Un hotel de 4 stele cinematografice

Pelicani în Delta Dunării

La puţină vreme după ce s-a încheiat „Anonimul” (sau vorba unui taximetrist „Incognito”), am reajuns în Deltă, de data aceasta nu pe braţul Sfântul Gheorghe, ci pe Sulina, găsindu-mi, în sfârşit, răgazul pentru 3 zile de răsfăţ absolut, ca oaspete a unui Lup de Mare atipic şi generos.

Îmi părea că nu o să mai ajung niciodată pe vasul visurilor mele care semăna cu yacht-ul din „Unora le place jazz-ul” - cel puţin din fotografii. În realitate yacht-ul este, poate, mai frumos, cu o bibliotecă dotată cu un ecran enorm, pe care am urmărit  „Agenţi secreţi” - pe care îl ratasem, la timpul său-, cu proaspătul cuplu destrămat: Monica Bellucci  şi Vincent Cassel, dar şi „Viaţa lui Kellogg” cu titlul englezesc înşelător „The Road to Wellville” şi entuziasmantul meci cu Ungaria.

Şi, culmea rafinamentului, mai ceva ca la Salzburg, unde am văzut „Sunetul muzicii”, din chiar castelul în care s-a turnat - acum era pe TVR1-, making off-ul ediţiei a 10-a a festivalului deltian, de pe Dunăre. Jocul apei pe tavan aproape că te ameţea, dându-ţi o senzaţie de uşoară de detaşare între lumi. Peştii din farfurie concurau cu cei din adâncuri: şalău, oblete, ştiucă, biban, somn, calcan. Plante, de la Săgeata apei, care semăna cu Floarea reginei la nu-mă- uita, trecând pe la frumoşii ciulini comestibili, cu o structură de piatră preţioasă, cu frunze lăcuite şi fructe care seamănă cu nucile verzi la gust.

Şi, apoi, păsările pentru care trebuie să vii însă echipat cu binocluri puternice sau chiar cu lunete, în cazul în care nu-l ai călăuză pe profesorul Eugen Petrescu, care îţi descrie fiecare zburătoare în parte. Chiar dacă faci parte din clanul lui Hitchcock, începi să te ataşezi de pasărea albastră, aducătoare de fericire, de pescărel sau pescăraş, de pelicani ori lebede, de răţuşca cea urâtă sau de berzele negre, stăncuţe, chirighiţe, egrete albe şi ibişi negri, stârci galbeni şi pescăruşi, care mănâncă mortăciuni şi care nu sunt atât de poetici ca în Cehov, rămânându-ne doar iluzia cocorilor, care, fireşte,  zboară la nemuritorul Kalatozov.

Mai toate planează în V, în cârduri mari, solidare şi nu trebuie să arăţi vreodată cu degetul spre ele pentru că se vor simţi ameninţate, ca de o ţeavă de puşcă. Şi aşa există pericolul vulturilor, cu o deschidere de aripi până la 2 metri şi ceva, care te duc cu gândul, de îndată, la o reclamă interbelică din Bucureşti: „La vulturul de mare, cu peştele în gheare”.

Ca să nu fie nevoie să distingi rapid între stânga şi dreapta, ceea ce doamnelor le e mai greu oricum, există o tehnică pe care o învăţasem, cândva, la peliculele de război: împarţi direcţiile în funcţie de orele şi direcţia acelor de ceasornic. Vârful bărcii fiind întotdeauna la miezul zilei, dreapta începe cu ora 1 şi stânga cu ora 11.

Sigur că mai poţi întâlni şi cu câte un şerpişor, doar e anul lor, dar nu e periculos. Lacul Furtuna, căruia unii îi spun „Fortuna, adevărată minunăţie”, a mai secat şi, de la 3 metri şi ceva, a ajuns să aibă doar vreo 60 de centimetri, deci te poţi plimba în fostele adâncuri, aşa cum se întâmplă în ţările cu flux şi reflux.

La Maliuc, pe lângă nişte copaci rari şi bine protejaţi, inclusiv arţari, altfel decât cei canadieni, am descoperit o biserică aproape integral pictată de o femeie. Icoana de la altar, aparţinându-i Paulei Vlădescu, cu a sa recentă expoziţie: „Simfoniile Deltei”, parcă am priceput-o şi savurat-o mult mai bine acum, după o revedere a locului de inspiraţie.

Când ne-am întors în barcă, eram vreo 10 la număr, ne aşteptau două sticle de şampanie dulce şi rece într-o frapieră plină cu cuburi de gheaţă, pentru care am inventat un nou, să-i zicem, cocktail. Am presărat frunze de mentă culese chiar de noi, de pe lângă o tufă de mure.

Am învăţat că nu trebuie să ameţim peştii cu elicea, că ţânţarii sunt nemiloşi pretutindeni, am învăţat cum arată iasca şi că nu e voie să se ridice mai mult de o persoană într-o ambarcaţiune cu motor. Că vestele de salvare sunt obligatorii pentru că poate apărea oricând un fel de jandarm al apelor care amendează, ca la ignorarea centurii de siguranţă, la automobile. Că poţi face pana prostului nu numai pe şosea, că motorul se poate gripa, dar nimic nu este dramatic sau definitiv. E plin de sălcii, dar mai dai şi de câte un eucalipt, aştepţi ca broscuţele să devină prinţi, e un covor de lintiţă (a nu se confunda cu lişiţa, care e o pasăre).

La întoarcerea pe ARCA, nu a lui Noe, dar la fel de neuitat, ne aştepta o masă pusă ca în „Albă ca Zăpada şi cei 7 pitici”. Printre picioare se învârtea Smally, un căţel atipic şi foarte pofticios, iar pe mal se mai vedeau încă o mulţime de cochilii de melci ori de scoici. În coşuri, apăreau pe rând: pâinea de casă, cu făină bio (!), cozonac galben ca şofranul, din ouă de casă, dar şi cu nuci , stafide şi cacao, ciorbă de raţă sau de crustacee, ecleruri cofetărite pe loc sau clătite fierbinţi.

Cabinele semănau cu cele de pe vapoarele de lux, din Egipt, dar baia era poate mai de cinema, cu un duş metalic auriu care aducea cu un receptor de telefon vintage, cu perdele ca în „Psihoză” şi mai ales atât de utila cască de baie, iar pe noptieră, la capul patului, trona o Biblie.

Apusul de soare e mai spectaculos decât pe Internet, la fel ca răsăritul - pentru cine reuşeşte să se trezească în zori! Craiul nou, luna crescătoare de pe cer poartă noroc dacă îţi atingi fruntea cu un strop de aur, iar dacă vrei să alungi norii, e de-ajuns să rogi pe cineva cu ochi albaştri să privească intens spre ei  şi se vor împrăştia.

Şi, încă ceva: am aflat de ce purtau piraţii, nu doar cei din Caraibe, un cercel de aur în ureche. Ca plată de îngropăciune, dacă piereau departe de casă. Johnny Depp şi Marcel Iureş or ştii?