Otravă ieftină

Vârstnicii mai ţin minte celebrele pacheţele sârbeşti "Vegeta", care dădeau gust magic mâncării. Nu era nicio magie, era GMS.

Na, că a izbucnit scandalul alimentelor contaminate. De la lapte la peşte, de la legume la fructe, de la conserve la semipreparate, suspiciunea de pluteşte ca un nor otrăvit. Mai mult, printre rânduleţele microscopice care descriu un produs standardizat, consumatorii caută cu mirare, ciudă şi suspiciune celebrele E-uri, fără să ştie că nu acolo se ascunde duşmanul. Subproduse sau derivate, resturi şi înlocuitori îşi dau mâna pentru a sătura maţul consumatorului sărac. Mama mea îmi povestea că, la sfârşitul războiului, apăruse prin pieţe un soi de brânză cu amidon şi cretă. Ei bine, brânza cu/din înlocuitori s-a întors. Cei care se cred la adăpost de această bombă alimentară şi se laudă că se aprovizionează numai de "la ţăran" (de regulă, un ţăran sibian) ar trebui să caşte bine ochii. E plină România de "sibienii" care aduc produse "tradiţionale", dar numărul lor depăşeşte de vreo trei ori populaţia productivă a judeţului. Un amic băgat până peste cap în industria alimentară mi-a vândut "secretul" alimentaţiei "tradiţionale": comerciantul se duce la un angrosist cu marfă ieftină şi neverificată, cumpără, băiţuieşte produsul şi apoi îl vinde de două-trei ori mai scump, costumat ca la un festival de folclor. "În materie de alimentaţie, mi-a spus el, să n-ai încredere nici în mama. Că nici ea, săraca, nu ştie ce-ţi pune pe masă. Să ştii că marea brânză de Sibiu e produsă undeva, în Bulgaria. N-are nici măcar o căcărează de oaie!" Păi bine, bulgarii, fraţii noştri, grădinarii… S-a uitat la mine cu milă.

Am dat exemplul brânzei şi peştelui. Dar să vezi laptele! Bine că stomacul n-are ochi. Amidonul se culcuşeşte în produsele ieftine, la fel de confortabil ca în cele scumpe, legănat de bacterii patogene. Mezelurile roze care rânjesc în rafturi sunt compuse, în marea lor majoritate, din mizerabilul MDM, potenţat de miticul glutamat de sodiu, care ascunde gustul oribil. E magic paté-ul care n-are ficat! Dar legumele? Munţii ăia de verde intens şi roşu aprins n-are treabă cu hrana, ci cu banul! Toate au cap compas consumatorul român, ăla sărac, foarte sărac, care caută cu disperare otravă ieftină. Cantitatea de pesticide garantează ieftinăciunea de la angrosist. Peştele? Puţină lume ştie că macroul cel mărunţel e un subprodus pentru conserve şi n-ar trebui să se găsească în hale. Iar peştele cel frumos şi îmbietor e, de cele mai multe ori, o mortăciune intrată în faza de "prospeţime de-a doua". Ş.a.m.d.

Nimic din toate astea n-ar trebui să se-ntâmple, dacă România n-ar fi într-o cruntă suferinţă, dacă n-ar fi ţara lui Papură şi Bacşiş vodă. N-am fi aflat vreodată, decât accidental, despre ce se întâmplă, dacă n-ar fi apărut nişte inspectori pizdoşi la datorie, care au refuzat clasicul peşcheş. La un transport de un milion de euro e un mizilic să oferi 30-50.000. Fabricile şi făbricuţele supravieţuiesc ungând osia şi apărându-se cu certificate ISO la fel de valabile precum vămile româneşti. Falsificarea nu nicio o artă, e industrie. Analizele şi protecţia pre-productive sunt eliminate, pornind de la costuri. Asta e piaţa cu adevărat liberă. Costul, sărăcia şi TVA-ul criminal au impus această nenorocire. Scapă cine poate! Societatea va supravieţui, doar indivizii vor da în primire. Unde protecţia pe care statul o garantează cetăţeanului? Nu ştiu. Şi mă tem, tocmai pentru că nu ştiu.