Noi şi grecii, la ei acasă

Pentru cine nu ştie, în centrul Atenei se află un ”monument al drahmei”, închinat fostei monede naţionale a grecilor, de care aceştia s-au despărţit de curând cu lacrimi în ochi. ”Am trecut la Euro, dar să nu uităm drahma noastră dragă!” – pare a spune un monument, modest ca mărime, probabil unic în lume, creat în urma unui război financiar sângeros între o Grecie plină de sine, cu o federaţie întreagă a statelor europene.

Drahma este prezentată tot în forma ei rotundă, de monedă, şi are o culoare ruginit-arămie, de parcă acum ar fi scoasă din măruntaiele pământului, în care încă zace o parte din civilizaţia multimilenară a vechii Elade. Dacă s-ar săpa mai mult, probabil cele şapte minuni ale lumii, din care două se află în această ţară, s-ar transforma în opt...

Când intri în UE cu atâta istorie şi cultură glorioase în spinare, ai dori să fii tratat măcar puţin altfel de către Bruxelles. Nu s-a întâmplat aşa, iar grecul e nemulţimit, mai ales negustorii, uneori, pe care îi vezi stând pe gânduri în faţa mărfurilor nevândute.  I se impun noi reguli, măsuri de austeritate, care vin ca tăvălugul peste un ”dolce farniente”, în care una din două firme păcălea Fiscul. Ţara funcţiona şi aşa, cu un turism în care m-am călcat pe picioare cu mai mulţi asiatici şi africani, dar şi câţiva latino-americani.

Dar şi o ţară în care măslinii, unii atingând vârste de cca. 1000 de ani, alături de vestigiile arheologice, aduc venituri de ordinul miliardelor. Sfântul măslin, cu o vechime de peste 19.000 de ani, nu are nevoie de mare îngrijire, rodeşte fără încetare, e un fel de binecuvântare celestă. Iar untdelemnul pomenit în Biblie, numit şi ”Parfumul Domnului”, nu putea fi decât de măslin.

Cam aşa se vede, în linii mari, realitatea grecească de azi, privită prin intermediul drahmei-statuie din faţa ta, care i-a asigurat grecului un trai decent, chiar dacă loc de bine mai era, dar nu prea mult. ”Statul să-şi vadă de-ale lui, iar noi de-ale noastre!” –, a fost un mod de a gândi care, până la intrarea în zona Euro, semăna cu o coabitare istorică ce are loc între palatele Cotroceni şi Victoria. Când statul, sau UE îi ”deranjează” pe greci, aceştia ies brusc în stradă cu sutele de mii. La noi cum e?  

Vrei, nu vrei, te gândeşti la leul tău de acasă. Va avea el o statuie? Se va gândi cineva că ar trebui glorificat? Vom avea motive să îl regretăm? Sau nu va mai fi cazul?

O altă epocă de aur

Pe acelaşi bulevard, o altă statuie, cea a lui Pericle (495-429 î.Hr., general, mare orator şi om de stat atenian). Nimic impunător, adică în stil ”balşoi”. Mă aşteptam să îl văd călare pe vreun cal, să mă uit la el în sus până mă iau ameţelile. Nu! Statuia are cam de două ori înălţimea unui om, cu tot cu soclu, iar Pericle, cu un coif militar pe cap, te priveşte cu înţelepciune şi blândeţe. Perioada în care a domnit s-a intitulat ”epoca de aur”, sau ”secolul lui Pericle”. Alături de monumentul drahmei, iată încă o nostalgie a poporului grec.

Vrei, nu vrei, te gândeşti la ”epoca de aur” românească, inspirată ca titulatură din cea grecească, şi pusă în practică după modelul celei nord-coreene. Pericle al nostru se bucura de mai puţină instruire, lăsându-ne pe mână o ţară relativ prosperă, dar cu un popor umilit până la limită. Ce s-a ales din ”relativ prosperă” cunoaştem cu toţii.

Băutura la greci

După ce ai vizitat Acropole, intri într-un restaurant, sau ”taverna”, la prânz, sau seara, până târziu de tot. Grecii stau la taclale, cu o cafea mare în faţă, alături de un pahar înalt de apă, în care plutesc cuburi de gheaţă, sau cu baclavale, sucuri şi îngheţate. Cauţi cu privirea o masă, pe care să fie o sticlă de bere, sau de vin. Le observi cu greu, apoi descoperi că cei care le consumă sunt de regulă turiştii străini.

”Noi nu prea consumăm băuturi alcoolice”, îmi explică o grecoaică într-un magazin. Dezvoltăm un pic subiectul, dar aflu un lucru care mă obligă să mă opresc: unii români veniţi în Grecia beau şi în timp ce prestează anumite activităţi. O mică ciudăţenie, comentează ea la sfîrşit.

”Grecii nu beau din cauza climei, nu e ca la români...!” – mă aduce pe drumul cel bun un amic ocazional, care a observat că sufăr din cauza comparaţiei. O fi având dreptate. De aici înţeleg că la noi ar trebui să se bea doar iarna, dar românul nu mai schimbă macazul în celelalte trei anotimpuri.

Încerc să găsesc ”reţina”, un vin de-al lor alb, sec, cu o uşoară aromă de răşină. Nu e de mirare un asemenea ingredient folosit şi în biserici, la un popor ortodox foarte credincios, când pe toate străzile oraşelor întâlneşti numeroase magazine cu icoane şi obiecte de cult. Vinul este delicios, ieftin, dar îmbuteliat în sticle de 500 ml, neatrăgătoare, capsat cu dopuri de metal şi găsit cu greu în nişe rafturi dedicate băuturilor de-a dreptul liliputane, într-un magazin mare. La noi cum e?

Traversez ţara prin nişte defileuri, cu nenumăraţi munţi, al căror rege este Olimpul, locuit de Zeus şi alţi câţiva zei mai ici, un fel de subalterni. Munţii sunt formaţi numai din stânci, sau un pământ sfărâmicios, pe care nu cresc decât nişte tufe mici, ici-colo. Îţi vine să spui chiar cu glas tare: ”Ce munţi frumoşi, împăduriţi, falnici şi plin de vânat, avem!” Apoi, îţi vie să adaugi: ”Toată România, întreagă, e mult mai frumoasă ca Grecia!”

Entuziasmul ţi se mai potoleşte când vizitezi mânăstirile suspendate de pe stâncile uriaşe Meteora, aflate în vârf de munte, şlefuite parcă de mâna lui Dumnezeu, sau în lipsa lui – a lui Brâncuşi. Oamenii de ştiinţă nu au găsit o explicaţie credibilă în legătură cu apariţia lor, cu aspectul lor artistic de spinări ale unor elefanţi apocaliptici, acestea rămânând un fel de taină, în care intervenţia divină este tot mai mult invocată.

Coborând din ceruri pe pământ, intri din nou într-un magazin, unde vrei să cumperi un obiect de îmbrăcăminte. Ţi se explică aşa: ”Am ceva frumos, grecesc, de calitate, din bumbacul nostru, dar mai scump. Dacă vrei mai ieftin, îţi dau ceva chinezesc, dar nu se compară...”. Urmează o privire plină de dispreţ către produsul chinezesc. Mi-am amintit de unele produse agricole care, la noi, prezentate ca ”româneşti”, li se asigură o vânzare mai bună. Grecul mândru de produsul lui nu minte, m-am convins.

Am întâlnit români fericiţi

Te întâlneşti cu români peste tot. O tânără frumoasă din Prahova vindea podoabe femeieşti în munţii Meteora, alta din Botoşani are un magazin în cartierul comercial Plaka din Atena, un Gică din Râmnicu-Vâlcea este şomer, dar munceşte cu ziua la un magazin de măsline şi murături. Câţiva români care lucrează pe plaja de la Paralia-Katarini cu care am stat de vorbă s-au grăbit: ”Nu putem să mai discutăm, aici nu e ca în România, vă rog să ne scuzaţi...”. ”Câştigaţi bine?” ”Da!”

În piaţa Parlamentului din Atena, ne întâmpină sute de porumbei, iar printre ei o persoană care vinde cu un Euro un pacheţel de seminţe pentru paşnicele zburătoare. Unui tânăr din grupul nostru i se sugerează, în limba engleză, să cumpere, pentru că porumbeii se vor aşeza pe el, apoi îi vor ciuguli din palmă. Colegul meu răspunde în glumă, în limba română, ca să nu fie înţeles: ”Nu cumpăr, dom-le, nu am bani pentru aşa ceva!” I se răspunde în aceeaşi limbă: ”Da de ce nu ai luat, bre, mai mulţi bani de acasă?”

Mi se aşează un porumbel pe cap, apoi alţi doi pe palma plină cu seminţe, care se iau la bătaie din cauza unei ultime boabe. Un adevărat spectacol! Ca să-i împac, mai cumpăr un pacheţel, spre bucuria românului meu, care câştigă vreo 50 de Euro pe zi.

Periniţă grecească

Dacă faci parte dintr-un grup turistic, grecii îţi organizează o ”seară grecească” unde te întâlneşti cu dansuri populare, din care nu lipseşte un fel de ”Periniţă”, cu invitaţi pe scenă dintre diverşii turişti din sală, inclusiv un ”dirijor” localnic care hotărăşte cine sărută partenerul, femeia sau bărbatul, precum şi locul din zona feţei, gâtului şi pieptului (fără exagerări), în care se va produce aşteptata atingere. Se produc nesfârşite hohote de râs, mai ales când unul din cei doi dansatori este mic de statură, iar celălalt are cam doi metri.

Grupur românilor se bucură de un tratament aparte. Ei rămân ultimii, sunt invitaţi să danseze, începându-se cu fascinantul ”Zorba”. Nu lipsesc cântecele Mariei Tănase, interpretate de o  frumoasă grecoaică măslinie, inclusiv ”Aseara ti-am luat ţerţei!”, cum spun ei străduindu-se  să ne facă plăcere. Se cântă până şi ”Ciuleandra”, iar linia melodică, bucuria gradată şi ritmurile tot mai accelerate ale acesteia seamănă izbitor cu cele ale lui ”Zorba”.

Undeva, cândva, sub albia Mării Mediterane, stră-strămoşii strămoşilor noştri, români şi greci, au fost în mod sigur rude apropiate şi s-au veselit împreună. Apoi, ne-am despărţit, încât acum, de la Bucureşti până la Atena, fără avion, faci vreo două zile. Cam mult, dar reântâlnirile cred că arată la fel de frumos ca atunci.