FOTO Tămăduitorul din inima Dobrogei: pe cei cu spondiloză şi hernie de disc îi călca până le pocneau inelele
0
Părintele Elefterie avea darul tămăduirii bolilor. Pe cei suferinzi trupeşte îi trata mai întâi sufleteşte - prin spovedanie şi rugăciuni, iar apoi medical - după vechile cunoştinţe studiate la Adrianopol în tinereţe, îmbunătăţite cu puterea harului lui Dumnezeu.
La părintele Elefterie Mihail, stareţ al mănăstirii Dervent(1938-1959, 1990) din Dobrogea, la 25 de km de Călăraşi, veneau foarte mulţi oameni din toată ţara cu diferite boli. O parte se vindecau, dădeau slavă lui Dumnezeu şi plecau la casele lor, alţii, cu boli mai grele, mai rămâneau câteva zile sau chiar o săptămână - două, continuând tratamentul şi rugăciunile şi primind alinare fiecare după credinţa sa.
Părintele cunoştea imediat de ce boală suferea fiecare om şi nu-i ascundea nimic, ci-i spunea la ce să se aştepte. Povestea părintelui care a avut o viaţă exemplară de la un capăt la altul apare la loc de cinste pe site-ul mănăstirii.
Părintele Elefterie( al doilea din dreapta, sus) Foto:dervent.ro
Deşi ştia că paralizia şi bolile de oase sunt mai uşor de tratat până la 20 de ani, părintele îi primea şi pe cei mai bătrâni. La chilie se ocupa de fiecare persoană în parte, iar tratamentele variau şi ca formă şi ca intensitate: "celor bolnavi de ficat le dădea ceaiuri şi îi punea să ţină usturoi sub limbă; pe cei cu spondiloză şi hernie de disc îi călca cu piciorul până le pocneau inelele; în cazul celor cu cataractă rupea un fir de păr din capul omului bolnav cu care trăgea şi lua pieliţa; pe cei care nu vedeau decât în ceaţă îi stropea cu ţuică de prune, iar cu aghiazmă numai pe "omul curat"; pentru bolile de stomac indica o cură cu ceaiuri din plante; iar pe unii bolnavi îi călca cu piciorul sau le întorcea printr-o smucitură capul sau celelalte membre afectate".
Mănăstirea Dervent pe care a salvat-o de la demolre Foto:Adevărul
"La a şaptea citire, fata a început să vorbească"
Unul dintre cazurile rezolvate de părintele Elefterie a fost povestit de Ilie Glăvan: "Un doctor din Bucureşti avea o fată, în ultimul an de liceu, traumatizată psihic. În urma unui şoc, nu mai putea să vorbească şi se putea discuta cu ea numai prin scris. Neputând fi tratată nici în ţară, nici în străinătate, auzind de părintele Elefterie, care pe vremea aceea se afla la Agapia, doctorul s-a dus cu copila acolo. Fata a rămas un timp la mănăstire. Părintele i-a făcut zece citiri. La a şaptea citire, fata a început să vorbească. Când a dat telefon acasă, părinţilor nu le venea să creadă că e adevărat".
Părintele Elefterie(tablou în ulei pe pânză, Eugenia Georgescu)
Şi bătrânul Ioan Ghervase, unul dintre cei care şi-au găsit sănătatea venind la părintele Elefteria, a povestit că "îndreptarea oaselor se făcea cu rapiditate şi cu o forţă deosebită, ceea ce producea o suferinţă maximă ca intensitate, dar minimă ca durată". Îşi mai aminteşte că întotdeauna părintele Elefterie era ajutat de doi sau trei băieţi mai solizi, unii dintre ei de la seminar. Chiar bolnav fiind, îi primea pe oameni, iar când propria sa neputinţă fizică s-a accentuat foarte mult, le spunea băieţilor care îl ajutau cum să-i trateze.
La vârsta de 3 ani a paralizat
Părintele Elefterie Mihail s-a născut la Leaskova ( judeţul Filipopoli), în Bulgaria, la 11 noiembrie 1900, fiind unul dintre cei cinci copii ai familiei lui Constantin şi Aristiţa Mihail şi primind la botez numele de Enache.
Despre copilăria lui se ştie doar că la vârsta de 3 ani era paralizat, iar mama sa, auzind despre minunile de la "Crucea de Leac" de la Dervent, a venit cu el la micul paraclis care exista atunci. După ce l-a închinat Sfintei Cruci, seara, băiatul a adormit sub o icoană a Maicii Domnului din interiorul barăcii de scânduri. Noaptea, femeia a visat o fată frumoasă care i-a făcut sănătos copilul.
A doua zi dimineaţă acesta se trezise cu mult înaintea mamei şi mergea. Cu lacrimi de fericire în ochi, mama i-a mulţumit Maicii Domnului pentru minunea săvârşită şi a făgăduit: "Am să-l fac doctor pentru că s-a vindecat şi preot ca să-i mulţumească lui Dumnezeu permanent".
Soţia şi copilul au murit la naştere
A urmat şcoala primară şi o clasă secundară, iar mai târziu una cu profil medical la Adrianopol, unde a învăţat metodele tradiţionale de vindecare a bolilor cu plante medicinale, dar şi prin corectarea scheletului osos. A avut o viaţă în care necazurile nu l-au ocolit nicidecum: soţia şi copilul i-au murit la naştere, tatăl său - negustor bogat, dar cinstit şi credincios, care a favorizat trecerea în România a unui număr de o sută de familii de bulgari, a fost aruncat în mare de turci, iar un frate al său a fost omorât în ziua nunţii.
Monah model
Râvnind pentru o viaţă trăită mai aproape de Hristos, în anul 1932, în ajunul aniversării zilei sale de naştere, a intrat ca vieţuitor în Mănăstirea Balaciu, lângă Urziceni, iar un an mai târziu, la 18 decembrie 1933, a fost tuns în monahism cu numele de Elefterie. Fiind un monah model şi remarcându-se printr-un deosebit spor duhovnicesc, în anul 1936, la cererea Prea Sfinţitului Gherontie, Episcop de Constanţa, a fost trimis în Dobrogea pentru a sluji la schitul Dervent - "Crucea de Leac".
Contribuţia pe care şi-a adus-o la construirea bisericii acestuia, precum şi smerenia şi dăruirea sa nu au trecut neobservate în faţa sfintelor feţe bisericeşti de la Constanţa. Fiind un vrednic slujitor al Sfântului Altar şi un foarte activ şi bun gospodar, numai şi numai pentru Sfânta Mănăstire, prin ordinul Episcopiei Tomisului nr. 5282 din 27 octombrie 1938 este numit stareţ al Mănăstirii Dervent.
După o activitate susţinută în folosul obştii monahale şi a credincioşilor care veneau la Sfintele Cruci, continuată chiar în condiţiile deosebit de grele ale regimului comunist, în anul 1959, sub presiunea organelor securiste, Părintele Elefterie va fi obligat să-şi dea demisia şi să părăsească mănăstirea, în schimbul obţinerii promisiunii că biserica acesteia nu va fi demolată.
Silit să abandoneze oficial viaţa monahală, fostul egumen al Mănăstirii Dervent se va angaja ca portar la ferma horticolă ,, 9 Mai" din Tulcea până la pensionare, adică până în anul 1962. A trecut prin mai multe mănăstire din ţară, printre care Agapia-Veche şi Secu, iar după Revoluţie, la 30 de ani de pribegie, se întoarce la Dervent, unde se şi stinge din viaţă la 12 mai 1990. A fost înmormântat lângă biserica pe care a slujit-o cu atâta dragoste şi devotament.
Nu refuza pe nimeni
Sintetizând viaţa de zi cu zi a Părintelui, ieromonahul Elefterie Tăncuţă - fost vieţuitor la Mănăstirea Secu - spunea: ,,În puţinul timp cât am locuit în aceeaşi chilie cu Sfinţia sa, m-a uimit permanenta stare de trezie: noaptea rugăciune, meditaţie şi durere, ziua dragoste de aproapele. De la el am învăţat cum poate fi iubit şi înţeles mai bine şi mai uşor Dumnezeu prin dragostea de aproapele".
Fiind un mare duhovnic, era ascultat de mulţi credincioşi veniţi din diferite zone ale ţării. Dragostea sa de oameni se oglindea în sprijinirea lor la nevoie, iar cei mai mulţi îl căutau şi ajungeau la el cu ultima speranţă, spre a se tămădui nu numai de neputinţele trupeşti, ci şi de cele sufleteşti. Niciodată nu refuza şi nu respingea pe cei care aveau nevoie de el.
,,Ca duhovnic avea un har şi o dulceaţă în cuvânt de parcă trăia în afară de trup". Îi lua pe oameni cu duhul blândeţii spre a-i aduce la adevăr, nu-i judeca, nu le vorbea pe un ton ridicat, ci-i sfătuia cu dragoste şi răbdare. Nici pe cei care veneau de la vrăjitori nu-i gonea, ci îi primea bucurându-se pentru întoarcerea lor. Mustra pentru păcatele grele însă numai din dorinţa fierbinte de a-i îndrepta pe cei căzuţi.
Vă recomandăm şi:
Se încarcă comentariile...
