Jurnalul ţăranului român ţinut prizonier într-un templu budist din Japonia: „Ne ardea inima după sfânta libertate. Tinereţea mea s-a petrecut între străini“
0
Experienţele trăite în Primul Război Mondial de Dumitru Nistor, un ţăran din localitatea Năsăud, par rupte dintr-un roman de ficţiune. Ajuns prizonier în Japonia, el a ţinut un jurnal în care a scris toate întâmplările petrecute în Ţara Soarelui Răsare.
Cum e să ajungi prizonier în celălalt capăt al lumii? Cum e să fii lăudat pentru curajul tău de inamici şi cum e să serveşti ceaiul şi să pui în scenă piese de teatru din postura de prizonier de război?
La aceste întrebări găsim un răspuns la Dumitru Nistor, un bistriţean care, deşi s-a stins din viaţă pe 25 iulie 1971, a lăsat în urma sa un manuscris ce poate concura cu celebrul roman „Shogun“ al lui James Clavell. Singura diferenţă, majoră de altfel, este că Dumitru Nistor chiar a trăit lucrurile pe care le-a notat cu meticulozitate preţ de opt ani într-un jurnal pe care l-a numit „Ziuarul Meu“.
„ROMÂN CURAT ŞI AGRICULTOR“
Dumitru Nistor a fost cel mai mare dintre cei doi fii ai lui Nicolae Nistor şi ai Firoanei Moldovan. Dumitru s-a născut în data de 10 octombrie 1893 în comuna Năsăud (devenită între timp oraş) şi a absolvit doar şase clase. Provine dintr-o familie simplă de ţărani, după cum chiar el specifică în jurnalul său: „Părinţii mei sunt români curaţi şi agricultori, aşa dară şi eu sunt tot acela, român curat şi agricultor, fiindcă aşchia nu sare departe de tăietor“.
Aşchia a sărit însă departe de tăietor în cazul lui Dumitru Nistor, care din dorinţa de a cunoaşte lumea s-a trezit prizonier în Japonia. A petrecut şapte ani printre japonezi, rugându-se zi de zi lui Dumnezeu să-l ajute să se întoarcă pe pământ natal.
Deşi făcuse doar şase clase, cursurile de geografie, dublate de curiozitatea şi inteligenţa nativă cu care fusese înzestrat, l-au făcut să viseze la ţări îndepărtate, locuite de oameni diferiţi, cu obiceiuri diferite. În urma unor neînţelegeri avute cu tatăl său, Dumitru Nistor s-a hotărât să părăsească pământul natal şi să se înroleze în armată în anul 1912.
Dumitru Nistor şi-a desenat în jurnal şi casa părintească din Năsăud (Foto: Jurnal Dumitru Nistor)
El cere să fie primit nu în „miliţia ardeleană“, unde ajungeau de obicei românii, ci în marina austro-ungară. De ce a ales asta ne explică tocmai autorul: „ca să fac călătorii prin ţări străine, ca să mă conving despre acelea ce am învăţat ca copil la şcoală, la orele geografiei“.
AJUTOR DE TUNAR PE O NAVĂ AUSTRO-UNGARĂ
Aşadar, Dumitru Nistor se înrolează în luna decembrie a anului 1912 şi se va întoarce acasă abia după opt ani. Pleacă de acasă în data de 4 decembrie şi ajunge în peninsula Istria (care aparţine de Croaţia), unde devine ajutor de tunar pe vaporul-şcoală Adria. După ce finalizează şcoala de marină, este îmbarcat pe vasul „Împărăteasa Elisabeta“, destinaţia fiind Asia.
Exotica expediţie începe în data de 17 august 1913 şi se termină în 7 noiembrie 1914, când întreg echipajul ajunge în prizoneriat. Călătoria lui Dumitru Nistor prin Asia este notată în jurnalul care se întinde pe 160 de pagini.
Echipajul poposeşte în Colombo (Sri Lanka), Singapore, Hong-Kong, Shanghai (China) şi Kobe (Japonia). Despre relatările şi modul în care a privit Dumitru Nistor noua sa realitate de marinar călător prin Asia scrie şi cercetătorul ştiinţific Liviu Bordaş, care îi dedică acestuia studiul „Şapte ani în Asia (1913-1920). Experienţele etnografice orientale ale unui ţăran din Carpaţi“, apărut în Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane „Gheorghe Şincai“.
„Oraşele orientale, oamenii, obiceiurile şi viaţa lor sunt descrise în jurnalul lui Dumitru Nistor cu toată spontaneitatea naivă a povestitorilor populari. El acordă o atenţie particulară indienilor, pe care i-a văzut în cele patru zile ale popasului în Colombo şi în cele două zile petrecute la Singapore“, spune cercetătorul Liviu Bordaş în studiul dedicat lui Dumitru Nistor.
Izbucnirea Primului Război Mondial îi prinde pe scriitorul de ocazie şi pe colegii săi de echipaj în Marea Chinei. Vasul „Împărăteasa Elisabeta“ este angajat în câteva bătălii navale cu trei crucişătoare – francez, italian şi englez –, pe care le scufundă însă fără probleme. În cele din urmă, vasul său este trimis în zona Chinei de sud, care se afla sub ocupaţia Germaniei, ţară aliată cu Imperiul Austro-Ungar.
În bătălia de la Kiautschou, este capturat de japonezi alături de mare parte a echipajului din care făcea parte. Japonezii luptau de partea Antantei, împotriva Germaniei, Imperiului Austro-Ungar şi Imperiului Otoman. Timp de zece luni, Dumitru Nistor a fost ţinut închis alături de colegii săi într-un templu budist: Keifukuji din Himeji. Apoi a fost mutat într-un lagăr, construit special pentru prizonierii germani şi austrieci, la Aonogahara, aproape de Kobe.
Deşi prizonier, Dumitru Nistor continuă să scrie despre experienţele sale. În ultimele pagini ale jurnalului, adesea povestirile sunt împletite cu mesaje de disperare, în care se roagă la Dumnezeu să îl ducă acasă, pe pământ natal.
LĂUDAT DE JAPONEZI PENTRU CURAJUL ÎN LUPTĂ
În templul budist de la Keifukuji au fost reţinuţi, povesteşte Dumitru Nistor, 136 de prizonieri. Aceştia nu erau puşi la munci grele, ci erau responsabili doar să cureţe templul. Prizonierii aveau parte însă de puţină hrană: o bucată de pâine şi ceai dimineaţa, orez cu ceapă călită la prânz şi seara. Dumitru Nistor mărturiseşte că nu de puţine ori prizonierii mergeau mai devreme la somn pentru a uita de foame.
Odată ajunşi în templul japonez, prizonierii au fost măsuraţi, cântăriţi şi li s-au notat semnele de pe corp. Reprezentanţi ai armatei japoneze le-au lăudat curajul în luptă şi le-au poruncit să se îmbrace cu haine militare japoneze. Mai mult, în apropierea Crăciunului, prizonierii au pus în scenă o piesă de teatru, care a fost urmărită inclusiv de ofiţerii japonezi.
„Luni, în 20 septembrie, pe la 6 ore dimineaţa, ne-au transportat din Himeji în satul Aonogahara. Părăsirea bisericei au fost foarte frumoasă şi anume: în poarta bisericei au stat şasă preoţi budhişti, îmbrăcaţi în hainele de slujbă şi, trecând noi pe dinaintea lor, pre care cum ne-au cunoscut, ne-au salutat pe nume. Pre mine toţi m-au cunoscut, pentru că eu am învăţat de la ei a cânta cântări bisericeşti, însă numai glasul cântărilor, vorbele nu, fiind foarte grele. De multe ori cântam prin curte înaintea ferestrilor lor bisericeşti, eară ei mă chemau la fereastră şi îmi dădeau fructe: mere, pere, persece, banane, ananas. Eu în biserică am durmit cheară lângă peretele unde era altarul lor şi, de câte ori făceau slujbă, eu auzeam şi cântam după ei. Multe cântări de a lor aseamănă melodiea cu ale noastre cântări bisericeşt“, povesteşte Dumitru Nistor în jurnal.
„LA TOŢI LE ARDEA INIMA DUPĂ SFÂNTA LIBERTATE“
De la mănăstirea budistă, Dumitru Nistor a fost transferat în lagărul special făcut pentru prizonieri în apropiere de Kobe. Foamea şi frigul din barăcile neîncălzite au fost principalele forme de tortură. Cea mai mare suferinţă însă era legată de faptul că erau departe de casă. În anii petrecuţi în Japonia, peste zece colegi de-ai săi şi-au pierdut viaţa, fie din pricina nealimentării corespunzătoare, fie din cauza unor boli.
De asemenea, bărbatul notează în jurnalul său că unul dintre colegii săi de echipaj s-a sinucis, nemaisuportând situaţia.
„Cât era ziua de mare, în prinsoare nu auzeam despre altceva povestindu-se aşa mult, ca despre libertate, pentru că la toţi le ardea inima după sfânta libertate. (...) Numai de atâta mi-e jele, că tinereţele mele s-au petrecut tot între străini, printre negri, arabi, indieni, malaizi, chinezi, japani şi Dumnezeu îi mai ştie câte feluri de oameni“, notează năsăudeanul.
Ultima pagină din jurnal este scrisă de Dumitru Nistor în anul 1918. Nu se ştie cum a ajuns din Japonia înapoi în România, acest lucru fiind omis din scrierile sale. Se pare, totuşi, că s-a întors acasă în 1920-1921.
Amintiri din India: „Am văzut fete cu verigi de aur şi argint în nas, buze şi urechi“
O bună parte a jurnalului ţinut de Dumitru Nistor conţine relatări despre perioada petrecută în Oceanul Indian, şi mai ales despre India. Stârnesc curiozitatea ţăranului român clima tropicală, palmierii, flora luxuriantă, fructele exotice pe care le savurează cu plăcere, elefanţii, clădirile coloniale şi diversitatea mărfurilor. De asemenea, românul nu poate să ignore culoarea, portul şi podoabele indienilor, colibele lor, precum şi carul lor tras de boi. De departe însă, Dumitru Nistor s-a arătat cel mai fascinat de ricşele cu care indienii îi plimbau pe europeni.
„Duminecă, în 14 septembrie, am mers în concediu prin oraş. Aici, coborându-ne la ţărmure, am văzut un lucru nou ce în vieaţă până atunci nu văzusem. Acoalea ne aştepta o mulţime de indieni, cu neşte căruţuri cu două roate, aşa numite englezeşte rickshaw. În acest căruţ încape o persoană. Cu aceste căruţuri trag indienii pre europeni, îi poartă la preumblare prin oraş pentru plată, câte o jumătate de rupie pe oară, dară aceasta trebuie să vă spun că foarte frumos şi odihnit şade omul în acest rickshaw. Pe roate are gumă ca la bicicletă şi, dacă pofteşti, indienul tot mereu fuge cu tine, ca un cal în trap“, notează năsăudeanul.
Dumitru Nistor este selectiv, totuşi, cu lucrurile pe care alege să le noteze în jurnal, după cum chiar el recunoaşte: „Dacă aş voi eu să scriu toate câte mi s-au dat de cap şi am văzut în călătoria mea, atunci aşi putea umple trei cărţi ca aceasta, dară eu nu voiesc a le scrie pe toate“. În Colombo, Dumitru Nistor vede primul elefant. Află de la locuitorii din zonă că pădurile Indiei ascund lei, tigri, leoparzi, pantere şi o mulţime de şerpi veninoşi. Năsăudeanul este impresionat şi de condiţiile în care trăiesc indienii săraci.
„Afară din oraş locuiesc indienii. Au căsuţă mică, joasă, de lemn, bârne şi colibe numai din ramuri, acoperite cu trestie şi paie, dar destul de curat ţin în jurul locuinţălor. Aici am văzut fete cu verigi de aur şi argint, ţintite chear în faţă, în nas, buze şi urechi, având o căutătură foarte urâtă. Credeai că vezi ursul cu veriga în nas“, notează cu indignare călătorul ardelean.
„ANIMALELE AU SUFLET, DARĂ FEMEIA NU“
De asemenea, ardeleanul nu poate să nu dezbată în jurnal şi modalitatea în care erau tratate femeile în India. El spune că bărbaţii nu îşi iubesc femeile, mai mult, ei nu pun niciun preţ pe sexul frumos.
„Nu au nice o bucurie când se naşte fetiţă în familie. În vechime, multe fetiţe au înecat, dară acum englezii să sâlesc a opri aceste prostii a religiei lor. Însă, pe ascuns, şi acum ucid fetiţele. Cel mai mare duşman al lor este muierea. Ea, săraca şi la mâncare mănâncă departe de bărbatul ei şi nu-i de iertat să mestece şi ea vreo vorbă în ale bărbatului. După legea lor, animalele au suflet, dară femeia nu“, explică Dumitru Nistor.
El consideră că Marea Britanie e foarte norocoasă că are parte de această colonie pentru că „din fructul Indiei trăieşte tot poporul Britaniei mari“, deşi nu vede corect modul în care englezii exploatează toate bogăţiile indienilor, lăsându-i chiar fără provizii pentru a alimenta poporul.
Ardeleanul se arată mirat şi de forma de cerşetorie practicată de indieni. În portul Singapore, indienii plonjau în apă pentru a pescui mărunţişul aruncat de pasageri, acesta fiind o formă de cerşetorie larg răspândită în porturile din mările calde. Când se referă la această practică, năsăudeanul nu poate să nu compare viaţa indienilor cu cea a ţăranilor de pe Valea Someşului, despre care spune: „cine n-au umblat prin lume nu ştie că sunt oameni şi mai năcăjiţi cu zece părţi ca dânşii. (...) Oamenii de pe la noi, să umble prin Asia, ar fi mulţămiţi cu soarta lor şi nu s-ar mai căi pururea că sunt năcăjiţi“.
Pictor în lagărul de la Aonogahara
Odată revenit din prizonierat, Dumitru Nistor nu şi-a mai găsit părinţii în viaţă. Se întoarce la gospodăria ţărănească şi la muncile câmpului. Adună însă cărţi şi se adânceşte în lecturi în timpul rămas liber. Devine cunoscut în unele cercuri culturale din România Mare, mai ales prin activităţile desfăşurate în cadrul Asociaţiei transilvănene pentru literatură şi cultura poporului român, ASTRA. Numele său ajunge inclusiv la Octavian Goga, îndeosebi datorită poeziilor sale pe care le-a compus şi cules tot în timpul prizonieratului. Acesta a lăsat moştenire şi două caiete pline cu poezii şi cântece.
Năsăudeanul a şi pictat, în special în lagărul din Aonogahara. Mai mult, şi în paginile jurnalului său regăsim desenate mănăstirea budistă şi vasul Împărăteasa Elisabeta. În perioada interbelică, Dumitru Nistor a organizat expoziţii locale de pictură, iar în anii înaintaţi ai vieţii a ţinut conferinţe la diverse manifestări culturale. Fostul prizonier se stinge în data de 25 iulie 1971.
JURNALUL, PĂSTRAT DE FIICA FOSTULUI MARINAR
Fiica lui Dumitru Nistor, deşi nu a moştenit talentul pentru scris de la tatăl său, a păstrat cu sfinţenie manuscris ele sale, dar şi picturile. Ulterior, după ce aceasta a decedat, amintirile lui Dumitru Nistor au ajuns la Biblioteca Judeţeană „Octavian Goga“ din Cluj-Napoca, dar şi la muzeul din Năsăud. Despre picturile sale nu se mai ştie nimic.
„M-am întâlnit de câteva ori cu fiica lui Dumitru Nistor. Aceasta nu avea preocupări culturale, dar păstrase tot ce lăsase Dumitru Nistor. Şi pe Dumitru Nistor l-am întâlnit de câteva ori, când eram în liceu. Era un bărbat plăcut, se purta în costum popular la toate evenimentele“, povesteşte scriitorul Teodor Tanco, acum în vârstă de 90 de ani.
Vă mai recomandăm:
FEMEI MEMORABILE Povestea primei studente din istoria României
Se încarcă comentariile...
