi apoi confruntate. Familiile funcţionale accentuează propriile resurse relaţionale pentru a-şi rezolva problemele, mai degrabă decât să vadă problemele vieţii ca evenimente ruşinoase şi patologice care trebuie evitate“, arată Oana Popescu.
Echitatea şi balanţa sa
Evident că afecţiunea şi încrederea pe care le primeşti de la familie trebuie să le manifeşti la rândul tău Aşa este corect, aşa este sănătos, atât pentru sine, cât şi pentru ceilalţi. „Încrederea este proprietatea fundamentală a relaţiilor. Ea poate fi pierdută sau restaurată. Relaţiile devin demne de încredere în măsura în care permit dialogul şi consensul. Obţinerea capacităţii de a fi demn de încredere este o realizare etică. Este un rezultat al relaţiei.
Prin urmare, satisfacţia în relaţii este determinată nu doar de îndeplinirea propriilor nevoi, ci şi de capacitatea de a arăta preocupare şi recunoştinţă faţă de ceilalţi. Libertatea şi scopurile cu care acţionăm trebuie să ţină cont de drepturile şi datoriile noastre. A ne comporta etic într-o relaţie presupune să fim echitabili şi demni de încredere. Numai prin aceste atribute dobândim şansa de a ne ţine împreună familia şi de ne păstra relaţiile sociale sănătoase“, este sfatul specialistului în Psihologie Clinică şi Psihoterapie.
Atunci când partenerii dintr-un cuplu intră într-un conflict de interese, soluţia de rezolvare este formată din două componente: negocierea şi compromisul. „În relaţiile de căsătorie, criteriul sănătăţii este legat de egalitatea sau, mai corect, de simetria drepturilor şi a responsabilităţilor. Partenerii trebuie să îşi găsească armonia în a da şi a primi. Da, se întâmplă frecvent ca interesele lor să se ciocnească, de aceea este o artă a ajungerii la echilibru. Şi aceasta se poate face prin negociere şi compromis“, consideră psihoterapeutul.
Stagnarea emoţională şi răzbunarea pe cei din jur
Există un termen de „stagnare relaţională“, ce descrie lipsa de preocupare a unui membru faţă de familia din care face parte. În alte cuvinte, este ceea ce îşi spune persoana respectivă că nu datorează nimic nimănui. O astfel de atitudine naşte alte prăpăstii între membrii unei familii, dar şi între persoanele care adoptă acest comportament şi restul lumii.
„Stagnarea relaţională reprezintă lumea în care fugi din faţa încercărilor de a rezolva problemele vieţii. Ea ne spune că «singura persoană căreia îi datorezi ceva eşti tu», ca şi cum realizarea de sine poate apărea în lipsa responsabilităţii şi a interdependenţei. Aşa se naşte disfuncţia, alimentată de disperare, care exprimă în esenţă pierderea speranţei şi a încrederii în lume. Aceasta este menţinută de o formă de justificare pe care o numim «îndreptăţire distructivă». Ea poate determina oamenii să se comporte răzbunător cu persoane nevinovate, din cauză că ceva le este datorat din trecut; pentru ei apare ca justificabil să fie cruzi în raport cu drepturile celorlalţi cu care trăiesc acum. Conceptul de îndreptăţire distructivă ne duce cu succes în spirala auto-sabotajului, care duce la rândul său la epuizarea încrederii şi reciprocităţii ce susţin indivizii şi comunităţile“, spune psihologul Oana Popescu.
Aşa apare exploatarea. Cel preocupat doar să se îndepărteze de familie şi să plătească poliţe pentru vini imaginare ajunge să îl exploateze pe celălalt care caută să readucă armonia în relaţie. „Apare un raport de inechitate între ce se da şi ce se primeşte. Încrederea din relaţii se surpă, interacţiunile devin patologice şi nu mai rămâne sprijin pentru viitoare acte de merit. Când încrederea se deteriorează, eforturile de împăcare pot trece neobservate, din cauză că relaţia devine dominată de nevoia indivizilor de a-şi regla conturile. Părţile implicate devin prinse într-un ciclu al răzbunării, blocând posibilitatea apariţiei remuşcărilor - fără de care nu este posibilă vindecarea relaţiei. Eliberarea dintr-un asemenea ciclu distructiv poate avea loc numai prin descoperirea resurselor loialităţii si încrederii. Dacă îşi doresc să obţină libertate, indivizii trebuie să descopere căi alternative de a fortifia loialitatea şi de a ierta generaţiile anterioare“, precizează specialistul în psihoterapie.
Parentificarea copilului
Dacă un cuplu are şi copii, problemele nerezolvate din relaţie sau din propria existenţă tind să se transfere asupra celor mici. Copiii preiau din aceste presiuni şi intervine fenomenul de parentificare a copilului. În cazul în care părintele eşuează să fie adultul-model de care copilul are nevoie, copilul va încerca să compenseze acest deficit. Copilul devine vulnerabil şi asigură parinţilor o vastă zonă de exploatare, care rămâne în mare măsură neobservată de cei din jur. Când părinţii încep să extragă excesiv din resursele copilului, acesta poate deveni captiv în a-şi dedica viaţa adoptării unei figuri parentale. Nu mai rămâne mult spaţiu dezvoltării normale. Caracterul nociv nu constă în inversarea rolurilor dintre parinte şi copil, ci în secarea resurselor copilului şi a tendinţei sale naturale de dezvoltare“, este concluzia psihologului Oana Popescu.
Oana Popescu, psihoterapeut
Vă mai recomandăm
Se încarcă comentariile...
